Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 9 (478) septembrie 2005

CRONICA LITERARĂ

de

Marius MIHEȚ

Erotism și fantezie.

În singurătate

 

Ioana Bradea, Băgău,

Editura EST, București, 2004

„Să sară-n aer toate științele din lume, să explodeze pur și simplu lingvistica, matematica, literatura și mai ales ghiceala în cărți sau în alte semne rătăcite din greșeală pe străzi – numa’ dragostea noastră să nu cadă, să rămână țeapănă să încremenească aiurea-n tramvai și să se împlinească atunci și ultimul cerc de vrajă maaarius să vezi că alternativă de-adevăratelea nu mai există să socotești atunci că efectiv te surpi fără ființa lui ființa ta ființa mea absența asta să te despice-n două să mă rupă-n figuri geometrice pricepi tu Ma­rius cum ar fi să te plimbi pe stradă așa ciuntit și spart în două și oamenii să se uite la tine ca la o jumătate de om călare pe jumătate de ie­pure șchiop care toate le suferă toate le crede și le nădăjduiește și le rabdă îndelung și este binevoitor și nu pizmuiește nu se laudă nu se trufește nu se poartă cu necuviință nu se aprinde de mânie nu gândește strâmb și se bu­cură de adevăr”.

Deși unii ar crede că Băgău este aproape un roman-cult care vorbește despre ex­periențele erotice virtuale ori ba ale unei fete de la liniile erotice, romanul Ioanei Bradea e înainte de toate confesiunea unei singuratice care are, ce-i drept, simțul umorului și o bună dispoziție autoironică molipsitoare.

O fată nu prea atrăgătoare, studentă la literele bucureștene, își tunde părul, ascultă mai mereu muzică și fumează. Pentru a-și plăti chiria lucrează la o linie erotică. Răspunde la numele de Andreea sau Andros. E o femeie sinceră și pasională, bovarică și nubilă. Fără noroc în dragoste. Locuiește cu fratele ei în chirie într-un oraș care face Bistrița natală un soi de topos proustian, cețos și moralmente justițiar. Eroina Ioanei Bradea își descrie cu ta­lent și autenticitate o realitate deloc nouă dar nelipsită din oferta societății de consum. Un roman contemporan, în care o fire teatrală, pasionată de ludicul limbajului se joacă la locul de muncă de-a experiența pe care, altminteri, n-o va fi trăit nicicând. La început, pare aterizată într-o lume diferită fundamental de ceea ce este ea cu adevărat; un fel de purgato­riu social. Că-i vorba de Vasile, Costel, etc. clienții, formând un soi de categorie reprezentând naivii, dezaxații, disperații, perverșii ori blazații alcătuiesc o tagmă diformă, subjugată căr­nii și limbajului vulgar. În redarea acestui aspect social stă avantajul Ioanei Bradea față de colegii de generație: faptul cum plasticizează și ornamentează o realitate actuală distinctă. Un subiect inedit, pentru unii datat dar atât de promițător artistic. 

Citatul de mai sus confirmă trăirile unei femei derutate erotic, aproape-frustate, care trăiește mereu amintirea unei foste-ipotetic-viitoare-imposibile iubiri. Legătura cu Ma­rius, iubitul pasionat de Cațavenci, bonom și glacial, mai mult o prezență a memoriei, e o farsă bovarică. Melancolică, dă senzația că ar putea flirta cu clienții, ispitită de propriul corp. Se lasă, de aceea, deseori, pradă stărilor onirice și poetice. Cartea e povestea de șape zile a unei femei lipsită de încredere în feminitate, posibil victimă amoroasă: „pe mine o­ricum nu mă ține nimeni mai mult de nouă luni”. Marius, realitate ori proiecție ideală e­ro­tic, e leit-motivul stărilor depresive care uneori trece în irealitate: „un fel de infrastructură mi-e Marius ca un embrion ca un blestem parcă ar trăi în mine”.

Nu încape îndoială că cititoarele se vor fi identificat cu imaginarul acestei simpati­ce deznădăjduite. Vor înțelege distorsiunile muncii cu intimitatea, vor ofta languros la întâlnirile cu poezia imaginii și se vor rușina când revelația unei „teologii a pornografiei” le va părea proba­bilă. Ce să obiecteze o femeie când totul  va putea fi cumpărat cu cuvinte și poezii?

Între atâtea himere social-artistice apar și neajunsurile: stări de veghe onirică („iar nu văd limpede printre lucruri”) ori pronunțat poetic-bovarice („ne privim doar și printre pi­cioarele noastre se scurg pe cearșaf cuvintele nerostite”), promiscuitatea singurătății („u­neori am impresia că dac-aș muri, o săptămână întreagă aș putea să zac în casa asta fără să știe nimeni de mine” spune Marius alături de ea), procese de culpabilitate (interferențele cu cei dragi, familia). Existența ei o plictisește, școala nu îndeamnă la nimic concret, plafonată, plictisită, fără prieteni, părinți și perspective, discuțiile de la telefonul erotic constituie un caleidoscop al verificării efervescenței trăirii. Tratează universul virtual cu umor crud, redând printr-un limbaj fidel, taxonomia acestui sistem. Unii clienți îi cântă ori re­cită poezii, alții fac farse sau speră la întâlniri. Nu lipsesc schizofrenicii, viitori sinucigași, pu­berii și infidelii. Ce se ascunde în spatele fetei care vorbește calmă despre pornografia vir­tuală? Cine e fetița asta care vorbește urât pentru bani? Aceeași singuratică-îndrăgostită-me­lancolică cu gândul când la familie („am murdărit fragmente întregi de suflet, zice ma­ma, am stricat deja cuvintele și am făcut de rușine multe lucruri sfinte”), când la iubitul-ca­valerul-himera Marius („atunci când iubitul nu poate să-ți vorbească sau când pur și simplu nu are voie sau când niște împrejurări nedrepte îl împiedic㠖 atunci e cazul să te uiți cu atenție în jur, fiindcă străzile și copacii și  clădirile o să-ți vorbească ele toate în locul lui, o să-ți facă vreun semn într-o limbă ascunsă de îngeri și prin ea o să vezi ca printr-un e­vantai de cărți de ghicit ca printr-o oglindă și după aia o să vină și vremea când o să stăm fa­ță-n față și atunci o să știm totul pe toate părțile…”).

Alături de transcrierile convorbirilor cu clienții, la fel de fidel e surprinsă și lumea „fe­telor” de la liniile erotice. Nu întotdeauna decăzute, unele studente, altele pozând în i­postaze naive, „colegele” o inițiază în tehnica disimulării verbale. „Suntem într-o realitate vir­tuală oricum”, spune undeva naratoarea. Acesta e și mesajul către cititor, grăbit să plonjeze în tabuurile cele mai la-ndemână. Spre deosebire de colegele sale, Andreea, eroina, su­feră de sinceritate și când ajunge la un nivel al experienței care-i conferă autoritate în a­pă­rarea imaginii de grup, transmite mesaje de reabilitare lumii preconceptelor: „tot noi ne a­gităm uneori ore întregi să demonstrăm câte unuia că nu-i adevărat, nu suntem curve, noi vorbim doar, folosim cuvinte într-o slujbă ca oricare alta, una chiar elegantă, dacă stai să te gândești că nu ne murdărim trupul ca fraierele alea de pe Mătăsari (…) cel mai tare mă crizez atunci când își imaginează cineva că mint, că nuu-i adevărat, nu te cheamă Andreea, n-ai ochi căprui, n-ai părul scurt și șaten, mințiți toate la greu și vă doare-n cur de labagiii care sună și își pun sufletul pe tavă în fața voastrㅔ. Mai mult, această familiarizare con­cu­rată cu predilecția spre literatură îi dă ideea unui „debut anormal în literatura ro­mâ­nească suburbană”, conștientă de talentul nou descoperit. Cartea abundă de apelative și des­crieri din care nu lipsesc înjurăturile de tot soiul pe care eroina și le apropie pentru că a­ceastă nouă identitate îi permite o procesare artistică a limbajului altfel niciodată utilizat moral. Și merge atât de departe cu limbajul underground dar atât de viu oriunde încât frazele dau senzația unei redundanțe, ca o uscăciune a expresivității. Astfel că și proiectarea sis­tematică de imagini se aneantizează de reperele aproape-impuse ale limbajului suburban. Nici măcar sondările unui posibil registru artistic de transcriere a viselor - asamblat căr­tărescian – nu mai funcționează. Iar când, de la mijlocul penultimului capitol până la sfâr­șitul cărții, se încearcă o suscitare prin monologul epistolar și excursuri  legate de distincția masculin-feminin, textul se înăbușă într-un prea-plin care nu-și avea rostul. Dacă ți­nem la o comparație, capitolul „joi” (ultimul) e un fel de „confesiunile vaginului”, care și-ar fi avut o misiune undeva la începutul cărții, or în acest punct deja forța narativă scade în construcție și se deformează în excursuri.

Ioana Bradea are ambiția să îmbogățească imaginarul nostru erotic: „puțină imagi­na­ție băi doamnelor, băi domnișoarelor”. Se plânge de „sărăcia fanteziei noastre erotice”, de aceea vorbește captivată despre înjurături, ca o primă cale spre activarea fanteziei. Editorul, pe de-o parte, a riscat publicarea unui necunoscut dar a susținut proiectul printr-o pu­blicitate agresivă. Nu e nevoie să amintesc decât prima propoziție, reluată și pe pre­zentarea de pe coperta a patra: „Sunt o doamnă, ce …. mea”.  Pe de altă parte, cititorii se pare că au perceput pozitiv mesajele Ioanei Bradea. Rețeta, iată, e de succes. Nu m-ar surprinde să văd o a doua ediție.

În romanul Ioanei Bradea trebuie remarcate mai ales capacitățile autoarei de-a administra un imaginar alunecos și hipnotizant, instrumentând cu talent aspecte poetice, u­moristice, (auto)ironice și teatrale. Băgău nu e doar o expresie între „fetele” de la liniile e­rotice, cât un stigmat literar pentru Ioana Bradea. Romanul său vorbește despre o realitate cotidiană, nevăzută și tabuizată, despre un underground virtual - la fel ca în romanele co­legilor de generație despre internet, droguri etc. Ce o deosebește de ceilalți tineri prozatori e extravaganța erotică, frazarea lungă brebaniană dar funciar veselă, autoironia care ce­re compasiune și asumarea, chiar dacă parțială, a mesajului cărtărescian, ignorat de toți cei­lalți prozatori. Deocamdată Ioana Bradea pierde când e vorba de construcția altor per­so­naje, căci în afară de eroina naratoare, nici un alt personaj nu convinge.

Șocant pentru unii, simpatic pentru alții, Băgău este un roman de care literatura tâ­nără avea nevoie. Și nu numai tânără.