Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 9 (478) septembrie 2005

CONCRITICE

de

Andrei ZANCA

Liviu Mircea

Rar lucru o carte de versuri citită pe nerăsuflate, fără dorința unui respiro meditativ al reconsiderării, cu o apetență reluată la fiecare poem, fără senzația alunecării în gratuitate. Fiindcă tocmai aceasta este calitatea supremă a acestei cărți: o asumare deplină a celor spuse, fără nici o urmă de gratuitate, ori de balast liric cu rol de coreografie poematică. Un limbaj răspicat pentru care nu există arie se­mantică interzisă, ci doar tentația redării unei nudități înfrigurate a rostirii, indiferent de domeniul de sorginte al cuvintelor: dincolo de orice sentiment altoit social, de culpă, păcat ori vină. O întîmpinare a lumii prin reluarea zi de zi a depășirii matinale a unei angoase concentrice și de nestăvilit. O lume de ale cărei influențe și aluviuni nu poți scăpa decît grație unei vehemențe și dîrzenii, capabile să înfrîngă această aură demonică a angoasei cotidiene și să impună astfel o însingurare vulnerabilă, însă care-și acceptă acum cu un anume orgoliu condiția.

Receptarea lumii devine astfel un act dulce-amar, dureros-jubilator, nostalgi-dîrz, stări polare din care se naște sinteza limpede a rostirii. Retorta în care se contopesc aceste stări, este ignorată acum, lăsată de-o parte, ca o unealtă după utilizare. Lăuntrul combustiv apare ca text epurat înscriindu-și linia vectorială printr-un epic cu abia sesizabile elansări lirice. Textul se impune structurat și limpede, nu fără o anume tentație finală a unui ludens tragic, deseori ironic ori de-a dreptul sarcastic, o elipsă de descătușare printr-o recurență a revelării sensului incipient al impactului cu lumea. Aici transpare și influența unor modele ce „impun” o regizare textuală, deseori paradoxală, proprie unei anume poezii tranzitive din lirica contemporană, care însă în fața structurii solide a conținutului puteau prea bine lipsi ca și rostire finală a recurenței, dat fiind tocmai forța anterioară a celor expuse. Aceeași scădere o manifestă părăsirea epicului tensionat poematic în linii pure, radicale și răspicate, prin implementarea, „intruziunea” reflecțiilor socio-politice și filozofice, din nou, tocmai prin faptul ca ele se desprind prea bine din substanța concretă a celor relatate: adică tocmai particularitatea relatării devine simptom al socio-politicului, al redării unei stări existențiale exemplare și absolut semnificative în acest sens.

Un epic predominant, secvențe trăite, experiențe personale redate după potolirea incandescenței trăirii lor lăuntrice, expuse simplu, rareori în sinapsă cu un vers memorabil, inculcat cu mare parcimonie și experință a regizării structurale ale epicului. Un epic tensionat liric, cum am mai notat, o lirică geometrizată de pudoarea trăirii absolute, o sinceritate aproape brutală, ca o incizie ce înlătură dintr-o dată coaja cuvîntului dezvelindu-i miezul. Interogări obsedante, fără de menajamente, oroare totală față de orice fals, oroare de rînduiri ale temerii, oroare față de fațadele ipocriziei în fața iubirii, morții, divinității, vieții.

Această divinitate, pe care Liviu Mircea are curajul să-i dea un chip individual potrivit crezului său și nu celui impus dinafară, revine aproape în fiecare poem. Omniprezența divinității vorbește mai limpede și mai grăitor despre o obsesie individual-lăuntrică, decît orice încercare de comentariu ori de interpretare a variatelor sale aspecte de „intruziune” textuală, inerentă mai fiecărui poem. Ea dezvăluie o vie inter-relație, și nu una a mortificării grație „întelegerii” ori a arogării ei de o anume „inițiere”. Cu mici excepții înspre finalul cărții, textele sunt atît de incitante, atît de departe de orice gratuitate (presupunînd nu numai o anterioară trăire dureroasă și tragică în contextul unei „îndepărtări geografice” resimțite ca blestem și binecuvîntare în însingurarea ce o presupune, ci și o asumare lucidă și fără de „menajamente lirice” a contextului conturat), atît de limpezite de orice balast, încît o relecturare este imperios cerută de foamea lăuntrică pe care a trezit-o lectura mereu proaspătă a textelor.  Ce dovadă mai clară a faptului că dincolo de anume locuri comune expuse și „decantate” intelectual (politicul, socialul, ce duc în cadrul poematicii și la apariția „vulpii”, ca un raspuns avertizator al subconștientului, acolade textuale mai puțin relevante), experiența personală totală este cea care, dincolo de ezitările interpretărilor, conferă adevărata substanță și valoare acestei cărți. O experiență asumată, fără de cruțare, cu o dîrzenie și bărbăție, poate uneori ostentative, însă de sorginte absolut transilvană. O derulare textuală decantată tocmai de intensitatea acestei experiențe nemijlocite, sub valențele expuse mai sus: oroare față de fals, ipocrizie, dorul trăirii autentice, abia sesizabila tînjire natală, însă care tocmai astfel devine mai percutantă, setea dăruirii, dureros trecută prin sita unei anume încrîncenări, însă și de o anume bucurie, o jubilare a clipei, toate beneficiind de o anterioară prelucrare și asumare totală în forul lăuntric. De aici și acuitatea de selectare aproape automată, recoltativă, a ariei semantice adecvate și autonome, ignorînd deplin orice înfierare ipocrit-burgheză. Fiindcă tot ce-i este mai urît poetului este tocmai această proteză, acest fals, această încolonare a fățărniciei atît față de sine, cît și față de lume. Apelul aproape duios la figurile satului natal, ale apropiaților, devine astfel cu atît mai grăitor în ceea ce privește un caracter și un anume refuz.

Ne abținem doar a circumscrie și a semnala aspectele exențiale ale acestei cărți, dat fiind faptul că textele ei vorbesc de  la sine, simplu și incitant. O carte aflată de pe acum în prima linie a liricii române contemporane.