Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 9 (478) septembrie 2005

CRONICA LITERARĂ

de

Lucian SCURTU

Celălalt K

 

Ioan Moldovan, Celălalt pește,

Editura Paralela 45, Pitești, 2005

Optzecist pur-sânge, Ioan Moldovan este, poate, unicul reprezentant al generației sale care nu a abdicat cu nici o carte de la misia sa de poet, publicând în perioada 1980-2002 nu mai puțin de opt cărți de poezie, fără derapaje în eseu, jurnal, publicistică, roman, critică literară, precum majoritatea colegilor săi deși, cu siguranță, peste ani va publica în volum pertinentele sale cronici literare din Familia.

De fapt Ioan Moldovan este nu nu­mai optzecist pur-sânge, ci și poet pur-sânge, albastru aș zice, din stirpea celor aleși, aristocrați ai cuvântului, metaforei și ideii, ai acelora pentru care poezia este o stare de spirit, de vis, de revoltă, de veghe, materializate în su­perbe poeme ce fac deliciul rarilor cititori de poezie bună, rafinată, elegantă.

De la Viața fără nume (1980) la recenta sa carte Celălalt pește, Ioan Mol­dovan ră­mâne același poet constant cu sine și lumea sa, adică tocmai cu acele „interioare nebune” pe care le cultivă și le exhibă cu  fervoare și candoare într-o veritabilă artă a oboselii fizice, a răbdării metafizice și a insomniilor mai mult uraniene decât saturniene, ce bulver­sează un eu saturat până la greață de acel ”mai­nimic”, de care se zice și se dezice atent la detaliile cotidiene, onirice, orfice, trans­cendentale, deși, parcă tocmai pentru a deruta cititorul, în Argumentul ce ține loc de prefață ne avertizează suav-contemplativ „ în detalii, cum știți, se ascunde diavolul”.

Diavolul (sau diavolii !) din detaliile poemelor sale este unul domesticit cu abilă mă­ies­trie în captivitatea imediată, sau poate nu este altceva decât îngerul său păzitor de reverie, abulie și semitrezie, a propriilor sale viziuni despre ceea ce i se întâmplă și îl încântă în curtea blocului, într-o livadă cu vișini, în redacție, pe stradă, la Lunca Vișagului, în preajma unei pubele ( poetul face o adevărată obsesie din acest aspirator de reziduri  ), și totul într-o lehamite conștientizată și silă asumată de un ins aflat „într-o ticăloșie fără margini / bân­tuit și descreierat / într-o conversație cu scaunul”, pe un fundal negru pe negru, cum ar spune Aurel Pantea, al umilințelor resemnate și revelațiilor stilizate, „în zeama sărată a/ mainimicului”.

Imersiunile în nimicnicia / bicisnicia zilnică sunt făcute nu cu obstinația ratatului, ci cu amărăciunea celui care ratează ceea ce nu trebuie ratat, adică clipa cea repede ( „hăitu­iala nu se mai termină”), și doar în acest peisaj arid, de pustă interioară și stupizenie exterioară, bântuit de obscuritatea mediocrității și a indiferenței, pare a găsi adevăratele stări de grație și elevație, dar și de dizgrație și repulsie, mici și rare refugii ale (ne)mulțumirii de sine și ale (in)satisfacției artistice, profesionale, familiale etc.

Dezolat de ceea ce vede, aude, băltește în jurul său, poetul își măsoară / analizează stă­rile existențiale cu o luciditate blândă, molcomă, în gesturi mai mult sesizate decât schi­țate, fotografiate cu încetinitorul și developate cu o bonomie „rea”, crudă, lipsite de redundantele ceremonii și solemnități gratuite, căci pentru Ioan Moldovan, nu de puține ori, an­cadramentul este mai semnificativ decât imaginea însăși, târârea mai importantă decât cel care se târăște, anonimatul prin urbe mai înălțător decât o fericire absurdă.

Pentru el a sosit „vremea moțăielii”, metamorfozat în Oblomov-ul  zilelor noastre, în care odaia este înlocuită cu apartamentul de bloc, divanul, fotoliul, strada Gorohovaia cu bulevardul, subterana cu underground-ul, locu(i)tor aparent al clipei, al efemeridei, precum insecta captivă în magma pietrificată din chilimbar, eternizându-și revoltele (dar și du­ioșiile ) într-un pseudo-stil „dulce”, precum în poemul intitulat chiar Locu(i)tor: „ Mi-e u­rât cu mine m-am urât cu mine de mine și acum cu grație un / fluturaș de molie zboară prin ultimă bucătăria noastră se va / termina gelul cum am spus și alte plăți voi avea de plătit dar acum / plesnesc în aer moliuța aceea fără inimioară (…), N-aș vrea decât să stau îm­brățișat pentru totdeauna de / Ei, Realii, Eternii, Zeii și Nimicitorii mei”.

Avatarurile unei existențe bulversate răvășesc eu-l ultragiat, refugiul în poezie fiind de fapt nevoia sa de a se mărturisi și mântui de propriile himere și plăsmuiri, în fața unei rea­lități hidoase, asumate de nevoie și nu de voie, autorul „artei răbdării” dând impresia că nu mai are răbdarea necesară („alienarea mea a început după alinierea planetelor”, su­perb vers !), dar nici vremurile părând a nu mai avea răbdare cu el („sunt uitat / sunt / fă­ră de mamă și fără de tată”), autorul „tratatului de oboseal㔠dând la fel impresia că se simte vlăguit ( „nu-i așa că ai obosit să tot fii faustic?”), împovărat de interogații thanatice („tu­mulii” bântuie noile poezii cu o fervoare lipsită de transparență ), vise buimace, ne­vroze, obsesii, dar și de grijile zilei de mâine ce nu sunt tocmai de evitat: „Acum trebuie să intrăm în arenă cu blocnotesul umflat de / sarcini. / Cui îi mai pasă de visul de azi-noap­te / Ori de vreun oricare alt vis”.

În acest veritabil jurnal al nefericirii, angoasele cotidiene sunt cizelate cu finețuri chi­rurgicale, asemenea unui orfervru care-și migălește chinezăria până la a se confunda cu ea ( creație vs. suferință ), în poeme de o profunzime indubitabilă, ale căror mesaje nu fac de­cât să emoționeze cititorul, să-l răvășească, să-l provoace, dar mai ales să-l mire de con­diția ingrată a artistului la început de secol și mileniu ( căci ce este marea poezie dacă nu o perpetuă stare de mirare și de minunare !), cartea reflectându-l fidel pe autor așa cum îl știm, sau cum ar trebui să-l știm, în viața de zi cu zi: contemplativ, inteligent, bonom, suav, i­ronic, seducător, bun, iscoditor.

Ioan Moldovan, acest K al Oradiei postmoderne,  este un adevărat maestru al teh­nicii poemului, puțini fiind aceia care îi pot egala rafinamentul și eleganța scriiturii, iar a­ceastă nouă carte de tip mittel-european, veritabil㠄lucrare de doctorat despre lehamite”, cum singur o recunoaște într-un poem, relevă încă o dată faptul că poetul este unul dintre liderii generației sale.