Nr. 9 (478) septembrie 2005

Despre exemplaritate*

Poate că tot ceea ce a făcut omul a făcut după ce s-a aigurat prima dată şi apoi s-a a­pu­cat să facă ceea ce a făcut. Asigurarea cea mai mare pe care el şi-a căutat-o a fost divinita­tea care a devenit pentru el o realitate în asemenea măsură încît s-a aşezat pe sine în ea pentru a se păstra sau pentru a se distruge, a se dizolva. Dar în acest fel, el a pus totul în a­fara sa şi a stabilit astfel bazele unui sistem de creaţie în care totul se face pentru om, dar a­şezat undeva în afara acestuia. Numai aşa se putea desface omul de natură şi numai în a­cest fel, a putut lua fiinţă proiectul său de construire a existenţei, de construcţie a sa. Dar el a avut grijă totdeauna să se asigure pe sine cu ceva ca să nu rămînă descoperit în ceea ce face. Cum s-a realizat acest lucru?

Fiinţa cred că este lumea ca experienţă personală. Ea e pe punctul de a fi trăită de că­tre individ, de fapt lumea în genere este ceva ce este tot timpul pe punctul de a fi trăită de către individ. Prezentul imediat de care vorbea Hegel nu este de fapt un prezent imediat, ci un neant imediat şi acest neant imediat era considerat de el fiinţă. Un lucru pe ca­re nu-l putem atinge niciodată, dar care este tot timpul prezent în mintea şi în voinţa şi do­rinţa noastră. Aceasta este o lume în faţa căreia individul se află în mod permanent dar pe care nu o poate descoperi niciodată pentru că ea este cu totul altceva şi rămîne totuşi ca prezent imediat permanent de care individul nu se poate atinge pentru că el tot timpul construieşte un asemenea prezent imediat care este însă intangibil. Dar această lume este con­struită pe ceea ce omul are în el, pe ce el s-a obişnuit să construiască. Ea nu este ceva nou, ceva ce nu se poate atinge. Rareori construieşte omul această lume pe ceva care nu ar putea intra în sistul său de armonii prestabilite. La Dostoievschi este cel mai pregnant a­cest lucru, în sensul că el nu poate să fixeze individul într-o normă aşa cum de altfel nu se poate face acest lucru de către nimeni pentru că individul este tot timpul pradă celor mai contradictorii lucruri. Şi numai prin constrîngere, unul în detrimentul altuia, şi al plă­cerii sale pot primi în interioritatea acestuia un statut de stabilitate care se poate exteriori­za acţiunile sale, care-i permite să se exteriorizeze în aceste acţiuni.

Relaţia fundamentală pe care o are omul mistic nu se plasează între semeni, ci are în vedere elemente ale permanenţei. Atitudinea lui Nietzsche este mistică faţă de propria sa creaţie, în sensul că totul la el a apărut apoteoteic, s-a pregătit după moarte, şi-a pregătit în timpul vieţii parte cu parte apoteoza pe care a primit-o după moarte. Asta ţine foarte mult de disciplina mistică a individului, numai sensul pe care viitorul îl descoperă fiind în stare să reveleze adevărata faţă a omului, a operei sale. Chiar şi modul în care se transmite opera de artă este un mod mistic în sensul arătat mai sus şi el are în vedere numai ceea ce i se va întîmpla omului adică sensului în viitor. De fapt, numai un sfînt poate să fa­că ceea ce el a făcut. Se vede la el dorinţa de a şterge totul pentru a putea să facă altceva, de a rupe continuitatea proiectului individual şi de a-l plasa pe acesta din urmă în alt pro­iect. Pentru a realiza acest lucru, el, adică individul trebuie să vadă ceea ce el a făcut şi că ceea ce el a făcut de regulă a fost prost — idee reluată de Ortega atunci cînd vorbeşte despre pier­derea credinţei care se observă atunci cînd apar primele semne ale filozofiei greceşti. Nietzsche este în ceea ce el face un apostol care vorbeşte tot timpul despre această pierdere a credinţei. Căci acesta este motivul său fundamental despre care vorbeşte mereu şi pe care se străduieşte să-l dezvolte mai ales în urmările pe care el le va avea asupra individului şi a­su­pra proiectelor sale.

Toţi ideologii au părăsit lumea şi s-au întors la realitatea de la care vor să construias­că o nouă lume. Dar deocamdată ei se află toţi în limitele realităţii pe care nu au putut-o pă­răsi şi în care încearcă să introducă sufletul omului, în aşa fel încît el să poată fi supus în orice moment probelor pentru că realitatea obiectivă asta îi învaţă pe oameni să supună pro­belor tot ceea ce fac. Acum asistăm, de fapt, nu la judecata de pe urmă, ci la judecata dinainte, în sensul că aceasta este pronunţată înainte de act şi se încearcă prin ea operaţia, ideo­logică de-a dreptul, de a controla dinainte orice gest al individului de a intreprinde o­pe­raţia diabolică de a te uita tot timpul la rădăcina pomului să vezi dacă el s-a prins şi atunci pomul nu se mai prinde niciodată. Omul este în conştiinţa oamenilor, dar el nu este în lu­me. A fi în lume nu este egal cu a fi în conştiinţă, pentru că din momentul în care omul este în conştiinţă el are deja senzaţia că pierde ceva, că pierde lumea în care se află din mo­ment ce aceasta se află deja în conştiinţa lui. Toate lucrurile care ajung în conştiinţa omului sînt trecătoare şi acesta este primul semn că el se va desbăra de ele foarte repede dacă nu intră în credinţa lui, adică în sfera în care judecata care însoţeşte stările de conştiinţă nu are nici un fel de influienţă.

În această judecată nu este postulată altceva decît crima în sensul că individul nu poate fi supus la acest supliciu decît în momentul în care el este desfiinţat. Pentru că este o crimă să ai pretenţia să cunoşti dinainte totalitatea gesturilor individului, adică totalita­tea clipelor sale. Deci de la început se porneşte cu o crimă în spate şi aceasta se vede mai mult atunci cînd vine timpul legitimărilor, căci individul nu mai poate legitima nimic din ceea ce el a făcut. De aceea toate actele sale nu au nici un trecut în sensul că ele nu au nici un fel de continuitate căci continuitatea nu o dă actul chiar dacă ai făcut acelaşi lucru, ci le­gitimarea sa. Legitimarea nu se poate face tocmai pentru că individul nu se află într-o lu­me, ci într-o realitate obiectivă care-i oferă tot timpul probe pentru ceea ce el caută şi drept ur­mare el nu mai are nevoie de lume. Judecata dinainte nu judecă viii ci  doar morţii, a­dică ceea ce individul a făcut trebuie să primească ultima semnificaţie. Judecata de dinainte judecă viii dar ca pe nişte morţi, de fapt, ca pe nişte elemente ale realităţii obiecti­ve care nu au nimic comun cu lumea. Lumea este ceva în care individul poate construi ceva fără să-i spună nimeni că nu-i aşa. Acest aşa este de fapt foarte important în configura­ţia individului în momentul în care el a început să trăiască în limitele realităţii obiective căci acest aşa nu face altceva decît să ceară tot timpul probe care nu fac altceva decît să dis­tru­gă credinţa, deci lumea individului. Probele nu pot şti dinainte ce se va întîmpla cu o­mul, dar ele pretind acest lucru. Tot ceea ce acesta face nu se prezintă altfel decît ca o mo­da­litate în care Omul este nefericit cînd în limitele acestei lumi pe care o construieşte el tre­buie să facă mai multe lucruri care nu se pot legitima unele cu altele şi care nu se pot prinde la continuitatea sa individuală, la continuitatea în care el trebuie să înscrie actele sale. Această continuitate este tulburată în momentul în care individul trebuie să raporteze la ea lucruri care nu intră în unitatea lumii sale, chiar dacă ele intră în realitatea obiectivă. Căci toate lucrurile fac parte din realitatea obiectivă. Numai din lume nu fac toate parte şi acest fapt creează elementul de clandestinitate, de care am vorbit cu alte ocazii, ce apare în sfera lumii individuale. Dar acest element are ceva esenţial în el despre care nu am vorbit încă şi anume el aduce cu sine crima de care individul este pîndit. Pentru că acest element de clandestinitate face cu neputinţă legitimarea şi el dă tot timpul iluzia că se poate trăi şi dincolo de limitele legitimării, sau că legitimarea se poate amîna de către individ. În a­cest mod, ea poate fi eludată, uitată, de către acesta, dar de fiecare dată ea îi aminteşte că el nu a făcut ceea ce trebuie făcut pentru că, amînănd la infinit legitimarea, ea devine o pie­dică în calea altor acte ala individului. Spre a putea face ceea ce el trebuie să facă, acesta trebuie să legitimeze fiecare alt act al său pe terenul continuităţii, căci numai în acest fel poate să introducă noi acte în existenţa sa, în proiectul său individual.

Dar cum ideologia care însoţeşte cel mai infim gest de schimbare a condiţiei indivi­du­lui cere tot timpul probe, cum ea nu este în siguranţă ca instrument al acestei schimbări decît în momentul în care individul dă tot timpul noi probe în favoarea sa. Iar spre a că­păta aceste probe ea are nevoie dinainte de siguranţă spre a se întemeia pe sine, şi atunci ea cere toate probele sale înaintea actelor pe care individul le face. Dar în momentul a­cesta actul este eliberat de legitimarea de care are nevoie orice trecut pentru moment şi în acest fel individul nu mai poate aştepta nimic de la legitimare şi nici de la nostalgie. Înainte instrumentul schimbării omului era credinţa, dar acum acest instrument este ideo­logia. Diferenţele sînt foarte mari. Ideologia vrea să fondeze continuitatea în contingenţă şi legitimarea înaintea actului şi toate acestea cu probe.

Dacă nu îndrăzneşti să te prezinţi în faţa unui om, oricine ar fi el, însemnează că îl socoţi un dumnezeu sau mai presus de un dumnezeu şi ai faţă de el aceeaşi atitudine, sau de respect nemărginit sau teamă nemărginită. A trăi în temeiul realităţii obiective însemnează a trăi în mod catastrofic, în sensul că realitatea obiectivă este aceea care se schimbă şi deci orice schimbare în concepţia individului este catastrofică. Ea nu poate fi admisă de a­cesta din urmă fără pentru sine şi pentru proiectul existenţei sale. De aceea tot ce face in­dividul se degradează în crimă pentru că el trăieşte în mitul realităţii obiective. Acesta este singurul lucru care există, dar care se schimbă tot timpul şi care, deci, nu poate constitui fun­dament decît pentru o concepţie catastrofică a individului. Chiar dacă concepţia care se întemeiază pe interioritate, şi deci nu pe realitatea exterioară, nu are nici un fel de pute­re asupra lumii exterioare, ea este mult mai puternică pentru individ, în sensul că ea dă con­tinuitate acestuia din urmă, dă continuitate proiectului său care nu este astfel scuturat de cutremure periodice din care el nu poate să iasă niciodată. Această concepţie catastro­fi­că este exprimată de modul de existenţă contemporan, de clădirile care se fac, de legile ce apar şi aşa mai departe. Concepţia catastrofică ce uneşte individul la realitatea obiectivă este prezentă mai ales în faptul că acesta este tot mai mult silit să abandoneze proiectul său.

Din acest motiv nici nu se poate fonda în zilele noastre o tipologie a eroului pentru că acesta din urmă are nevoie de o fondare care să fie în afara realului obiectiv, care să fie în lume, şi acest lucru nu se poate construi în concepţia catastrofică a realităţii obiective. De aceea lumea noastră nu mai are nici un fel de fantasme cu privire la eroi şi la alte în­chipuiri pe care le avea lumea trecută tocmai pentru faptul că postarea întregului proiect pe realitatea obiectivă nu poate duce la permanentizarea niciunei fantasme decît a aceleia că nu este posibil nici un gen de fantasme în epoca noastră. Nici un fel de interioritate nu poate înlocui exteriorul după care se conduce viaţa individului.

Excepţia, care este paradoxul, şi care aparţine persoanei este ceva caracteristic pentru individ şi paradoxul este însuşi subiectul. Aici este noutatea filosofiei şi gîndirii lui Kierkegaard. Judecata de apoi nu este altceva decît această judecată care se face asupra indi­vi­dului care este judecat. Sînt judecaţi viii şi morţii, nu sînt judecate instituţiile, nici adevă­ru­rile, ci ceea ce individul a făcut. Ea este o judecată care se va face asupra personalităţii, căci adevărul este ceva ce ţine de personalitate şi nu de relaţie, aşa cum se crede mai nou. Ju­decata de apoi nu este altceva decît acest lucru care i se întîmplă omului în general şi per­sonalităţii în special, care trebuie să fie judecat pentru ceea ce el a făcut. De altfel, faptul că se dă vina, atunci cînd se judecă omul, pe condiţiile în care acesta trăieşte, nu este alt­ceva decît semnul că rolul omului a scăzut, că omul a dispărut ca şi cum nu el ar fi acela care pune la punct aceste condiţii. Acesta nu este altceva decît un semn că omul nu mai a­re nici un fel de curaj şi că în cele mai neînsemnate lucruri el caută să nu facă nici să-şi a­sume vreo responsabilitate. Acesta este terenul în care eroii devin toţi criminali. Locul e­roilor este luat de criminali pentru că nimeni nu mai răspunde de ceea ce face. Dar nici mă­car criminali, ci laşi, neoameni, pentru că nimeni nu mai răspunde pentru nimic din ceea ce face. Lucrurile se petrec ca şi cum ele nu s-ar întîmpla între oameni, ci între copaci ca­re nu au cunoştinţă de ceea ce se întîmplă.

Teama că în momentul în care se va recunoaşte că individul a greşit se va reduce au­toritatea legii nu face altceva decît să pună individul sub semnul unei abstracţiuni totale şi în acelaşi timp să facă din lege un instrument pentru anularea acestuia. Faptul că indivi­dul nu este acuzat de către lege de teamă ca aceasta să nu-şi piardă din puritate nu însemnează altceva decît că legea a trecut pe un teren care nu mai este cel social, adică nu mai este cel al judecăţii, ci se află sub domnia naturii, adică a individului ca timp, clipă, care nu este altceva decît prezent. De aceea în loc să avem eroi avem criminali pentru că indivi­dul nu mai se află prins de continuitatea legii, ci numai de clipa sa.

Din moment ce individul nu există pentru prezent, el nici nu poate să facă ceva pentru acest prezent. De aceea el nici nu face nimic care să se adreseze prezentului, pentru că el nu poate suporta realitatea. Pentru el, prezentul este compus din lucruri cu care nu are nici un fel de contingenţă. Prezentul nu face altceva decît să exercite asupra lui un fel de constrîngere adică să-l menţină tot timpul în lumea necesităţii în lumea care o distru­ge cea a plăcerii. Ceea ce face individul atunci cînd el se adresează esenţialmente trecutului şi viitorului nu este altceva decît să răspundă propriei sale plăceri de a se sustrage deter­mi­naţiilor necesităţii pe care el suportă cel mai greu. Se pare că omul are din acest punct de vedere tendinţa de a nu supune nici într-un fel necesităţii, de a nu accepta această nece­si­tate şi de a face astfel încît aceasta din urmă să fie convertită în plăcere. El face acest lucru pentru a distruge tragicul care nu poate fi suportat în toate consecinţele sale. Atunci apar două situaţii cînd necesitatea este ceva care se poate menţine în sfera care nu   are nimic co­mun cu lumea obiectelor, cu lumea obiectivă  a realităţii şi celălalt cau cînd ea se poate men­ţine în lumea transcendentă a formelor şi nu a obiectelor care sînt legate de probele pe care individul trebuie să le furnizeze pentru ceea ce el face. Eroul a fost posibil numai în lumea în care necesitatea nu avea prea multe lucruri comune cu contingenţa, în sensul că acesta nu poate fi erou peste un prezent. Nimeni nu poate să domnească peste un pre­zent, de aceea nici eroul şi nici alte tipuri cu care este omul obişnuit şi care au populat toată literatura occidentală pînă la un moment dat nu au nimic comun cu prezentul, în sensul că peste aceasta din urmă nu poate nimeni să stăpînească. Toate exemplarităţile de care se poate vorbi nu au avut cu prezentzul nici un fel de contingenţă şi ele nu au domnit peste acest prezent, ci peste sistemul de legitimare care însă este dincolo de prezent. A­ceastă limită în care se mişcă individul este dată cel mai direct de faptul că tipul de imagi­na­ţie nu atinge niciodată nimic care se află în prezent şi chiar dacă atinge acest lucru o fa­ce ca şi cum lumea pe care ar atinge-o ar fi lipsită de contingenţă, de realitate. Acest fapt este cu atît mai evident cu cît omul din toate timpurile nu a încercat altceva decît să facă în aşa fel ca necesitatea să nu-l domine, să nu simtă asupra sa nici un fel de presiune. Nu­mai în acest teren poate el să înscrie plăcerile sale, iar estetica este una dintre aceste plăceri de care s-a folosit tot timpul în decursul istoriei sale. Tot ceea ce e află despre alţi oameni care au trăit în faţa lui nu este altceva decît proiecţia acestora asupra neantului, adică a­su­pra trecutului (de cele mai multe ori) şi asupra viitorului care însă nu putea fi despărţit în ochii individului de anumite calamităţi. De aceea cel mai adesea el se referea la trecut, ca­re, chiar dacă era impregnat de toate suferinţele, asupra lui omul poate acţiona ca asupra u­nui lucru care s-a petrecut. În mitologie chiar şi viitorul nu este altceva decît un trecut pe care omul nu poate să-l desfacă din nostalgia sa. Viitorul nu este altceva decît o formă a nos­talgiei pe care individul o practică în detrimentul realităţii obiective, adică nesocotind a­ceastă realitate, nesocotind lumea obiectelor de care el nu se poate lega.

La Dostoievschi asistăm la lipsa totală de armonie în ceea ce fac aşa zişii săi eroi tocmai din acest punct de vedere. Ei încearcă să se desprindă total de lumea nostalgiei şi să do­mine lumea prezentului, dar nu pot face acest lucru, pentru motivul că nu se poate ieşi din prezent pentru a-l domina apoi. De aceea omul nu-şi poate crea despre acesta din ur­mă nici un fel de iluzie în care să poată trăi, pentru că prezentul anulează acest sistemul de plăceri şi dorinţe prin lipsa lui de stabilitate. Numai într-o lume stabilită se poate construi o exemplaritate. Ea nu este de fapt altceva decît un mod de a certifica iluzia, de a accepta să nu căutăm pentru aceasta din urmă nici un fel de probe şi în acest fel să ne pu­tem menţine în sistemul nostru de plăcere. Iar plăcerea cea mai mare pe care individul se con­struieşte pe sine nu este altceva decît iluzia în care el îşi este sieşi suficient.

Exemparitatea, care nu era altceva decît construcţia unui proiect pentru existenţa in­dividuală conform cu anumite norme care erau legiferate de către o anumită instanţă ce se exprima în totalitate, se fonda tocmai pe această eludare a necesităţii. Dostoievschi vrea să construiască exemplaritate pornind de la prezent şi aceasta să rămînă în prezent, ceea ce nu este posibil. Pentru simplul motiv că prezentul, deci realitatea obiectivă cu alte cu­vinte, nu oferă nici un fel de armonie individului în care acesta din urmă să poată trăi, a­dică să poată arunca iluzia sa peste întreg proiectul existenţei, numai în acel moment el poa­te să îmbrăţişeze acel proiect. Lucrul acesta nu se poate face în prezent pentru că nu are acea desfăşurare armonică pe care individul şi spiritul său o revendică. Diferenţa între Don Quijote şi Raskolnikov se află în faptul că în timp ce Iscusitul hidalg nu vrea să aducă nici un fel de schimbare pe lume, ci doar să facă în aşa fel ca exeplaritatea de la care se re­ven­dică proiectul existenţei să primească prin el o nouă strălucire-fără însă ca ea să fie miş­cată de la locul său, Raskolnikov vrea ceva nou, ceva de care se teme şi el. Pentru faptul a­cesta el se pregăteşte, aşa cum deopotrivă se pregăteşte şi hidalgul, pentru ceea ce el vrea să facă dar fără să vrea, fără a avea pretenţia că el aduce ceva nou în acest loc, în această exemplaritate. Din acest punct de vedere el este bun credincios. El vrea să se supună întru totul credinţei care nu însemnează altceva decît această supunere şi care nu are altfel nici un fel de semnificaţie pentru individ. El nu are nici un fel de ideologie, aşa cum are Raskolnikov, tocmai pentru că el nu vrea să schimbe nimic din ceea ce există în proiectul existenţei, din ceea ce în acesta din urmă îi este dat individului de exemplaritatea în care s-a născut. El vrea doar să dea strălucire şi autenticitate acestei exemplarităţi, s-o scoată din sta­rea de smiclandestinitate în care a fost plasată de către individ, s-o scoată de sub dominaţia necesităţii imediate. S-a scoată de sub dominaţia probelor care nu fac altceva decît să omoare exemplaritatea. Ideologia lui Raskolnikov constă în voinţa de a schimba ceea ce a­parţine altui individ şi apoi de a încerca să introducă această schimbare în propria sa bio­grafie, spre a o legitima, spre a o introduce în propria biografie, în propriul său proiect. El nu reuşeşte să facă acest lucru pentru simplul motiv că individul nu poate să creeze exemplaritate, el nu poate să iasă din clandestinitatea în care se plasează pe sine ca eu. Ca eu, el nu mai are nici un fel de clandestinitate pentru că el este nu un eu, ci o individualitate. Ni­mic din ceea ce Raskolnikov face nu poate fi dus în această agoră pentru simplul motiv că eul nu face altceva decît să distrugă exemplaritatea, crezînd că poate instaura o altă exem­plaritate. Ceea ce devine imposibil tocmai pentru că orice exemplaritate nu este altceva decît un mod de supunere pe care eul nu vrea să-l mai urmneze şi din care cauză nu fa­ce altceva decît să se plaseze pe sine în clandestinitate. Eul are drept coordonată esenţială ex­cluderea celuilalt, atît ca libertate cît şi ca supunere. Tocmai din această cauză el nu poate construi decît în clandestinitate pentru că îl exclude pe celălalt. El nu mai are nici un fel de conciliere cu cineva, decît cu sine, şi de aceea nu are nevoie să se înfăţişeze în fa­ţa nimănui şi nu are nevoie de formă pentru proiectul său. Forma fiind în cazul de faţă mo­dul în care vede proiectul său pînă la finalitatea sa definitivă, în fiecare clipă. Finalita­tea aceasta spre care se îndreaptă proiectul este prezentă în clipă şi acest lucru nu e mai poate avea eul pentru că el nu mai admite nici un fel armonie prestabilită despre sine. De aceea el pierde controlul, se pierde pe sine în clipă, deci se pierde în natură în neant. Spre a­ceastă determinare îl împinge lumea reală, adică realitatea obiectivă care nu-i permite in­di­vidului să iasă din contingenţă şi care în acelaşi timp îi aduce acestuia totul, încît el nu mai are nevoie de nimic spre a se putea mulţumi în proiectul său. Realitatea obiectivă este a­ceea care face posibilă această poziţie a eului, adică înţelegerea lumii în termeni de realitate obiectivă face posibil acest lucru. El nu poate aşeza nici unde actul său pentru că el este făcut după legile aceste realităţi şi nu după legile lumii care le face loc tuturor în ea. Nu­mai realitatea exclude omul din ea, numai natura şi clipa produc această excludere a o­mului în afara existenţei.

___________________

*) Fragment inedit din manuscrisul cu titlul Forma.