Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 9 (478) septembrie 2005

CRONICA TEATRALĂ

de

Mircea MORARIU

Când frumusețea devine obsesie

 

PORTRETUL LUI DORIAN GRAY de Oscar Wilde; Teatrul „Odeodon” din București; Dramatizarea și regia ar­tis­tică Dragoș Galgotu: Decorul Andrei Both; Costumele — Doina Levintza; Co­re­grafia — Răzvan Mazilu; Distribuția — Răz­van Mazilu (Dorina Gray); Marius Stă­nescu (Lordul Henry Wotton): Dan Bă­dărău (Naratorul); Aron Dimény (Ba­sil Halward); Irina Mazanitis (Lady Nar­bo­rough); Oana Ștefănescu (DoamnaVane): Ionuț Kivu (Servitorul); Paula Ni­culiță (Prostituata); Gabriel Pintilei Ja­mes Vane); Marian Ghenea (Alan Camp­bell); Mugur Arvunescu (Domnul Isaacs, Sir Geoffrey); Ana Maria Mol­dovan (Gladys); Marian Lepădatu (Ro­meo, Faust); George Călin (Adrian Sin­gleton); Oana Cojocaru (Sibyl Vane); Vlad Ilcenko (Dorian Gray); Da­ta reprezentației — 26 mai 2005

Într-un moment destul de îndepărtat de data premierei, am avut ocaqzia să văd spectacolul cu Portretul lui Dorian Gray, realizat de Dragoș Galgoțiu la Teatrul „Odeon” din București. De la prima ridicare de cprtină și până în seara în care am urmărit eu montarea, în distribuție au intervenit unele modificări. Astfel, rolul Basil Hallward, interpretat la început de Sorin Leoveanu, a fost preluat de Dimény Aron, un excelent actor al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, dar care aici e timorat, vădit preocupat de modul în care va putea depăși obstacolul lingvistic. La rându-i, Ion Tugearu i-a cedat locul lui Tiberiu Almosnino, balerin important al Operei Române, lui revenindu-i sarcina să-i interpreteze dansând (și să sugereze astfel suprateme) pe Thibald, pe Mephisto și pe Dorian Gray. Nu cred că respectiva înlocuire a dăunat în vreun fel efectului de metafizic, de forță ciudată, de înfricoșare progresivă pe care a mizat regizorul și care apare cu pregnanță mai cu seamă în scena duetului cu Oana Cojocaru (Sibiyl Vane, o tânără balerină, încă elevă, a cărei evoluție impresionează prin dramatismul indus, deloc contrafăcut, scenă aflată într-o admirabilă relație cu o alta, aceea în care artista iubită de Dorian eșuează din cauza emoției, fiind apoi părăsită de protagonist, aici interpretul rolului titular, Răzvan Mazilu, asupra evoluției căruia voi reveni, înregistrând un moment de excelență. Mă îndoiesc că schimbările pe care le-am menționat au afectat organic, în datele sale esențiale, un spectacol de un plurisemantism remarcabil, în care patimile devoratoare ce-i conferă carnație, împinse către zona paroxisticului, ies la iveală grație unor formule diverse de extracție poetică, alegorică, eseistică și — de ce nu ? — onirică cu aer coșmardes, topite într-o compoziție dramatică în care fundamentală rămâne sublinierea religiei frumuseții.

Scriu despre Portretul lui Dorian Gray la o distanță destul de mare de seara în care am văzut spectacolul. S-a întâmplat să fiu destul de mult plecat prin țară ori să acord prioritate altor obligații. Dar motivul principal pentru care am amânat scrierea cronicii care știu că nu va fi nicidecum o lucrare critică riguroasă, asumându-și desigu pe nedrept, riscul de a omite comentarea jocului unor actori ce construies lumea care-l înconjoară, privește, contemplă, admiră, pizmuiește, acuză ori detestă pe Dorian Gray, e cu totul altul. Fișa postului unui critic de teatru conține la modul necondiționat prevederea în conformitate cu care acesta e obligat să pună pe hârtie și să trimită la tipar exact ceea ce gândește, fără a se lăsa influențat de părerea altora, fie ei chiar colegi, cu riscul de a intra în contradicție cu aceștia. Totuși. S-a întâmplat să citesc o cronică publicată în chiar revista de specialitate, la care eu însumi sunt colaborator (deci relația de concurență neloială e exclusă) cronică scrisă de Adrian Mihalache și care se intitula interogtaiv — provocator Portretul lui Dorian-gay?și în care se afirma c㠄adaptarea dramatică a Portretului lui Dorian Gray, propusă de Dragoș Galgoțiu la Teatrul „Odeon” este un fapt cultural apt să redeschidă dezbaterea în jurul identității gay” și ca pe scen㠄Dorian Gray apare explicit ca Dorian Gay”. Sigur că orientarea sexuală a lui Oscar Wilde e binecunoscută, iar ideologia gay a anexat într-o oarecare măsură romanul. Nu încare îndoială că revoluția sexală întârziată din România presupune și o componentă ce vizează afirmarea acestei comunități. Dar am mari îndoieli că spectacolul s-ar afla într-o relație sincronică cu atari preocupări și o astfel de interpretare îi deturnează și violentează sensurile. Chiar elaborarea în oglindă a scenei — temă ce reflectă portretul nud al lui Dorian Gray, bărbatul matur/ Dorian Gray, adolescentul, cred că exclude astfel de speculații. Ea socotesc că montarea a fost gândită din perspectiva ideologiei frumuseții, a seducției acesteia, a pericului estetizării excesive a existenței. Iar aici, în această scen㠗 pilot, Răzvan Mazilu secondat de foarte tânărul Vlad Ilcenko atinge din nou cotele perfecțiunii. Am recapitulat de câteva ori în gând spectacolul, mi-am acordat un prelungit răgaz pentru meditație la capătul căruia afirm că titlul și unele pasaje din cronica mai sus citată sunt abuzive. Atât de abuzive încât rareori mi-a fost dat ca o cronică să mi se pară atât de greu de scris ca aceasta. De aceea, dar și pentru a asigura un minim de claritate demonstrației pe care mă pregătesc să o fac, voi fi obligat să nu formulez aprecieri detaliate asupra jocului unor actori precum Marius Stănescu, Irina Mazanitis, Ionuț Kivu etc., conștient că îi nedreptățesc și cerându-le cuvenitele scuze.

Exegeza literară a subliniat că romanul lui Oscar Wilde tinde către sinteza între simbolism și parnasianismul de esență păgână. S-a observat că dorința lui Dorian Gray a fost de a-și salva pentru totdeauna tinerețea, sacrificând în numele în numele acestui ideal orice raportare la norme, operație succesivă, accentuată, atent surprinsă de volutele scrisului lui Wilde. Eroul își construiește progresiv o lume artificială, alveolară, cea a portretului care are șamsa de a nu îmbătrâni niciodată. O părăsește uneori, într-o acțiune de socializare provocatoare la capătul căreia își reîntărește obsesia și-și reconsolidează izolarea. Iar atunci când într-un fatal acces de furie Dorian vrea să-și distrugă portretul, martorul mut al unei vieți pline de păcat, marcată de deliciul păcatului, dar și de chinul acestuia, cel ce va suferi prăbușirea concretizată printr-o bruscă îmbătrânire va fi nimeni altul decât Dorian care astfel va plăti cutezanță, sfidarea de a fi crezut că lumea artei, a experienței forțării limitelor este teritoriul în care se poate supraviețui în pofida exceselor, desfrâului, năzdrăvăniilor. Or, tocmai acesta socotesc că este tema principală pe care o pune în evidență spectacolul de la „Odeon” care este unul ce valorează opera și nu bibliografia acesteia. Dragoș Galgoțiu a izbutit, făcând abstracție de unele lungimi ce sar în ochi și care se reflectă în ritmul montării, să regizeze în spectacol povestirea, faptul însuși al povestirii, convocând în acest scop felurite mijloace de expresie. Căci se cuvine recunoscut că nu e tocmai ușor de ansamblat scenic, într-o suită unitară de imagini, romanul lui Oscar Wilde, dificultatea crescând și din pricina frecventelor schimbări ale locurilor în care se consumă acțiunea. Aici regizorul și-a găsit un aliat de nădejde aș zice, sens défaut — în actorul Dan Bădărău, interpretul aparent puțin spectaculosul rol al Naratorului, asupra căruia se transferă în fapt întrebarea „cum poate deveni un roman piesă de teatru?”. Iar dacă Dan Bădărău oferă soluția la nivel textual, Andrei Both, autorul unor magnifice decoruri, și Doina Levintza, semnatare unor spectaculoase costume, îi asigură montării o fascinantă frumusețe plastică, pe scenă înșirându-se imagini cu adevărat picturale. La splendoarea lor, contribuie compoziția cadrului care-i aparține cu siguranță lui Dragoș Galgoțiu, dar și eclerajul despre care elegantul și consistentul caiet de sală gândit de Tamara Susoi omite să ne spună cui i se datorează. Probabil aceluiași Dragoș Galgoțiu. Cert e că se obține o mostră de rafinament imagistic, de o cromatică perfectă, întru desăvârșirea căreia ar fi nedrept să trecem cu vederea contribuția  lui Alexandru Abagiu, cel ce a conceput machiajul. Nu încape dubiu că Andrei Both și Doina Levintza izbutesc să pună la punct o scenografie „ca un mare sentiment”, așa după cum și-o dorea cândva Louis Jouvet. Scena în care „seară la opt și jumătate, îmbrăcat cu distincția desăvârșită și purtând la butonieră un buchet bogat de violete de Parma, Dorian Gray fu introdus cu plecăciuni nesfârșite în salonul unde trona lady Narborough” e una de o frumusețe stranie, iar protagonistul ei, actorul — dansator Răzvan Mazilu, emană un farmec și o atracție diavolești. „Viciul și virtutea — nota Oscar Wilde — sunt pentru artist materie primă menită unei anumite arte”. Iar arta lui Răzvan Mazilu e aici desăvârșită.

E în afara oricărui semn de întrebare că spectacolul de la „Odeon” își află principalul pilon de susținere în coregrafia, dar și în tulburătoarea evoluție a interpretului lui Dorian Gray — Răzvan Mazilu — coregraf și balerin care acum, fără a rosti un singur cuvânt, ni se revelează  cas un actor de mână întâi, din stirpea celor ce nu compun roluri, ci se aduc pe sine pe scenă, electrizând prin simbioza dintre zonele limpezi de la încputul spectacolului și emoțiile tot mai stranii, mai acaparatoare, mai nimicitoare dinspre partea finală a montării. Dansând, acest artist de excepție pare că îl confirmă pe Oscar Wilde care spunea c㠄poate că omul nu se simte niciodată mai în largul său decât atunci când joacă teatru. „Jocul său se înfățișează într-o orchestrare simfonică fremătând de nuanțe, cristalizând acorduri grave, trăiri de un palpit cu o incadescență ce se transmit ce se transmite spectatorului. „Adevărul e că arta oglindește spectatorul, nu viața” — observa același Oscar Wilde, iar afirmația își află prin evoluția lui Răzvan Mazilu o justificare perfectă. Dansul acaparator al artistului se distinge prin însușirea de a fi descărcat de teatralismul cu poză, în locul acștia apărând în chip fericit tensiunea lăuntrică a prihănirii ascunsă de o frumusețe exterioară care cucerește și înspăimântă deopotrivă, dovedind finalmente că nu e chip să se evite naufragiul. Dar, cum bine remarca același Wilde, „artistul nu poate fi niciodată morbid — el are putința să exprime orice.” Or, în această putință se află miezul extraordinarei arte a lui Răzvan Mazilu. Văzându-l jucând pe acest balerin de excepție, căci ceea ce aduce el pe scenă e  dansul care joacă teatru întru pregătirea căruia sunt convocate, după cum excelent observă Luminița Vartolomei în mini — eseul din nr. 1-2-3/2005 al revistei Teatrul azi, dansul care pozează (cel pe care-l evocam atunci când vorbeam despre duetul Dorian matur-Dorian adolescent). dansul care filmează, dansul care pictează, dansul care narează, gândul te duce la Rimbaud și la Verlaine, la Tristan Corbiére și la Lautréamont, la Huyssmans ori la Mateiu Caragiale.

Sunt convins că i se pot aduce multe obiecții spectacolului de la „Odeon”. Ciudat, puțin importă! Nu e tentat, cel puțin pentru mine, acum și aici, să-i văd și să-i consemneze defectele. Și aceasta fiindcă Portretul lui Dorian Gray se numără printre acele puține spectacole despre care tu, profesionist al obiecției, știi, sau mai curând, simți, că e mai bine să nu vorbești, tocmai fiindcă ansambul te obsedează prin frumusețea lui. O frumusețe ce riscă să devină maladie dacă nu o împărtășești cu alții, iar aceste însemnări ce nu aspiră-repet-la statutul de cronic㠗 înseamnă mai cu seamă valorificarea șansei de a păstra o bucurie, dar și de a te elibera de ceea ce neîmpărtășit ar putea lesne să se transforme într-o traumă din acelea ce l-au făcut odinioară pe Poet să spun㠄je suis hanté”.

Așteptând rectificările

TILLSONBURG de Malachy Mc Kenna: Traducerea — Andrei Marinescu; Teatrul „Iovan Slavici” din Arad; Re­gia artistic㠗 Jimmy Fay; Scenografia — Mi­hai Păcurar; Light design — ing. Lu­cian Moga; Distribuția — Ovidiu Ghi­niță (Jon); Andrei Elek (Donal „Digger” Ho­gan): Alex Mărgineanu (Michael McBrien); Sorin Calotă (Bil-Ly); Călin Stan­ciu (Pete indianul); Data reprezen­ta­ției — 2 iunie 2005.

Cu toate că Aradul nu e deloc departe de Oradea, nu am mai ajuns la Teatrul „Ioan Slavici” din toamna trecută, în pofida faptului că veștile ce îmi parveneau de acolo erau cel puțin incitante. Dar cum nu-mi place nici să fiu, dar nici să primesc musafiri nepoftiți, am preferat așteptarea, lăsând „ciudatul rol și întâmplării” să-și spună cuvântul, convins că în teatru zicala „munte cu munte se întâlnește, darmite om cu om” e cât se poate de pertinentă. Și iată că întâlnirea s-a produs pe teren „neutru”, adică la Sibiu, cu ocazia Festivalului Internațional de Teatru. Câteva ore petrecute la Bursa de spectacole, loc în care directorul artistic Zoltan Lovas și light-designer-ul Lucian Moga, un inginer îndrăgostit de teatru, mi-au oferit șansa de a vedea secvențe din cele mai recente producții ale Teatrului, parcurgerea afișelor, răsfoirea caietelor — program, profesionist redactate de Ovidiu Cornea, mi-au dat impresia că, cel puțin la Sala „Studio”, se pune în practică un program artistic întru concretizarea căruia se aplează preponderent la noua generație de regizori. Mulți dintre aceștia au deja un statut consolidat. Orașul în care se organizează anual Festivalul Național de Teatru Clasic nu uită că în zilele noastre se scrie foarte multă literatură dramatică de bună calitate ce se cuvine valorificată scenic, chiar dacă pe plaiuri mioritice „zilele noastre” e o sintagmă ce acoperă în chip generos și ultimii zece — cincisprezece ani. Bunăoară: Claudiu Giga a montat piesa lui Tankred Dorst Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare, foarte tânără, serioasa și talentata Ana Mărgineanu a propus o versiune scenică despre care aflu că ar fi reușită a piesei Cheek to cheek de Jonas Gardell, iar Peter Kerek a regizat Atentate la viața ei de Martin Crimp. Iar cea mai recentă premieră se cheamă Tillsonburg și are la bază o piesă irlandează scrisă de un dramaturg despre care aflu că e totodată și actor (lucrul acesta e frecvent în Occident și câștigă teren și la noi) pe nume Malachy Mc Kenna ce în primăvara lui 2001 a obținut premiul „Stewart Parker” (a cărui pondere — iertată-mi fie ignoranța — îmi scapă) și care a fost jucată în premieră absolută la eatrul „Focus” din Londra. A tradus-o în românește Andrei Marinescu, iar la Arad a montat-o Jimmy Fay, regizor irlandez, născut în Canada, cu care Teatrul „Ioan Slavici” a stabilit bune relații de colaborare.

Îndemnat de curiozitate profesională, dar și de invitația prietenului Zoltan Lovas, am făcut ascensiunea nu tocmai ușoară la Cetatea Cisnădioara unde era programată reprezentarea respectivului spectacol, în spațiul nu tocmai optim din punctul de vedere al unei minime rigori teatrale al Bisericii Fortificate. Construcția e atrăgătoare, însă în interior lucrurile stau mai puțin bine-acustica e defectuoasă, puține sunt locurile din care se vede cu adevărat acceptabile. Așa că după ce ai gâfâit zdravăn spre a ajunge unde trebuie, te așteaptă alte cazne dacă vrei să vezi și să înțelegi  ceva. Am pus pe hârtie aceste detalii „tehnice”, din dorința de a sublinia că. poate mai mult decât în alte dăți, gradul de relativitate al opiniilor cronicarului e ceva mai ridicat.

E sigur că lui Malachy McKenna îi plac și i-a citit cu ardoare pe Steinbeck și Salinger. Piesa lui ar fi putut foarte bine servi drept scenariu pentru un film cu Johnny Depp. Scriitura, situațiile, întâmplările din Tillsonburg sunt cât se poate de relevante în acest sens, piesa înscriindu-se în acea categorie de literatură dramatică ce vorbește despre viața impură, marginală într-un chip „încruntat”. Doi tineri pe care îi leagă o prietenie șubrezită de un antecedent nu tocmai fericit consumat la New York, dau curs unui anunț de mică publicitate și vin să lucreze temporar pe o plantație de tutun din orășelul canadian ce dă titlul piesei. Proprietaraul plantației, pe nume Jon, se află într-o relație tensionată cu indianul Pete, care seamănă teribil cu cel din Zbor deasupra unui cuib de cuci.  Veneticul, adică Jon, îl acuză pe Pete că i-a furat nevasta, în vreme ce aborigenul e supărat pe Jon că i-a furat pământul. Vocea adevărului îi aparține pitorescului Billy, muncitor la aceeași plantație, care, după tipicul binecunoscut, e alcolic, drogat, resemnat în fața provizoratului și a destinului.

În decorul stass, asemenea piesei, conceput de Mihai Păcurar, se consumă înfruntările fizice și verbale din care e făcut textul care suferă evident de un deficit de dramatism real. Jimmy Fay a construit o mizanscenă foarte puțin „nebun㔠, preocupată mai cu seamă să nu greșească, să nu sară calul și să-i evidențieze pe actori. Opțiunea și-ar fi dovedit eficiența dacă în jocul acestora s-ar fi instituit o relație de echilibru. Problema e că cei ce se văd cu adevărat-desigur, în grade diferite, — sunt Ovidiu Ghiniță, Sorin Calotă și Călin Stanciu, vocile tinerilor Donald (Andrei Elek) și Michael (Alex Mărgineanu) nefiind tocmai clare. Cei doi sunt emoționați, jocului lor îi lipsește siguranța, nu sunt suficient de abili să identifice și să surmonteze servituțiile spațiului de joc, adoptă câteodată intonații străine specificului suprasegmentarului limbii române. Prea des replicile se lasă ghicite, prea frecvent fluența jocului se rupe. Se poate că la sediu lucrurile să stea nițeluș altfel, iar impresiile mele să fie pasibile de rectificări esențiale. Până atunci, monsieur scrie, monsieur zicem.

Atractivitatea cuceritoare

 

NU SE ȘTIE CUM  de Luigi Pirandello; Traducerea — Adina Teodorescu; Adap­ta­rea — Alice Georgescu; Teatrul „Nottara” din București; Regia artistic㠗 Bocsárdi László; Decorul — Bartha József; Costumele — Debre Judit: Distri­buția — Marius Stănescu (Contele Ro­meo Daddi); Catrinel Dumitrescu (Doam­na Bice Daddi); Claudiu Bleonț (Gi­rogio Vinzi) Ada Navrot (Ginevra); Constantin Cotimanis (Marchizul Ni­cola Respi) și Dragoș Mușcalu, Rareș Pârl­og, Adrian Dumitrescu; Data re­pre­zen­tației — 16 iunie 2005

Într-un articol datând din 1899 intitulat Acțiunea vorbită, articol scris și apărut pe vremea când Luigi Pirandello nu era decât un timid debutant în teatru, viitorul laureat al Premiului Nobel nota — „nu drama făurește personajele, ci acestea făuresc drama; înainte de toate, trebuie să avem personaje vii, livere, active, primul germene în care vor zăcea incluse destinul și forma. ” Încă de atunci, cel ce debutase în 1898 cu piesa Epilogul, formula matricele poeticii sale teatrale reprezentate de conflictul etern dintre fluiditatea Vieții și rigiditatea Formei, conflict ce și-ar putea afla o rezolvare doar în artă ale cărei forme sunt Viața însăși. „În afara plăcerii de a povesti” — scria Pirandello în Prefața la Șase personaje în căutarea unui autor, text în care se audefinește drept un scriitor” de o factură cu deosebire filosofic㔠— „simt și o nevoie spirituală mai profundă, pentru care nu există figură, întâmplare, neîmbinate, ca să zic așa, de o anumită semnificație universală care le conferă o valoare universală.”

Pentru exegeții lui Piradello, piesa Nu se știe cum  e una de rangul al doilea, un fel de prelungire nu tocmai relevantă a mult mai celebrei Henric IV cu care are în comun teoria nebuniei și teoria despre visele ce pot fi crime neștiute, expresii ale răului, ale faptului c㠄totul se petrece în afara conștiinței tale”, iar atunci când amintirea crimelor reale sau doar posibile devine apăsătoare, recunoașterea se face cu scopul iertării, ca șansă de salvare a vieții. Nu se știe de ce piesa lui Pirandello, care prin spectacolul ars de fecunde neliniști creatoare de la „Nottara” pare să-i contrazică pe cercetătorii de bibliotecă, debordând o pregnanță și o putere de semnificare specifice artei de foarte bună calitate, nu a figurat până acum în repertoriul românesc. Aflu că partitura, de dimensiuni mult mai ample decât apare ea în montare, i-a fost adusă Teatrului de regizorul Bocsárdi László, că după o primă traducere datorată Adinei Teodorescu, a urmat un proces complex de adaptare, de restructurării interne pe care directorul de scenă l-a întreprins cu sprijinul prețios al teatrologului Alice Georgescu, o pasionată cunoscătoare a teatrului pirandellian. Pentru amândoi, care asemenea dramaturgului sunt îndreptățiți să afirme c㠄în ajutor le-a sărit” o sprintenă slujnicuță, care nu e totuși atât de nouă în meseria ei” și care „se cheamă Fantezia”, întâlnirea cu acest text poate fi considerată drept o continuare a investigării teritoriului profund, fascinant și periculos care e teatrul lui Piramdello. Bocsárdi László ajunge la Nu se știe cum după ce a realizat două versiuni ale subtilei comedii Omul, bestia și virtutea și o punere în scenă a piesei Să îmbrăcăm pe cei goi, iar Alice Georgescu a lucrat la adaptare cam în celași timp în care alături de maestrul Liviu Ciulei pregătea premiera cu Șase personaje în căutarea unui autor.

Cum nu sunt expert în marele dramaturg italian, mi-e greu să spun în ce măsură spectacolul de la Teatrul „Nottara” e unul „pirandellian”, cu toate că filtrându-l prin lecturile din textele teoretice ale dramaturgului mi se pare fals a crede că s-a ajuns „la Pirandello fără pirandellism „așa după cum bunăoară s-a spus despre antologicul spectacol al Cătălinei Buzoianu cu Să îmbrăcăm pe cei goi. La urma urmei, lucrul acesta mi se pare mai puțin important în cazul de față. Dar dacă îi dăm dreptate lui G.Călinescu care spunea c㠄a face... din expunerea ideilor însuși trupul piesei, a înlocui ciocnirea de voințe prin deosebirea de păreri, a stârni nerăbdarea spectatorului în așteptarea concluziei printr-o dialectică ce obiectivează pe scenă antinomiile și transpune procesul cugetării din creierul autorului în creierul fiecăruia dintre spectatori, a face loc și în teatru ficțiunilor noastre nu mai puțin reale decât viața așa-zis obiectivă, într-un cuvânt, a nu mai privi viața din afară înăuntru, ci din forul nostru intim pentru a da suflu dramatic propriilor noastre închipuiri” operație prin care identifică miezul „noutății lui Pirandello, și comparăm o atare apreciere cu ceea ce se petrece pe scenă, o petrecere căreia îi suntem părtași și datorită formulei de organizare a spațiului de joc, cred că nu greșesc prea tare dacă afirm „acesta-i Pirandello!”. Sublinind condiția dramatică prin părelnicul ei, al personajelor și al vieții, Bocsárdi László construiește o formă vie de spectacol asemenea unui exercițiu stilistic de o remarcabilă siguranță și coerență a scriiturii. Dacă unora dintre spectacolele sale anterioare (bunăoară, chiar Othello) li se putea imputa existența unor oarecari ruperi de ritm și o seamă de suplimente nejustificate, de această dată fragmentarismul a fost complet eliminat, ansamblul e strâns, iar montajul e compus din scene inventiv scris, armonios sudate între ele. Forma nu pare deloc adusă la conținut, ci i se suprapune organic, transmițându-ne stări energetice dintre cele mai răscolitoare. E greu de spus dacă crima pe care și-o amintește și o mărturisește Contele Romeo Daddi e de domeniul realului ori nu. „Nașterea unei plăsmuiri a fanteziei umane, naștere ce reprezintă pragul dintre nimic și eternitate, poate să survină pe neașteptate, dacă gestația ei a fost necesară; într-o dramă închipuită, servește acel Personaj care face și spune ceea ce este necesar”, scria Pirandello în prefața la Șase personaje..., iar observația mi se pare lesne transferabilă asupra personajului declanșator al crizei din Nu se știe cum. Ambiguitatea rămâne însă permanent țința regizorului, iar interpretul rolului, temeinicul actor care e Marius Stănescu, construiește un ansamblu în care o ipoteză o surpă pe cealaltă. Romeo Daddi e grație jocului lui Marius Stănescu un Hamlet modern, care poate  că asemenea ilustrului său precursor doar își joacă nebunia spre a spune adevărul, un adevăr ce ar trebui să tulbure alte și alte conștiințe, să le determine să vibreze. Din adâncul lor obsesiile crimei împărtășite năvălesc la suprafață asemenea unor viiuri dezlănțuite ce pun în evidență o explozie de reziduri umane. Corsetul în care și-au reglat imorala existență dar și adulterul Doamna Bice (cu torul aparte jocul tăcerilor, al privirilor propus de Catrinel Dumitrescu) și Giorgio Vanzi (rol prin care, după, lungi peregrinări anartistice prin studiouri de televiziune, revine la profesia și condiția care l-au consacrat Claudi Bleonț), respectabilitatea imobilă în care s-a complăcut Ginevra (fără cusur jucată de o actriță tânără, sigură pe meserie, Ada Navrot), un corset ce dădea impresia că e teribil de elastic și suportă orice, în cele din urmă nu mai rezistă și se rupe. O succesiune de confruntări în doi, de tranzitivități de vini, desenate pe diagonala scenei care păstrează nucleul tensional într-o stare de imprevizibilitate, contrapunctată dar și potențată de aparițiile pline de culoare ale Marchizului Nicola Respi (Constantin Cotimanis) amintesc semnificativul detaliu că mai peste tot în scrierile sale Pirandello scruta modalitatea de a comiciza fără voie și de a tragiciza cu deliberare. În climaxul conversațiilor, vesela luxoasă de pe masa plasată în centrul scenei e strânsă rapid, iar dedesuptul ei vom descoperi un acvariu în care se va prăbuși cadavrul lui Romeo Daddi însângerând apa. Amanta, soția înșelată și soțul acesteia vor rearanja totul cu aceeași rapiditate, iar cina va continua ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Alături de actorii cu toții foarte buni care dovedesc că i-au înțeles și adopta perfect proiectul lui Bocsárdi László, regizorului i-au stat aproape spre a clădi edificiul scenic al acestei piese scrise cu aceeași cerneală cu care Pirandello ne-a mai dăruit nu doar Henric IV ci și Așa este (dacă vi se pare), excepționalul semnatar al decorurilor Bartha József și autoarea costumelor, Dobre Kothay Judit. Cu toții înfăptuiesc un moment de vârf al stagiunii 2004/2005, fixând cote artistice autentice Teatrului „Notara”, cote de la care firesc și de dorit ar fi să nu abdice în sezonul teatral care la data apariției acestei cronici deja a început.

Fragmentarium

1. Sezon mort

Teatrele subvenționate intră în România în vacanță cu zile bune înainte de sfârșitul lunii iunie și-și reiau activitatea, concretizată prin spectacole, către finele lui septembrie. Motivul acestei pauze prelungite îl reprezintă, după spusele managerilor, lipsa publicului plătitor. Nici „alternativii”, cei ce nu pierd nici o ocazie publică spre a-și plânge de milă și a se lansa în nesfârșite ieremiade la adresa sistemului oficial „osificat” care nu-i înțelege, nu-i sprijină și-i ostracizează ori a criticilor ce nu sunt suficient de opern minded spre a le emite certificate de genialitate chiar dacă produc aiureli patentate, nu se omoară cu firea și se odihnesc în așteptarea bătăliilor viitoare. În timpul acesta în rubricile de specialitate fie că se decontează datorii mai vechi și se comentează spectacole văzute mai demult dar despre care nu s-a scris din varii motive, de la lipsa de spațiu la lipsa de chef, fie se întocmesc topuri. Am citit și eu câteva, astfel de „ierarhizări” și dincolo de diferențele de opinie, până la un punct explicabile, m-a frapat absența rigorii repondenților. Deși li s-a cerut cât se poate de limpede să se pronunțe asupra stagiunii 2004-2005, unii confrați critici citează devălmășie și cu dezinvoltură montări din alt sezon. Printre spectacolele greșit plasate într-o grilă din care evident nu făcea parte, căci a avut premiera în seara de 14 februarie 2004, se numără și Electra orădeană, cu care până în urmă cu două-trei luni se mândrea Trupa „Iosif Vulcan”. O astfel de greșeală e comisă chiar și de critici care de-a lungul anilor și-au dovedit și profesionalismul, și rigoarea. Cum montarea respectivă a cam împărțit la un moment dat breasla, am vaga bănuială că unii colegi au greșit intenționat secvența temporală, trecând la rubrica „așa nu” ceea ce cei mai mulți, printre care și supraiscălitul, cred că ar trebui mai degrabă trecut la rubrica „așa da”. Și o fac spre a se mai război încă o dată cu unii confrați cu care nu se au tocmai bine. Numai că astfel de „erori” sunt grăitoare asupra credo-ului etic și estetic asupra a ceea ce numim „condiția spirituală și moral㔠a criticii teatrale românești.

2. O chestiune de arhitectură

Între timp însă, Teatrul de Stat din Oradea a „scăpat” de povara Electrei și a turneelor în străinătate pe care le prilejuise spectacolul cu pricina. La sfârșitul stagiunii trecute, printr-o mișcare rapidă asemănătoare loviturilor de palat de la Kremlin, titulara rolului principal, actrița Mariana Presecan, a fost înlăturată din funcția de director artistic al Trupei „Iosif Vulcan”. O parte relativ consistentă a colectivului actoricesc a socotit că strategia managerială nu era tocmai adecvată, că s-a cultivat un singur gen de spectacole și a fost favorizat un singur regizor, că premierele au fost puține și neînsemnate valoric, că potențialul trupei nu a fost suficient folosit, că nu s-a ținut deloc cont de gustul și preferințele publicului, un public, de altminteri, tot mai subțiat numeric, că unii actori „cu firm㔠au fost neglijați, că s-a mizat excesiv pe succese „de critic㔠și de „export”. Cum aceste argumente, unele nu tocmai inexacte și neîndreptățite, conexate cu altele „de culise” și de orgolii supradimensionate, au avut câștig de cauză și cum nu a contat deloc că în timpul directoratului Marianei Presecan Teatrul a ieșit din penumbra în care a stat preț de ani și ani, actrița, împreună cu soțul ei, tot actor, a demisionat din instituție și ambii s-au transferat la Sibiu. Consecința imediată e că tocmai în stagiunea aniversară, în care împlinește 50 de ani de existență, Secția română a Teatrului de Stat din Oradea trebuie să o ia din nou de la capăt. Vechile spectacole nu mai pot fi jucate, găsirea unor colaboratori performanți nu e tocmai simplă. Nu e în scopul acestei note să dea dreptate uneie dintre părți, tocmai fiindcă dreptatea e undeva  la mijloc. Mă număr printre cei ce socotesc că teatrul s-ar cuveni să fie un loc al eleganței și civilității. O eleganță ce nu ar trebui să fie doar apanajul spectacolelor, ci și al relațiilor dintre cei ce le zămislesc. Cred că ar fi fost în folosul instituției ca diferendul dintre părțile aflate în conflict să fie soluționat fără sacrificarea unor spectacole valoroase, fără ca acestea să fie aruncate în coșul de hârtii de lângă birourile directoriale. Normal mi s-ar fi părut ca în prag de aniversare, Secția română a Teatrului orădean să urce, dar să urce adevărat, cu întregul său bagaj de realizări, ajutându-și astfel truda viitoare. În 1932, G.Călinescu scria — „criticul ar trebui să aibă ochi arhitectonic și să descopere în vechile temelii un punct de plecare pentru noua construcție”. Problema e că la Teatrul orădean „vechile temelii” sunt mereu neglijate iar „vocația reîntemeierii” e atât de arzătoare încât pârjolește totul.