Nr. 9 (478) septembrie 2005

Iadeş*

Am apucat şi eu să scriu zece nuvele. În afară de asta mă vreau singur ţi independent, dar trăiesc corigent faţă de cei pe care-i iubesc sau de care m-am legat.

Doi oameni se întîlnesc doar atunci cînd ies din ei. Cam aşa ca doi cetăţeni a două ţări stră­ine: cînd unul sau amîndoi sunt în călătorie. Căsătoria e o asemenea călătorie prelungită.

Viaţa e o treabă care se învaţă şi se uită ca oricare alta.

M-am săturat de zîmbetul preţios şi tîmp al inteligenţilor de împrumut. Mediocrita­tea în contact cu litera devine infirmă. Ar fi putut rămâne oameni întregi dacă nu se apucau să devină autori.

M-am simţit bine printre oamenii care nu scriu, Nu sunt în stare să confecţionez i­de­aluri literare. Nici să particip.

Sufăr de insomnia omului fără perspectivă. Toţi în jurul meu „aranjează ceva”, iar eu încerc să mă obişnuiesc cu nimicul.

Am descoperit de mult că viaţa trebuie împărţită în perioade provizorii.

Încep să am păreri despre toate şi despre toţi: „Inteligenţa” e molipsitoare. Sărăcia su­fletească a vorbei multe.

Filosofarea de orice fel e o soluţie provincială. Trăim în revoluţie şi nu în sistemul ei filosofic. Totul e să ştii să deschizi ochii.

Mă gîndesc la comunism ca la un vis al omului care vrea să scape de singurătate şi-mi este tottuna dacă m-a făcut Dumnezeu sau mă trag din maimuţă.

De fapt reîntîlniri nu există.Oamenii odată despărţiţi sunt şi rămîn despărţiţi. Oa­me­nii nu-şi pot pretinde unul altuia să rămînă pe loc. E o chestiune de bun simţ.

Dacă cineva îţi compune dinainte, ca Turgheniev, şi în amănunt, pe fişe, biografii­le personajelor despre care vrea să scrie, sau dacă pur şi simplu începe să scrie, pornind de la un cuvînt, de la o atmosferă neaşteptată ce se degajă din îmbinarea a două propoziţii, sau de la o replică — toate astea nu au o importanţă de temei şi depind oarecum de tempe­ra­ment şi oarecum de epocă.

Scrisul trebuie să fie o treabă grea de-ndată ce îmi vine să mă sinucid în fiecare di­mi­neaţă şi totuşi nu scriu.

Există  un impas al ideilor înalte. Mai ales, evident, cînd vremile-s sentimentale.

Înţelepciune  accepţiune. E calea spre înţelegere. Pornind de la viaţă şi nu de la idei.

Îmi propun o medie de 400 de cuvinte pe zi. (Poezia e o treabă şi proza alta. Pentru proză trebuie să te aşezi în fiecare zi la masa de lucru. Pentru poezie poţi să n-o faci a­proa­pe niciodată.)

Straşnic ce mă incomodează seriozitatea şi inteligenţa. Chiar şi fără ghilimele.

Exemplul lui Picasso: bate şi ţi se va deschide.

Viaţa e o mare bazaconie. Dacă ştii să înţelegi chestia asta la timp, să o înţelegi cu bu­curie, ai făcut o treabă bună.

Un lucru început, bun rău, trebuie dus pînă la capăt. — Strică de zeci de ori mai mult un lucru neterminat, decît unul terminat greşit.

Transcrierea realităţii duce la platitudine. Faptul scris trebuie să depăşească faptul real, să-l conţină; chiar dacă nu e mai mult.

În fiecare zi cînd te trezeşti dimineaţa gîndeşte-te că eşti liber şi totul este posibil. În­cear­că! Îndrăzneşte!

Alternează manuscrisele. Nu te sufoca.

Singura formă de inspiraţie este să fii inspirat să te întorci la timp acasă. Nu te cheltui, nici acasă, cu făcutul ordinei în sertare, cu grafice de activitate, cu planuri de perspec­tivă. Există o singură ordine valabilă, aceea a muncii pe manuscris.

Gîndeşte-te mereu asupra unui lucru pe care l-ai scris prost: Acelaşi lucru s-ar fi pu­tut scrie şi bine.

Cred că încep să-mi înving inerţia. Mai mult ca orice mă ajută la asta exemplul oa­menilor activi.

Bărbatul se deosebeşte de fătălău prin felul cum face sau nu face  un lucru. Căci băr­batul e puternic, fătălăul şmecher.

Sunt nemulţumit.

Ce-mi lipseşte?

Ideile mă încurcă.

Mi-am pierdut indiferenţa. Am avut-o vreodată?

Mă chinuie ideea că scrisul e o detaşare. Cu toate că ştiu că nu e.

Si selbstverachtung.

Scrisul e o treabă care se face singur şi pe tăcute. Cînd străzile sunt goale, gîndeşti mai bine.

Oamenii trec, păţaniile rămîn ! Aceleaşi păţanii, oamenii alţii, aduşi de biologie şi is­torie. Povestitorul: scoate cîte o păţenie din rîu şi o pune pe mal să se vadă.

Semnele bărbatului: Calmul, echilibrul şi fapta.

Scrisului meu i se potrivesc iubirile nepermise. Cele îngăduite de toată lumea sunt timp pierdut prin cafenele. Nevasta nu mi s-a potrivit pînă acum decît o singură dată. Mi-e dor de muzică.

Înainte de a da un telefon sau de a pleca de acasă, întreabă-te: am chef? n-am chef? Eşti liber, ce dracu!

Senzaţia că nu trăieşti niciodată decît o jumătate de adevăr; suntem condamnaţi la fal­sitate.

Am nevoie de un om pe care să mă încerc. Întălnirea şi dialogul de cele mai multe ori îmi fac bine. Cînd nu, înseamnă că am o stare mediocră.

Titlu: „Tudor Arghezi, sau poezia proprietăţii private”.

Nu mă interesează atît personajul, cît îmtîmplarea. Ceea ce e în afara omului?

Starea de corigenţă sufletească: spirit gospodăresc aplicat sufletului tău.

Opt ţigări şi şpiţ de cireş. Teoria relativităţii a lui Einstein.

Tre­buie să-ţi creezi şi să-ţi păstrezi universul tău epic.

Îl voi citi pe Spengler.

Li­bertatea lui Hans Castorp (schopenhaueriană?): prin negaţia voinţei de a trăi.

Tre­buie să dorm, să fiu odihnit şi să scriu. Mă întreb: Cum ar trebui să scriu? Cu mai multă răbdare, cu mai multă sîrguinţă şi îngrijire la cuvinte? Am mereu senzaţia că ceea ce vreau să spun se termină prea repede. Că folosesc, adică, prea puţine cuvinte. Şi to­tuşi, mai multe mi se par de prisos.

R.A. Grillet: cică obiectiv vorbind, personajele nu pot să vorbească. Numai că pro­ble­ma e pusă pe dos. Cartea nu este o realitate ci un obiect scris. (...care include realitatea, deci şi personaje care vorbesc.)

Vreau să scriu mai... Proză înseamnă îndrăzneală, luciditate, afirmaţie şi nu compo­ziţie. O pagină bună în fiecare dimineaţă. Fără să gîndeşti, să cîntăreşti şi să aştepţi prea mult.

Mai multe cuvinte! Şi mai multă viaţă!

Scriu puţin. de parcă aş naşte perle şi scriu mediocru. Mediocru şi mult prea puţin. Tre­buie să scriu mult şi adevărat, nu să compun fraze îngrijite.

Elementul autobiografic: la început scriitorul stă drept model personajelor sale. Apoi personajele i-o iau înainte. Scriitorul e şi el om şi-l paşte autodepăşirea.

Moartea nu poate fi ocolită. De aceea nu e bine cînd uiţi de ea. Ieri a fost ziua mea de naştere şi s-a sinucis Kadar.

Ceea ce ajută talentului:

– dragostea,

– somnul, odihna, aerul curat şi curăţenia,

– banii,

– multă libertate,

– puţin tutun, cafea, alcool şi ceai.

Ceea ce strică :

– prea multe ţigări strică.

O normă zilnică e o soluţie. Nu ştiu dacă e cea mai bună, dar nu cunosc alta pentru leneş. Eu sunt un leneş şi orice altă metodă mi-e periculos să.

Nu ştiu să aştept.

Mă întorc mereu spre casă  cu senzaţia că sunt un mare scriitor. Plec mereu de acasă cu senzaţia că nu sunt bun de nimic.

12.XI.962. M-am săturat de cuvinte.

Omul trebuie să ia din cînd în cînd hotărîri – bune, rele, dar să le ia. Cine nu ho­tă­reşte niciodată nimic nu e bun de nimic.

Mă simt stăpîn pe viaţa mea fără să gîndesc cum voi trăi, unde, din ce şi cu cine. Îmi ajunge să ştiu că voi scrie.

Singurul lucru într-adevăr bun pentru cine vrea să scrie este să nu stea pe mal cu în­ţelepţii. Ca să trăieşti şi să scrii adevărat, trebuie să scapi de frică, de prudenţă şi de sfaturi.

Scriitorul trebuie să ştie să tacă. Să aibă secrete. Cuvintele scăpate la întîmplare şi fără rost încurcă totul în tine. Numai tăcerea e limpede.

Pretenţia la luciditate şi echilibru îmi pare absurdă. Lucidă nu poate fi decît consta­tarea. Echilibrul nu poate fi decît în acceptare.

Prea căutăm mult ideea în opera de artă. Aici întîi a fost fapta şi apoi cuvîntul.

Viaţa nu e o treabă  care se poate amîna de pe o zi pe alta.

Robert Musil: Eine fertige Weltanschauung vertragt keine Dichtung.

George: Von der Philosophie habe ich mich selbst immer frei gehalten...

Omul adevărat e puţin prostănac. Personajele prea inteligente, „superioare”, suferă de contrafacere.

În viaţă lucrurile se întîmplă foarte simplu. Sunt evidenţe, nu deducţii, nu explicaţii.

Echilbrul tău e pe hîrtie.

Lucrul cel mai greu de înfrînt e nevoia de a te minţi. Cînd îţi reuşeşte, viaţa începe din nou. De aceea viaţa începe de puţine ori din nou.

Nu există minuni. Mai devreme sau mai tîrziu constatarea realităţii e cădere în gol. Nu există decît sinucidere sau indiferenţă. Creaţia e o amînare a ultimei alternaţive.

Und wahre Libe ist vőllig zufallsache (cred că Weininger.)

Inteligenţa e o dispoziţie anume. Nu o ai întotdeauna. E ca şi buna dispoziţie.

Cele mai simple probleme sunt cele mai mari.

Înregistrez tot mai mulţi oameni tineri nemulţumiţi de viaţa standardizată pe care o duc.

Să o iei mereu de la început sau să duci ceva pînă la capăt o dată pentru totdeauna!? Cuvintele astea, trei, mă sperie.

Fiecare om născoceşte despre trecutul său cîteva poveşti, cu care se obinuieşte şi le povesteşte de atîtea ori încît trecutul lui începe şi pentru el să se compună şi din aceste poveşti.

Cînd întîrzii prea mult cu alegerea drumului, niciunul nu ţi se mai pare bun.

II. (1963) (1964)

O, nopţile astea straniu de scurte din iunie, cînd nici nu ai adormit bine şi cîntă cocoşii şi e ziuă. Macul din pahar a scuturat pe masă petale mici şi roşii.

Există un miraj al repaosului prelungit, al echilibrului şi stabilităţii: Oamenii adună şi admiră obiecte vechi. Aici, sorgintea formei.

În marginea lui Eugen Ionescu

Trăiască caraghioslîcul! Omenescul, profund omenescul caraghioslîc!

Prostănăceala nu e o chestiune de vîrstă. În cel mai bun caz o chestiune de împreju­rări.

Planuri pentru cum am să plec de aici (Miercurea-Niraj)

Se préparer ŕ vivre! (M. Niraj).

Să scriu povestea lui Silvestru Găman (M. Niraj).

Astă-seară, după ce pînă la nouă am bătut la maşină, am mîncat slănina, am băut lap­tele de pe tava adusă de Kiraly néni şi-am ieşit pînă la cîrciumă unde am băut 5o rom şi-am cumpărat ţigări —, seară caldă, senină: În mine senzaţii definitive. (M-Niraj.)

A murit şi Cocteau (M. Niraj).

Seara la cîrciumă. În sala din spate cu feţele albe de masă acoperite cu sticlă.

Dede (+ 100 rom): Citesc o carte despre J. Cook şi alţi călători.

Emil (+ două halbe): J. Cook şi alţi iordanişti. M-am săturat de iordane.

Dede: să ştii că e foarte interesantă. Nu e roman.

Emil: Şi ce dacă! Au făcut ei şi n-am făcut eu!

Emil mi-a spus altădată: Tot ce poţi face aici e să te plictiseşti să înebuneşti şi să iu­beşti. (M. Niraj)

O lună la Miercurea Niraj. Descopăr din nou că graba e o dispoziţie falsă. Intrasem în panică şi mă restructuram domestic, eliminînd adevăruri ajunse greu. Bagă de seamă suflete! Nu te speria că asta prosteşte! Sau cînd eşti speriat, măcar taci. Ceea ce se întoarce în tine la linişte se cheamă că e aşezat.

Fereşte-te de invidia paşnică a celui care stă la ţară.

Cînd trăieşti făcînd pentru o leafă altceva decît scrisul tău, te trezeşti mai devreme, te culci mai tîrziu, sau te repezi pînă acasă cînd ai trei ore libere.Aşa încerc eu aici la Mier­cu­rea.

Ceea ce se uită în viaţa cea de toate zilele e independenţa interioară: libertatea în faţa oamenilor, în faţa ţelurilor pe care ni le impun alţii.

Nu e nici-o linie dreaptă în mine (Tg. Mureş, 26 dec. 1963).

Ce notezi rămîne, ce nu piere. Notaţia nu e creaţie, ci arričre-boutique, deci plicti­seş­te. Dar foloseşte. Il n'y a pas des boutiques sans arričre-boutique.

Trebuie să mă bag cu capul în încurcătura asta de „Medardus” .

___________________

*) Publicăm mai jos un fragment din ceea ce fostul redactor al „Familiei” pregătise pentru tipar încă din timpul vieţii (la sfârşitul anilor '80) sub titlul Iadeş. Manuscrisul este structurat în două secvenţe: Iadeş 1 (cuprinzând 16 capitole şi perioada 1961-1975) şi Iadeş 2 (un capitol, perioada 1975-1976). Însemnările de mai jos, inedite, constituie chiar începutul manuscrisului. Mulţumim şi pe această cale soţiei scriitorului, doamna Dana Spoială, pentru amabilitatea şi generozitatea cu care ne-a pus la dispoziţie întregul material în vederea alcătuirii unei cărţi ce urmează să apară în „Biblioteca Revistei Familia”.