Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 9 (478) septembrie 2005

DOUĂ PROZE

de

Ion STRATAN

George

– O fi existând Dumnezeu? George urmări gângăvind silueta lui Nix, care-și purta um­bra patrupedă de-a lungul gardului, străbătută când de o rază de lumină dintre șipci, când vărgată, de lemnele apropiate. – O fi existând Dumnezeu, bătrâne Nix? Câinele îl pri­vi pe George cu ochi ceacâri și un reflex de înțelegere păru a fi o rază de soare care stră­luci pentru o secundă sub urechi, în o chiul căprui. Umbrele lor se intersectau cu umbrele cas­tanilor într-o împletitură de unduiri și forme drepte, alungându-se spre apus, de parcă ei înșiși le-ar fi urmărit, și Nix scheună ușor privind cu ochiul verde soarele portocaliu care toc­mai dispărea. Întâlnirea cu Tatiana fusese cam ceea ce-și dorea George, care-și legăna pro­mițător sticla brumată de citronad㠄ALOHA” și îi propuse să o bea „tihnit” la unchiul colegului său de cameră, Radu, undeva în Militari. Tatiana, simpatică și dezinvoltă, căreia pentru disponibilitatea ei fermecătoare colegii îi spuneau „Toate pânzele sus”, urcă fără sfială pe scara îngustă și se pomeniră în fața unui îngrozitor crocodil împăiat, așezat chiar pe biroul omului de știință. Când George se prăbuși pe canapea, ocupat cu desfacerea com­pli­cată a sticlei de băutură exotică, luminile de la blocul învecinat se aprindeau și se stin­geau într-o stranie claviatură. Și pe bună dreptate – Tania se sprijinea goală și visătoare de ba­lustrada balconului, așa că mulți doreau să o vadă în toat㠄splendoarea” ei de douăzeci și ceva de ani, ascunzându-se sau eclerând ferestrele camerelor camerelor după o mai bu­nă vizibilitate. Noaptea de iulie fusese lungă și toridă, bâzâiturile aparatelor de aer con­diționat sau  muzica asurzitoare neoprindu-i pe cei doi să se cunoască cu pielea lor lacomă, centimetru cu centimetru. Pilonii fuseseră bătuți deja la marginea pajiștei și terenul fusese cu­rățat pentru ca pichetele de pază să poată  radia cu eficacitate în fiecare colț al viitoarei construcții. Traversele fuseseră aduse întâi într-un morman, apoi împărțite pe vrafuri, du­pă care fuseseră țintuite spre o direcție numai de ele știută, la distanțe egale. Parii cu sârmă ghim­pată sosiseră ca niște mingi uriașe din care se desfășura peisajul viitorului gard de îm­prej­muire, iar tâmplari pricepuți făceau scări pentru gheretele santinelelor.  – O fi existând Dumnezeu, bătrâne Nix? Câinele dădu vesel din coadă la descoperirea unui os de pui ne­descărnat cu totul, la intersecția unei străzi cu nume de capitală europeană cu alta purtând nu­mele unui domnitor. Nix privi cu ochi mijiți spre apusul de soare și se așeză colac pe ză­duful care se diminua în umbra lui George, ridicat pe vârfuri pentru a culege o floare de salcâm. Nix se răsuci pe asfaltul curat trosnindu-și vertebrele și-și puse capul sub șipotul învolburat al unei pompe de apă situată chiar înaintea semnului giratoriu și la care George își răcori fața. Umbrele deveneau totuna cu seara, răcoarea începuse să se simtă în aer, George sări după o vișină rătăcită pe-o creangă, iar Nix căscă pradă acelui soim de leșin și amorțeală pe care le au animalele atunci când își trosnesc fălcile. – O fi existând Dumnezeu, bătrâne Nix? Roșcata aceea era obsesia lui George, cu mersul ei sacadat, aproape mi­lităros, și cu ochii clari, de parcă nu ar fi clipit niciodată, atât de distincți de parcă s-ar fi departajat în fața privirii în iris, cornee și cristalin. Luminozitatea lor era atât de mare, încât observarea acestui luciu punea parcă o pată pe văzul privitorului. Radu o urmărea de multă vreme și simpatia arătată lui George de către fata roșcată îi mobiliza toate disponi­bi­litățile materiale și de voință. Roșcata i-a trimis un bilet în care îi scria că-l așteaptă la o fe­reastră lângă pavilionul unde efectuau practica agricolă, și îl sfătuia să se aburce pe oberlichtul ferestrei unde îi promitea că va aștepta. În complicitate cu George dădură drumul a­pei tuturor chiuvetelor spre care dădea fereastra, astfel că Radu se prăbuși în apa caldă scursă în cuve. Da’ spectaculoși mai sunteți! spuse ca pentru sine Radu, care a doua zi pri­mi un nou bilet în care i se promitea întâlnirea așteptată în spatele unei uși cafenii din ca­pă­tul unei clădiri prelungi. La ora 11 el se cățără pe pragul înalt al holului și, în momentul în care o strigă, se aprinse lumina și un șir somnoros și violent de soldați îl luară la re­fec, aruncându-l cu geantă cu tot de-a lungul unei râpe situate la capătul dormitorului. – Da’ spectaculoși mai sunteți! mormăi Radu, nemaiobosindu-se nici măcar să-și scuture pra­ful de pe haine. Deja peste traverse apăru primul vagon grena cu oameni care se în­și­ruiră pentru a primi uniformele de paznici în vârful unei coline. Sârmele ghimpate erau de­ja întinse, iar fundația lăsa să se întrevadă cărămizile refractare lângă care oameni vlă­guiți cărau panouri mari de fier. Un sistem de conducte de gaze fusese instalat în clădirea proas­păt ridicată, iar pământul era răzuit cu lemne în formă de T, lângă cabinele pregătite pen­tru soldați. – O fi existând Dumnezeu, bătrâne Nix? îl întrebă George pe drumul care ie­șea din oraș, aproape de liziera unei păduri, pe patrupedul care se zbenguia în voie. In­tra­rea lor în hangar trecuse neobservat㠖 un tânăr și câinele lui acolo, două suflete zbânțuitoare care măsurau cu pasul lungimea clădirii tencuite recent. În spatele chepengu­lui prin care intrară în hală curățenia era desăvârșită. Linii albe și late de var delimitau cu­loarul de trecere, panouri pe care scria mare „ATENȚIE!”, după care urmau măruntele li­tere ale interdicțiilor de tot felul, iar în capătul hangarului se simțea o căldură neobișnuită. Un personaj masiv, îmbrăcat într-o salopetă neagră, asemenea unui luptător ninja sau u­nui agent de pază, îl mângâie pe cap pe Nix, după care brusc deschise o poartă metalică și-l aruncă în flăcările instalației proaspăt construite.

– O fi existând Dumnezeu, bătrâne Nix?

Roșcata se vedea la cokteilurile și recepțiile ambasadelor și firmelor destul de des și a­proape întâmplător cu un tânăr mulatru căruia nu-i acorda importanță, în ciuda toastu­rilor simbolice pe care el le făcea cu paharul în aer și a fotografiilor cu aparatul „Polaroid” pe care i le oferea la câteva minute după declanșare. El începuse un dialog povestindu-i despre copilăria în Antilele Olandeze și ceea ce o cucerise la el era faptul că avea tricourile de jucător de tenis ale tuturor firmelor aflate în circuit. Fata roșcată nu vedea un punct co­mun în care destinele lor să se lege, dată fiind educația iudaică pe care ea o primise, până când află că mama lui era evreică și se putea căsători așadar cu fiul la sinagogă, în mi­rosul tare de lumânări lângă care George se simțea ca acasă, iar chiar în timpul ceremo­niei niște uriași ochi ciacâri luminară pereții afumați și drepți, cu o sclipire jucăușă, în ochiul cafeniu. – o fi existând Dumnezeu, bătrâne Nix?

Tata

Prietenului Vladimir Deteșanu

 Ziua începuse sub un cer alb învolburat ca un amestec de răsad dintre „rochița rân­du­nicii” și uriașe cearceafuri imaculate.

Ca într-o spirală, norii făceau fuselaje spre o boltă mai înaltă, ceva ca o amintire ca­re se desfuiora în dimineața rece printre florile de apartament între care ochii tatei priveau că­prui și unghiular spre înălțimile catedralei din apropiere a cărei cruce sfâșia briza debutului de mai ca o giruetă sacrificială între cele patru zări.

Turbionul de vise din care se desfășurau gândurile tatei semăna cu orizonturile suprapuse – un văl de simțire ca un nor de alabastru, unul de înfruntare a clădirii sacerdo­tale care se impunea și smerea fiorul interior al zilei în întregul ei cu miile de culori și scli­piciuri înșelătoare precum coroana de staniol a celor mici jucând Irodul în misterurile de Crăciun.

Își amintea de curtea cu antenă radio a lui Papà, preot la Chiținău, de zgomotul ar­mei cu care bătrânul Gheorghe împrăștia vrăbiile, de prietenii evrei cu care se juca de-a lun­gul străzii și de sinagoga în care intra împreună cu unii despre care auzea după oficieri stra­nii că au fost luați de la joacă și deodată împușcați. Tata se sprijinea de balconul povârnit, fuma țigară de la țigară și în anul de grație 2004 nu mai vedea nimic dincolo de pun­gile de plastic sclipitoare mai pline sau mai deșerte ale celor care se întorceau de la piață. Toa­tă ziua aștepta telejurnalul de seară. Își făcea o cafea, răsfoia ziarele cu anunțuri imobili­are, povestea despre curțile întinse și pline de flori, pe care le văzuse la dusul și întorsul de la sanatoriul de plămâni.

Sub paginile foșnitoare degetele subțiri, palide, descărnate păstrau parcă ceva din a­min­tirea puterii manșei avionului și a rotirii încete a volanului de automobil.

Arunca o privire spre catedrală parcă studiind cărămizile, cornișele, turla și printre jar­diniere, gardeniile îi aduceau aminte de ochii uimiți, consternați, surprinși ai colegilor de joacă luați de pe marginea trotuarului și împușcați câteva sute de metri mai încolo.

Se făcuse după-amiază și se apropia telejurnalul, își mai puse o ceașcă de cafea și gusta la sfârșit din gemul de gutui după amăreala țigărilor ieftine. Ieși pe balcon și privi ma­șinile argintii care în mintea lui se intersectau cu aleile pavate pline de regina nopții și myozotis din curtea vilelor care înconjurau preventoriul.

Avea pe perete o hartă a Greciei la care privea adesea cu interes și nostalgie ur­mărind distanțele între orașe, depărtările insulelor și alternanța de plaje și munți. Era o hartă veche, decolorată pe care o scosese dintr-un album pe când era instructor de zbor la Clin­ceni sau Câmpia Turzii. Se făcuse aproape șase seara, televizorul era deschis și mult aș­teptatul telejurnal începuse cu o „revistă a presei” în care o anumit㠄parte a ziarelor” su­blinia că suma cheltuită în deplasări și vizite ale tovarășului Iliescu cu toată suita depășise cifra de un miliard de dolari.

Urma un scurt interviu a unei jucătoare de volei de plajă îmbrăcată sumar, cu bentițele portocalii ale costumului de baie strălucind în aerul amiezei. Trei minute au fost în­și­ruite premizele succeselor din agricultură, urmate de ședința unui partid care își mai zi­cea și PUR după care Vadim văitându-se că sunt un partid sărac, anunța donația a șapte mi­liarde Mitzurei Arghezi pentru restaurarea casei părintești. Cele zece minute se în­che­iară cu un rezumat din Orient unde vajnica rasă caucaziană apărea ca aparținând unor i­doli care se fac că nu observă dictatura, corupția și fraudele.

Tata îmbrăcă un costum bej care se asorta foarte bine cu cel verde din stânga și cu cel maro din dreapta garderobei și se spânzură liniștit de stinghia dulapului.