|
Piatră la rinichi
o pisicuță aducătoare de zi neagră. Nu
a observat nimeni pe
cineva care să fi aruncat o pisicuță în
fluviu? Un fluviu arătat la
mare înălțime. S-o fi înecat, oare? Pagină
de jurnal: azi
am eliminat o piatră de la rinichi, cu
sânge. Asta e
soarta... Nu vă supărați,
soarta... Nu mă supăr. Soarta e
schimbătoare. Auzeam
zgomot de șoareci, ce naiba, ronțăiau
cotoarele la cărți? Unde e
pisicuța să
prindă șoareci? Auzeam dar nu vedeam nimic
și
mă copleșise o stranie
neliniște... Am
simțit că în urma mea s-a întâmplat ceva
extrem de grav... Dar
când am plecat de acasă? Unde am plecat? E
ceață, sau nu mă pot eu
concentra? De ce-mi amintesc tocmai
acum de o reconstituire
a scheletelor, din anii liceului când am
auzit un zgomot
mare, că se apropia. Cine era,
moartea? Venise
să intre pe poartă călare în grădină și
începuse
a-și încurca printre flori
calul... Cine, frate? Una. Unul. Oarecine.
Ca mine, ca tine. Ca el,
ca ea: cum deschise poarta și făcu
un pas înlăuntru, hop! Atunci am descoperit,
privind
după propriu-mi sine, ruinele
antice. Până
la orbire... N-a avut loc o ciocnire cu un
meteorit acolo? Ba
a avut, cu piatra mea de la rinichi... Să
se fi repetat acum
istoria? Pisicuța, aducătoare de zi neagră.
Sau e
numai chipul meu întunecat de nouri de
durere. Nouri trecători și
chipul meu din ce în ce mai ponosit... Ah,
piatră la rinichi, aducătoare de zi
neagră... Stați un pic, am
dat de niște piatră moale pe aici...
Esențe, cerneală de
măr...
mărul e tot pe masă: mai scofâlcit, e
adevărat, cu pielea pătată
și mai trist. Mărul
nu mai luminează decât stins, îmi
înting tocul acum în el, ar trebui să-i
schimb penița, scrie
gros, degeaba o strâmb și
o scutur... Mărul e la locul lui, cum
spuneam Despre
putreziciune, numai de bine... Să
nu mai insist. Tocul acesta îmi va fi și de
aici înainte un camarad,
tocul
mă călăuzește: poate el nu e decât cel
ce merge în urma unor procesiuni, pentru
mine invizibile...
O stranie identitate am, iubito, de câte ori
mă
așez, în ultimul
timp la masa de scris: știu că tu, de pe
lumea
cealaltă, mă veghezi, dar
ce se întâmplă? Mărul plin de cerneală, o
cerneală cenușie, vâscoasă, duhnind de
departe a
putreziciune,
e o ispită, din el zboară una după alta
musculițe, unele
îmi intră în ochi și mă fac să
plâng, altele se împrăștie în apartament și
mă lingușesc, e
ceva de speriat, mărul are de jur
împrejur găurele, cât gămălia de ac, mărul e
o ispită... O
ispită a amintirii: ah, lingușirea asta
a musculițelor a ajuns să mă umple de
îngâmfare, nu
mă recunosc... M-o fi căutând și pe mine
moartea
și nu mă găsește? Tu
ce crezi? Să mă ascund? Unde? Până la urmă o
să mă enervez și-o să mă închid cu
grijă în dulapul cu scripte
și manuscrise, poate o păcălesc. Deși nu
cred... Tu ce părere
ai despre moarte, în general? Poate fi
păcălită? Poate fi,
scrie numai cu esențe. Încearcă.
Poate fi...
Maestru de ceremonii dintr-un sat românesc
Descălecând, seara, când s-a întors în
culcuș, a
aruncat la coșul de gunoi calul
fermecat nu era decât un prapur
bisericesc. Și a făcut semn
covorului de iarbă zburător, în oglinda
teatrului lui în aer liber, o
fantomă sălbăticită, să se pregătească de
plecare
dimineață. Asta face în
fiecare dimineață. Și nu mai pleacă o dată.
De bună
seamă: maestrul de ceremonii dintr-un
sat românesc purta
zilele ca pe veșminte cu motive populare,
rând pe
rând... Le purta în pas, de fapt, cu
gustul vremii și le arunca.
Pretindea că ar fi crezut în fantome numai
de dragul
soarelui, care dispărea nu
se știe precis unde
noaptea. Noaptea, când se cade pretutindenea
în păcat.
Chiar. De dragul soarelui. Soarelui din
cărți. Din cartea celor chemați să dea
socoteală. Ah,
drama
poporului meu... Nerămânând
altceva la vedere decât un pom, cu milioane
de ramificații de rădăcini
adânci. Un pom desfrunzit după
fiecare cădere în păcat. Ești soldat sau nu
ești. Cu
mâinile la spate, încovoiat. Sunând
a gol? Un sunet cristalin... Adevărul e că
am
obosit și ne tot obișnuim cu
ceva cu care nu
te poți obișnui... Un glas: atât? Maestrul?
Nu, răstimpul
lui de liniște: că
am să vă ajut să vă aduceți
aminte...
Din care au luat naștere soarele și pământul
mergem mereu pe lângă
ziduri, mereu
pe unde ne îndreaptă ele, zidurile, unele
vizibile, altele
nu, scuturând ușor crengile
înflorite ale
melancoliei, răcoriți de fâlfâirea
steagurilor, mergem mereu pe unde ne
îndreaptă
zidurile, părinții
noștri au bătătorit, ba chiar au asfaltat pe
ici, pe colo, urmele
părinților
lor. Dar voi, copiii? Voi, deveniți la
rândul
vostru părinți, nu
asfaltați nimic? Noi, cine știe... Probabil
că noi... Noi o
să dărâmăm până la urmă
o parte din ziduri, de la o vreme ne tot
batem între
noi să le înțelegem la
fiecare vreun rost: dacă nu le dărâmăm
noi pe toate, să sperăm că o să le dărâme
copiii noștri.
Degeaba: dacă le dărâmi,
apar alte ziduri în loc, e în firea
lucrurilor... Ce
vremuri... Figuri de lei vor deschide
drumul nou atunci. Când? Iar în spatele lor
va urma un
cortegiu al celor
vechi, fideli, credincioși: nu vă pare
cunoscută
religia
asta? Religia care se află în fruntea
luptei, îndemnându-i
pe cei ce o poartă să nu dea înapoi... În
sfârșit. În raport cu
trecutul. Nu există nici o deosebire între
ceea
ce va fi drept și
ceea ce este dintotdeauna nedrept: ce
a fost, este și va mai fi... Chiar dacă în
mână ținem
la vedere numai semnul norocului. La
luptă, prieteni, să
punem la pământ zidurile noastre măcar, să
ne căutăm
fiecare o cale... O cale
a răzbunării sau a lăcomiei?. Întreabă.
Stau după ziduri și
se întreabă. Întreabă, nu răspund
și nu întrerup cursul
istoriei. Cine sunt ei să-l întrerupă? Nu li
se pare că
sunt ziduri? Li se pare, datorită
variațiilor forței de gravitație... La asta
nu s-au gândit?
Mergem pe lângă ziduri, nu le escaladăm și
ni se pare
că mergem pe vată. Ah, mirosul
cărnii și
sufletul trecerii noaste pe aici se
impregnează
în ziduri și zidurile devin tot mai
trainice, devin
morminte
sfinte, la care e mai bine să ne închinăm:
din
generație în
generație, martori. Martori îndepărtați ai
nebuloasei
primitive din care au luat naștere soarele
și
pământul...
Pași înghețați
am văzut sănii ușoare trase de câini, câini
cu
clopoței, pe ulița
principală la Homocea, prin
fața bisericii, unde eu am ajuns,
dezorientat, la 2 februarie
1986, la insistența unui fost
coleg de școală, azi
primar aici. Am ajuns la un ghicitor. Un
ghicitor negru la față. Care
avea să mă asigure, împotriva firii, că voi
învinge... Firește. Voi
învinge? Câtă nevrednică
ambiție. Nu-mi venea să cred: sănii trase de
câini,
pline de specii care nu îngheață
iarna o
dată cu apa, claie peste grămadă...
Bătrâne, poate se referea la faptul că te
vei învinge
singur! Bun
banc. Oricum, niciodată nu vei învinge
batjocura
mulțimii. Acum, o mulțime de copii, dacă
asta voiai să știi: îi
vezi? Până în zare. Pâlcuri,
pâlcuri de copii cu
glugi: se țin după noi? Nu sunt copii, sunt
scribi... A
nins cu hârtie de scris toată
noaptea, cu
hârtie și stilouri, copăcei pe marginea
drumului,
a drumului de întors acasă, unii
scribi se înhămaseră la sănii, alături de
câini, alții alergau în
sănii, să nu se piardă nici un cuvânt...
Câinii, înhămați, latră și latră, se opresc
din loc în loc,
descifrează
mesaje cifrate recepționate din
necunoscut, din cine mai știe ce lume, păcat
că... Tu
nu auzi din când în când niște pași
înghețați?
O inimă preistorică
o inimă preistorică de femeie
îndrăgostită. Culcată pe salteaua de paie
care
îi fusese rezervată, mirosind
a romaniță: despărțită de propriu-i suflet.
Amenințătoare. Gata să
erupă. Despărțită de suflet? Circulau
zvonuri,
zvonuri catastrofale: că
în suflet își
avea ea averea, liniștea, drepturile,
credința... Câtă
silnicie. Se poate determina exact
locul
unde se va crea, probabil,
fisura: și chiar direcțiile în care va curge
lava
incandescentă, noroiul... Alo!
Mă auzi?
Corăbiile alea zburătoare, gata de plecare,
încremenite, nu
sunt ochii,
nasul și gura sufletului?
Într-un întins luminiș, către
care tindeau toate celelalte virtuți:
o inimă cât o planetă mică, pâlpâind,
rătăcind pe o
orbită, ceva de vis. A
cui este slava nopții? Noaptea asta ascunde
marea
iluzie pe care ne-o facem despre noi
înșine... Noaptea viitoare,
la fel. Uite... Bine, bine: demonul din
tine ce are de zis?
Poftim?
În altă viață
ascuns sub un șal, corpul
tău astral, cu
o coadă încolăcită în jurul capului, corp
invizibil pentru
orice alți ochi în afară de ai
mei, oprit să
mă învăluie, fierbinte, plăcut, senzual,
corpul tău
orbitor în pulberea
iernii, gata să-mi înăbușe orice voință...
De unde ai
reapărut? Din care strat
sedimentat? Îți
amintești de ziua când ai cules pentru mine
o prună de pe prima creangă
ieșită în cale? Ne plimbam prin grădină,
grădină devenită azi
patinoar. De pe prima creangă... O creangă
a gândului contradictoriu:
astă toamnă, când dragostea noastră... Ai
uitat. Astă
toamnă? Buzele, cu
colțurile adâncite și umbrite simetric, îți
păstrează un început de zâmbet. Dar au
trecut 15
ani... Ani? Secole, iubire, au trecut, nu
ani, 15 secole...
Îți amintești, era cald, o vară
întârziată: pe
când acum... Mai pun un lemn în soba de
teracotă,
lemn de prun.
Lemn de prun, lemn de prun... Cânt. Draga
mea, acum
alerg după tine prin casă, alerg,
deodată alunec pe
pardoseală, mă agăț în ultima clipă de
scrin, să
mă echilibrez, și vărs un
sertar. În fiecare zi, de la o vreme, pățesc
la fel, vărs,
ieri am vărsat un sertar cu făină,
alaltăieri
unul cu cafea, mâine voi
vărsa sigur un sertar cu ceai, răspoimâine
unul cu zahăr... Îți
simt așa prezența în casă. Deși
sunt atât de singur...
Vino înapoi, dragostea mea. De ce nu mai
apari în carne și
oase? Alerg de la masa de scris la
geam, poate m-ai chemat? Ai bătut în geam?
Nu
am auzit bine... Mă uit în gol. Ah,
luminițele caselor amestecate cu luminițele
ochilor
tăi, mănunchiuri de steluțe, deasupra
gheții patinoarului din
grădină. Și
tot felul de materii
rupte, împrăștiate, din corpul tău astral...
Ai fost azi
pe aici? Parcă te revăd: purtând
resturi animale
și spori,
dispărând în abis, visătoare... |
