Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 9 (478) septembrie 2005

CRONICA LITERARĂ

de

Ioan MOLDOVAN

Poezia ca "desprindere clară de obiectele calde"

 

Nicolae Popa, Careul cu raci, Editura Cartier, Colecția Rotonda, Chișinău, 2003

 

Poetul Em. Galaicu-Păun, care e și lectorul Careului cu raci, scrie (pe coperta a patra): ,,Privită din perspectiva «văzului ultim», toată poezia lui Nicolae Popa se află în căutarea locului pierdut (îl găsește, pitoresc, în Timpul probabil; rătăcește, cosmic, în Ghid pentru cometa Halley; i se revelează, metafizic, în Lunaticul nopții scitice), o căutare de negăsire, alimentată de goana poetului după li­nia de orizont al versului deschizător de ce­ru­ri («De ce n-ar fi acesta capătul pământului?/ Sub tălpile tale s-a făcut senin»), acolo un­de «marginile dispar lărgite de prăbușiri». O poezie a profunzimilor, o poezie care scoa­te cercuri la suprafață...“

În Careu cu raci un soi de ,,blajinăta­te” – atât de moldoveneasc㠖 îndulcește mâ­nii­le poetului, înmuindu-i cuvintele și întorcându-le fața de la cruzimile vieții din preajmă. Observația realului e exactă și netă, conclu­ziile vorbirii devin însă propoziții de înțelepciune. Timpul cu ale sale ,,Laude, smalțuri, ni­mi­curi/ Călăi în rezervă. Blocaje” e adus în trasee pansiv-melancolice și poetul n-ar putea practica meditația atroce, precum o face o chinezoaică într-un poem: ,,În meditație sunt ca o fiară”.  Despre sine poetul spune: ,,Port în piept un surâs/ iar pe chip câteva surâzătoa­re cearcăne. Am pe frunte o cicatrice/ întretăiată de câteva surâzătoare cute —/ cam pe a­co­­lo se întretaie/ imaginea mea interioară/ cu cea exterioară.”

Umorul e și el amărui (ca în Pix), aducerile aminte sunt tratate cu o ceremonioasă e­­vocare din rumoarea căreia poetul extrage mesaje fără cifru pentru un ochi străin (Cu­loarea albă ca viermele), timpul e perceput ca massă  în care mișcările sufletului omenesc își pierd adresa imediată (O mie de ani cu fața la soare) și mereu imagini surprinzătoare, vii, derutante, memorabile,  tulburând cu un vertij brusc suprafața lină a poemelor: ,,Zăn­gă­nitul broaștelor sub apă/ nu mai distrează copilașii la marginea norului”, ,,Flăcări mici îm­­prăștiate pe drum/ distrăgeau atenția celor săraci”, “Tu sari și strigi îmbătrânit de frig/ cu glasul pieirii în tine”, ,,Arșița, praful și fulgerele/ ți-au strămutat plăcerile pe altă stra­dă”, ,,Apele au lustruit solzi/ Aerul a lustruit șoimi” etc.

Nicolae Popa este o natură lirică gravă al cărei substrat elegiac se eliberează în vizi­u­ni neoexpresioniste, disciplinate acestea de un simț al măsurii care face ca flamele imagi­na­ru­lui să fie strunite în aria restrânsă a poemului construit cu o admirabilă artă a suges­tiei și metaforei. Loc al tensiunilor controlate, poemul e mai mereu spațiu de exorcizare a ma­le­ficiilor existenței. ,,Careul cu raci” al poemului pare un stand al expozițiilor demoniace din care privirea poetului selectează zonele cele mai expresive și mai dense în sensuri. Lu­mina sub care se dezvăluie totul este rece, insomniacă, oricât, cum spuneam, poetul o re­glea­ză pentru a catifela hidoșenia (O vijelie) și pentru ,,a reabilita calmul” (Im­plo­zia).

Un poem precum Moarte bună! dă măsura puterilor lirismului lui Nicolae Popa și în­­vederează formula și direcția procesării poetice de care uzează el: ,,Acum totul devine a­pă­­sător ca în literatură/ Golul se rupe-n bucăți/ și-ți cade cu zgomot din trup/ în brațele pro­­priei umbre,/ care tot mai crede că de fapt tu ai fi umbra ei.// Avansezi spre o mai clară desprindere/ de obiectele calde./ Te desprinzi până la ultima celulă de malul vărgat/ unde ai cunoscut blândețea păcatului,/ unde furia binelui asupra răului/ făcea bunătatea să spumege.// Din ce în ce mai ocolit de soare,/ cerul te scoate la suprafață./ Ești la discre­ția stelelor mute,/ a stelelor vinete rășchirate pe sus ca racii./ Pășești spre adâncul lumii/ și-ți zici: Moarte bună, om bun! Moarte bună!/ Apoi îți năvălește soarele-n gură/ și nu-ți mai dai seama încotro te împrăștie razele.”

Nicolae Popa a ajuns la o înțelegere deplină cu propria-i poezie, în punctul esențial în care ea nu mai simte nevoia să se înstrăineze, nici prin joc, nici prin excese ori artificii ale discursului de substanța matură a viziunii și conștiinței autorului, realizându-se astfel conjuncția fericită între profunzime și valoare estetică.