Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (482) ianuarie 2006

CRONICA LITERARĂ

de

Ioan MOLDOVAN

Poezia – "corpus hermeticum"

 

Angela Furtună,

Îl văd pe Dumnezeu și nu mor, Ed. Axa, Botoșani, 2005

Tot efortul scriptural al poeziei Angelei Furtună stă sub imperativul unui soi de hermeneutici intelective menite să parcurgă labirinturile sufletești spre a da de nucleele înțelegerii, penitenței și redempțiunii. Nu lirismul sentimental e ținta textelor sale, nici dicția perfectă a instanțelor emoționale, ci un – cum spune poeta în ,,serialul” Viețile mele sfinte – ,,corpus hermeticum” care să absoarbă în scris, ca într-un dicteu, ca într-o ,,psihodramă”,  ca într-o ,, deconstrucție” această experiență (aventură) mai mult a cugetului decât a inimii, deși pulsiunile acesteia din urmă nu lipsesc niciodată din țesătura secvențelor acestui , ca să mai aproximăm o dată, ,,eseu” poetic.

În privința programului acestei încercări ( Viețile  mele nesfinte, prima parte a volumului de față, se subintitulează Elegiile Estului sălbatic), autoarea e cât se poate de ambițioasă în seriozitatea sa și vizează un imperativ moral, după cum ne obligă să înțelegem din pagina de, cum să spun, ,,avertisment” de la începutul cărții. E vorba de condiția femeii din Estul Europei sub dictatură: ,,femeile au fost neîncetat supuse unor presiuni discriminatorii și exterminatoare, datorate fie misoginismului dominant, chiar dacă atent cosmetizat, fie politicilor de eugenie sau celor de euthanasie activă saupasivă.” Avem de-a face cu o scriere cu ,,tez㔠și cu ,,tendință”, dar nu de aici vine, firește, valoarea scrisului Angelei Furtună. Vine din forța și pregnanța autoscopiei, din expresivitatea reflexivității, din libertatea cu care poeta înțelege să-și construiască discursul, preocupată mai mult de precizia gesticulației amănuntelor în planul imaginii decât de canoane sau mode acreditate. Poate de aceea un critic atât de priceput în viața poeziei cum este Gheorghe Grigurcu a spus despre această poetă despre care până acum nu s-a prea auzit: ,,Vedem în Angela Furtună o poetă de anvergură căreia se cade să i se acorde considerația corespunzătoare.” În acest sens mă bucur să fi fost președintele unui juriu care i-a acordat Angelei Furtună Marele Premiu al Festivalului de Literatură Ad Visum pentru volumul anterior, Poemian Rhapsody.

Dincolo de voința de elocvență și vehemență pamfletară a autoarei, interesează și atrage ,,voluptoasa oglind㔠a memoriei individuale în care se developează în imagini când vehemente, când nostalgice, când delicate, când atroce, o întreagă istorie a ,,Estului sălbatic” sub ,,veghea și interogațiile” unui spirit mereu în alarmă, mereu incitând limbajul – mai cu seamă limbajul intelectului – să facă vizibile ,,formele invizibile de identitate.” În fond , Viețile mele nesfinte, dar și cartea întreagă (partea secundă dă titlul volumului și are ca subtitlu Alte vieți) se pot citi ca un inedit Bildungsroman al cărui ,,erou” central este desigur acel ,,corpus hermeticum” despre care am amintit, dar care are uluitoarer pasaje și personaje de o concretețe realistică pe care ar invidia-o orice romancier profesionist. Tramele, dramele, reveriile copilăriei și adolescenței vin intempestiv sub claviatura textelor și, obsesiv, e adus în pagină și vituperat ,,monstrul ideologic” al Estului, poeta mărturisind iterativ uimirea de a regăsi nostalgia după un timp tenebros la scară socială, dar care, conservat ca memorie afectivă personală, își deconspiră intervale și ,,eternități paralelele” în care visul și luminile lui perisită și produc declicuri ale epifaniei lirice.

Textele Angelei Furtună sunt încărcate, impure, imprevizibile, incongruente și ermetice adesea, uneori chiar emfatice (prin limbaj hiper-neologistic, prin simbolistică, prin trimiteri cultice sau ocultice), sunt neglijente cu prezumtivele coduri de acces ale cititorului (poeta pare a scrie doar pentru cititorul din ea însăși) dar, în ciuda obstinației autoarei de a supralicita capacitatea de ,,transport” poetic a lor (un exces analitic, un exces parantetic etc), ele au întotdeuna niște ,,monitoare” în care una sau alta dintre secvențele derulate au o frumusețe a configurării și un dinamism  memorabile care răsplătesc efortul răbdării de a rămâne în text. Ele sunt acel ,,coktail exploziv” pomenit undeva de autoare, acel concert post-dodecafonic în care fragilitatea frumuseții umane se află într-un continuu contrapunct cu masivitatea ororii , a infernalului și a demonicului.