Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 9 (478) septembrie 2005

CRONICA LITERARĂ

de

Romulus BUCUR

Bulevardul Ero(r)ilor

 

Andrei Bodiu, Bulevardul Eroilor,

Editura Paralela 45, Pitești, 2004

 Recenta carte a lui Andrei Bodiu — de­butul său în roman, de fapt — pune din start, o mică problemă: who’s who? Mai pe românește, dacă-i roman cu cheie, să știm și noi! Mărturisesc că, deși expert (nerecunoscut) în acest tip de lectură referențială, îmi declin competența. Nu pentru că n-aș putea face cercetări detectivistice (o cheie pentru amatorii de astfel de investigații: majoritatea nu­melor personajelor se află într-una din ur­mătoarele relații cu numele ‘adevărate’: același număr de litere, originea onomastică comună, să zicem, latină, sonorități comune etc.), ci pentru că mi se par irelevante. Să mă explic: raporturile romanului cu întîmplările «reale» e, cumva, similar aceluia dintre filmul lui Passolini, Decameronul, și colecția de po­ves­tiri a lui Boccaccio. Adică, acolo, un pictor so­sește într-o mahala din Napoli pentru a picta o biserică, și acestea sînt poveștile care circulă la momentul respectiv prin cartier, povești din care cîteva personaje se regăsesc în frescele finale. Cu alte cuvinte, povestea e tratată drept ‘realitate’ și încorporată ulterior în altceva, într-o altă operă de artă, al cărei punct de plecare e. La fel, la Bodiu, poveștile, în­tîmplările, micile (sau marile) bîrfe sînt doar punctul de plecare, materialul. Cine vrea să găsească picanterii despre cutare sau cu­tare persoană, ascunsă (discutabil, cum am mai spus) în spatele cutărui sau cutărui personaj, ar face mai bine să le caute în altă parte. Cartea, după cum ne atrage atenția autorul însuși, în prefață, e mai puțin fabula, cît morala acesteia. O morală, însă, pe care se ferește să o ofere mură-n gură, ca pe niște posmagi gata muiați, și care cere un anumit efort din par­tea cititorului

Sînt trei povești (lăsate) deschise, grupate în jurul celor trei personaje în jurul cărora gravitează acțiunea. Prima e cea a lui Mircea Bănceu, narată la persoana I; acesta e șef de catedră la filologia brașoveană, prins în politica universitară (și aici se găsesc, probabil, u­nele dintre cele mai izbutite pagini ale cărții, în descrierea, ca la Malcolm Bradbury și la David Lodge, în Meserie!, a presiunilor economice cărora trebuie să le facă față învățămîntul universitar românesc în momentul de față, și combinate cu o galerie de figuri remarca­bile, chiar dacă mai curînd schițate decît portretizate în detaliu, cu vanitățile și arivismele lor academice, cu interese inavuabile, într-un tablou de moravuri, care dacă nu e adevărat, în sens factual, e în schimb verosimil).

Această narațiune, preponderent la persoana I, le pune cumva în umbră pe celelalte două, la persoana a III-a, cea a lui Liviu Tudose, coleg cu Bănceu, cu o viață de fami­lie făcută praf, cu o teză de doctorat veșnic amînată, «emigrat» / «azilant» în Brașov, în schimb, cu probleme existențiale, convertite în probleme erotice, și cea a studentei Alina (Po­­povici), bovarică, nu foarte preocupată de școală, deloc interesată să devină profesoară, și, excedată de mizeria lungii noastre tranziții, visînd să emigreze. Fata ia contact cu viața «reală», adică, în căutarea unei slujbe care să mai ușureze povara de pe umerii părinților care o întrețin la facultate, și pentru a face față competiției sociale (manifestate în îm­brăcăminte, cosmeticale și accesorii), ajunge secretara unui fost securist, convertit în om de afaceri – și aici putem constata interferențe cu recenta carte a lui Marius Oprea, Moș­te­nitorii Securității (s-ar putea spune chiar: orice asemănare cu persoane reale…).

Lipsa numărului din titlu (bunăoară, Bulevardul Eroilor 29, cum poate s-ar fi așteptat unii) e un semn. Să zicem, al renunțării la referințele concrete și al plonjării într-o ficțiu­ne care-și construiește propriile referințe. Și care e mai interesantă din acest punct de ve­dere; nu deranjează alternanța între narațiunea la persoana I și cea la persoana a III-a (nici mă­car cînd e vorba de Bănceu, un presupus alter ego al autorului, care, firesc, poate că vrea să iasă în prim-plan), și nici, de fapt, absența vieții studențești (cei interesați de aceasta, o pot găsi, caricatural, în Filo, meserie!, debutul Oanei Tănase).

Miza cărții mi se pare a sta în tribulațiile erotice ale lui Tudose (încă o dată, e nevoie și de celelalte două povești principale, plus cele cîteva secundare – cea a lui Cici sau idila din­tre Ramona și Șandor, de pildă, extrem de reușite – pentru a crea contextul). În acest punct, poate că ar fi folositor să recurgem la o lucrare de referință, și anume, Maeștri și dis­cipoli a lui George Steiner; un argument ar fi acesta: “Erosul și educația sînt inseparabi­le”.

Sînt trei instanțe ale acestei povești: “fata cu pixul”, studenta din Republica Moldova, Nadejda, care-și plătește în natură intervenția lui Tudose pentru a scăpa de repetenție («pă­cat împotriva Sfîntului Duh» în magisterium, după Steiner, indiferent de condiții), și Li­gia, care face o teză de licență cu Tudose, despre erotism în literatură (Miller, Kundera, Houellebecq) – aici ar interveni “tema Maestrului mai în etate și a discipolei tinere”, iar sin­tagma pe care o folosește personajul pentru a caracteriza situația, ambiguitate fertilă, e cît se poate de adecvat㠖 “Erosul intelectului, mai crud decît oricare altul, se poate trans­for­ma în poftă carnală”, zice același Steiner.

Mai mult, parcă pentru a ilustra comentariul lui Boccaccio la adresa lui Brunetto La­tini, paedagogus ergo sodomiticus, Liviu se trezește implicat pînă și într-o aventură ho­mosexual㠖 îi cade cu tronc unui student aparținînd minorității gay, care îi trimite e-mai­l­u­ri, ascunzîndu-și identitatea sub inițiala T., reminiscență / aluzie literară, îi tot dă întîlnire ș.a.m.d., de-abia reușind să scape din toată această poveste.

Povestea / poveștile (nu spunem povestea poveștilor, că ar fi excesiv) se termină în coa­dă de pește – la facultate rămîne cum s-a stabilit, Liviu nu vrea să se angajeze (prea tare) în relația cu Ligia și hotărăște să se mute din cămin, să-și găsească o garsonieră în oraș, “Da­că Ligia îl va descoperi, bine, dacă nu, iar bine”.

În armată cîntam, printre altele, un cîntec ce avea, ca al doilea vers al refrenului, “Ur­­mașii marilor eroi” și care, inevitabil, din cauza desincronizării vocilor, se transforma în “urmașii marilor erori”. Poate că despre această ambiguitate fertilă între erori și eroi e vor­­ba în roman.