Nr. 9 (478) septembrie 2005

Stalinism pentru eternitate

"O istorie politică a comunismului românesc",

de Vladimir Tismăneanu

Cercetare fundamentală pentru desluşirea subteranelor comunismului ronesc, văzut drept o subspecie a radicalismului bolşevic înrudit printr-o chimie nocivă cu bizantinismul, lucrarea Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc i-a solicitat autorului său, politologul Vladimir Tismăneanu, un efort de documentare şi de redactare întins pe durata a douăzecişicinci de ani. Accesul dificil în arhive, mărturiile incomplete, secretomania specific comunistă, datele nu întotdeauna sigure despre o seamă de personaje care, spre a deveni credibile, au trebuit verificate din surse diferite, iată doar câteva dintre piedicile pe care le-a avut de depăşit cercetătorul istoriei unei organizaţii politice cu o organizare de tip mafiot căreia i-a fost întotdeauna teamă de trecutul său, drept pentru care s-a străduit programatic să-l mistifice. Vladimir Tismăneanu s-a străduit să lumineze „natura conspirativă a partidului (chiar atunci când ajunsese la putere), permanentele jocuri de culise, lupta feroce pentru putere, absenţa dimensiunii etice şi sacralizarea unei ideologii împietrite „care” s-au combinat într-o matrice totalitară cu trăsături specifice”, rezultatul fiind prima istorie comprehensivă şi comparativă a acestui fenomen. Publicată mai întâi în limba engleză, ampla investigaţie a lui Vladimir Tismăneanu se citeşte cu sufletul la gură, asemenea unui roman de aventuri de bună calitate, plin de neaşteptate, spectaculoase răsturnări de situaţii, aceasta în pofida faptului că James Bonzii comunismului românesc nu au fost deloc simpatici, întru realizarea scopurilor recurgând cu uşurinţă la asasinatul politic menit să le asigure supremaţia şi să-i începărteze de pe scenă pe rivalii posibili ori doar închipuiţi, cu care până deunăzi împărţeau locurile la plenare ori la mesele tovărăşeşti. E meritul traducătorilor Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, al lui Mircea Mihăieş, dar mai cu seamă al Editurii Polirom de a fi făcut efortul la capătul căruia avem  în româneşte, în remarcabile condiţii grafice, o carte fundamentală ce se adresează celor care studiază ori, pur şi simplu, vor să cunoască esenţa comunismului şi a postcomunismului cu dorinţa de a înţelege mecanismul de funcţionare şi apoi de descompunere a regimurilor leniniste din Europa Centrală, şi de Est, cu referire exactă la România. Teza lui Vladimir Tismăneanu e că, în pofida „independenţei” ori „excepţionalismului” comunismului românesc care a constat mai cu seamă într-o succesiune de replieri ce voiau să acrediteze ideea că,de las un moment dat, comuniştii români s-ar fi rupt din îmbrăţişearea ursului roşu pravoslanic, spectacol de sunet şi lumină ce a indus în eroare guverne occidentale şi analişti dintre cei mai serioşi, comunismul românesc a fost, de la începutul şi până la sfârşitul său, organic legat de Moscova prin supunerea mistică faţă de stalinism, recondiţionat prin alăturarea unui specific naţional ce a virat spre un naţionalism de paradă. Cartea operează în mod fatal cu date istorice, delimitează etape care până la urmă îi apar cititorului ca impunându-se de la sine, etape pentru care propune interpretări prin prisma cărora sunt decodificate tendinţele, opţiunile, strategiile şi tacticile ce luminează deopotrivă semnele (trăsăturile distinctive) ale nomenclaturii rom'neşti dar şi interacţiunile dintre comuniştii ronâni dar şi interacţiunile dintre comuniştii români şi tovarăşii lor din lagărul socialist şi întreaga mişcare comunistă internaţională. De aceea ca metodă de lucru, Vladimir Tismăneanu a optat pentru o combinaţie de analiză cauzală de tip istoric, biografii culturale şi interviuri, străduindu-se să depăşească dificultăţile de documentare la care făceam referire mai sus, să le creeze personajelor ce fac din cartea sa, aşa după cum s-a observat un thriller, nu doar un aer de autenticitate (aceasta fiind, la urma urmei treaba altora şi ar fi deturnat în chip periculos caracterul consecvent ştiinţific al cărţii), ci să ajungă la însuşi adevărul lor. Ingemănarea dintre grotesc şi politic răsare la fiecare pagină şi ea se explică prin detaliul cât se poate de semnificativ că ceea ce autorul numeşte „tricomedia comunismului românesc” s-a fundamentat pe o ambivalenţă pernicioasă generată de „combinaţia de radicalism ieşit din comun şi dogmatism vehement cu alte elemente” a cărei chimie e cercetată cu minuţie. Dintr-o sectă de import care la 23 august număra sub 1000 de membri şi care avea deja un trecut neguros (cf. Stelian Tănase — Clienţii lu'tanti Varvara, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005), PCR s-a dezvoltat „într-un partid de masă a devenit până la urmă vehiculul pentru stabilirea unei dictaturi personale bazate pe o ideologie naţionalistă combinată cu elemente reziduale, chiar formale de marxism. „În toate etapele sale, de la perioada de clandestinitate la cea a preluării puterii şi instaurarea unei frauduloase„democraţii populare”, de la apariţia stalinismului naţional” ca replică la şocul destalinizării, la aşa-zisele „divergenţe de opinie” cu Moscova concretiizate în ades supralicitata „Declaraţie de independenţă” din aprilie 1964 la toate segmentele aparent contradictorii, dar în fapt unificate de visul puterii absolute şi de instaurarea socialismului dinastic în „epoca Nicolae Ceauşescu”, comunismul românesc a fost unul eminamente antinaţional, îndreptat împotriva intereselor reale ale românilor. O atare însuşire ar fi putut determina o personalizare excesivă a discursului cercetătorului. Spre a evita un astfel de pericol, Vladimir Tismăneanu a recurs la ceea ce Friedrich Nietzsche a numit „patosul distanţei ”. Acesta i-a permis să scrie o carte din care a exclus didacticismul rigid şi care e, aşa după cum observă Mircea Mihăieş în postfaţa Demonii, „o poveste cu şi despre oameni” pentru care definitorii au fost „natura conspirativă” şi „revoluţionarismul militant” contopite într-o susţinută luptă pentru putere.

Pe toată durata existenţei sale, comunismul românesc nu a înregistrat niciodată existenţa unui grup reformist care să structureze elitele conducătoare ale partidului. Această caracteristică i-a făcut pe mulţi analişti occidentali să sesizeze inexistenţa unei vieţi politice reale în România. Or, în această specificitate negativă se ascunde explicaţia faptului că „cea mai abruptă ruptură de vechea ordine” produsă în decembrie 1989 a dus „la cel mai puţin radicală transformare”, România sustrâgându-se încă o dată unei logici a cărei adoptare i-ar fi fost favorabilă. Dar acum, când cititorul român are la dispoziţie un fabulos tezaur de informaţii, poate că nu e exagerat de optimist de sperat că după necesara operaţie a cunoaşterii ca interveni şi acţiunea salvatoare de despărţire totală de stalinismul ce s-ar fi cuvenit demult a lui Ion Iliescu e doar unul înşelător. „Căutarea istorică vitală necesară în vederea unei adevărate terapii naţionale” la care face referire politologul stabilit la Maryland e una de actualitate.