Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 9 (478) septembrie 2005

CRONICA LITERARĂ

de

Aurel PANTEA

Teluricul și solaritatea

 

Dora Bunta, Această femeie trebuie omorâtă cu pietre,

Editura Casa Cărții de Știință, Cluj, 2003

Subiectul liric al poetei Dora Bunta, în dezgoliri atroce de sine,  se propune a fi ținta tuturor agresiunilor. Cartea ei de debut, Această femeie trebuie omorâtă cu pietre, ed. Casa Cărții de știință, 2003, anunță încă din titlu o situare existențială și morală excesivă. Poeta, prin vîrstă biologică și spirituală, se înscrie într-o formă de poezie ce a renunțat la lim­bajele parodicironice ale postmoder­nis­mului, optînd pentru confesiunea totală a u­nui subiect  traumatizat în exercițul celor existențiale. Lirismul cărții sale e expresie a­cută a unei drame a limitelor feminității. Paradigma pe care și-o asumă pînă la ma­sochism subiectul poetic al Dorei Bunta este tîrfa. Identificîndu-se cu modelul, ființa liri­că, lucidă pînă la despuiere de sine, are conștiința scandalului. Tocmai ilicitul condiției, din perspectiva celor morale, și teroarea asu­mării ei constituie nucleul genetic al poemelor. Poezia ajunge astfel la un  lirism produs de o mare nerușinare. Firește, nerușinarea numește, aici, toate modurile decomplexării și ale unei libertăți ce se nutrește din oprobriu. Intrînd cu trup și suflet în regimul femintății delabrate,  Dora Bunta exclude orizontul mîntuirii. Subiectul ei liric e livrat fără șansă, dincolo de masochismul asumat, tu­tu­ror torțiunilor: Nu m-am zbătut deloc și nu am țipat/ când au venit oamenii aceia cu fețe a­coperite/ și m-au târât de pletele negre  pe caldarâm/ până în piață/ aici m-au legat de un stâlp/ și mi-au pus deasupra capului o pancartă:/ „ACEASTĂ FEMEIE TREBUIE O­MORÂTĂ CU PIETRE”/ îmi sfâșiaseră hainele ca pielea mea albă/ să ispitească pietrele/ sau privirile grosolane ale bețivilor/ piața era deocamdată pustie,/ doar nște câini îmi dau târ­coale înfometați/ și eu știam că atunci când oamenii vor veni/ nu va nimeni acolo sa le spună/ cel fără păcat să arunce primul cu piatra. Știindu-se că e însuși locul progresiei ge­nerice a răului,  acest tip de conștiință lirică nu caută justificări. Ea explorează răul lăuntric și  al celor lumești cu pasiune de preoteasă atinsă de negre retorici. Elanurile autodevo­ratoare nimeresc, totuși, uneori, după ce dezvoltă serii de imagini violente, în  explicite lo­curi comune:Mestec în continuare cartilajul – trompa uterină, esofagul,/ traheile,/ ar­terele mi se pare că au același gust/ os crud/ Cordonul e foarte lung/ Mănânc din el de ani de zile și nu se mai termină/ Mergând așa la nesfîrșit prin moarte undeva tot ajung îmi/ spuneam/ hârș-hârș-hârș-hârș/ zgomotul se aude tot mai slab/ deși în jurul meu e noap­te de sânge/ când încep să-mi mestec/ propria inimă mă pufnește râsul// Eu ma­nânc din mine (subl. n.). Firește, ultimul vers al poemului e cu totul inutil esteticește. Spec­tacolul crud al autodevorării se diluează, chiar dispare într-un topos poetic. Astfel de si­tuații poetice  nu reprezintă, totuși, lirismul acestei cărți. O afectivitate  a serialelor nega­tivități, venite în poeme cu real potențial destructiv, întreține, pe alocuri retoric, regimul e­moțional al cărții. Limitele imaginarului cărții, între care se  desfășoară procesul unor violente și violentate senzualități, sînt reprezentate de solaritate și ofidian. Solaritatea (De trei zile soarele s-a-nmormântat la mine în pântec) e numele unei negre fecundități, iar ofidia­nul e semnul feroce al erotismului, purtînd stigmatele morții: Și ce dacă soarele din pânte­cul meu e negru/ și mirosul ce-l emană trupul eu e de pucioasă arzândă/.../Beată stau și privesc cum lumea s strânge în jurul sexului/ tău mare.  Alte poeme evocă frisoanele, chiar extazele  fără sfîrșit ale feminității nesățioase, doritoare să consume cu totul virilitatea, să fie lăcașul ei de veci: Chiar dacă știu că pe urmă/ n-aș mai avea scăpare îmi doresc/ ca-ntr-o zi să mă pătrundă un șarpe/ Să intre tot în mine și să se-ncolăcească/ la căldura uterului meu/ vânăt de durere abrutizat la culme/ de recea lighioană divină/ Și de-acolo să-mi urle în creieri:/ Femeie, eu niciodată nu te-am ispitit/ Eu am rostit adevărul/ Eu am ales a­cum pântecele-ți de lut/ ca lăcaș de veci.  „Feminitatea cu toate senzațiile șiroind”, prinsă în deliruri erotice exasperate de propriul lor nesațiu, demonizată/divinizată de teribile a­petituri se vede, adesea, în cartea Dorei Bunta: Vreau să mă lingă taurii sănătoși/ din care aburesc toate poftele pământului./ Ttaurii negri și mari cu ochii roșii/ plini de aripi albe/ Vreau să-mi pună copita pe sân/ și să râdă umed cu spume la gură/ să citesc în carnea lor adevărul/ da, eu sunt femeia diavol -/ divinul izvor al vieții organice. Teluricul, purtînd pu­ternice sugestii ale organicității stihiale și solaritatea impregantă de fecunde terestrități ha­lucinează imaginația Dorei Bunta.