Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (482) ianuarie 2006

CRONICA LITERARĂ

de

Marius MIHEȚ

Amintirea ca desfătare pasivă

 

Anca Maria Mosora,

Arhanghelii nu mor, Ed. Humanias, Colecția "Proză. Debut", București, 2005

Anca Maria Mosora, Alain Gavriluțiu și Mihnea Rudoiu sunt cei trei tineri care deschid seria de „Proză debut” a editurii Humanitas. Pariul celei mai pragmatice edituri de la noi e încurajator în condițiile în care doar Nicolae Strâmbeanu s-a bucurat de încrederea editorului până acum. Chiar dacă nu sunt anunțate numeroase debuturi în această colecție, gestul e îmbucurător și confirmă o dată în plus auspiciile sub care se găsește proza tânără a momentului. Deși majoritatea comentatorilor au salutat această colecție datorită contrapunerii ofertei găzduite de colecția „Ego-proz㔠a Poliromului, lucrurile nu stau chiar așa. Explicațiile sunt greșite dintru început și ele se datorează, îmi pare rău s-o spun, prejudecăților și lipsei lecturii. S-a spus, în primul rând că acești tineri aduc un suflu nou, diferit de narcotismul și „pornografia” tinerilor debutați de Polirom. Nu e corectă afirmația din două motive: o dată, dintre cele peste 30 de cărți publicate la editura ieșeană, doar câteva „îndeplinesc” aceste specificități, și-apoi nu aveam de-a face cu „pornografie”, decât pe spații foarte reduse la Ioana Baetica și Ioana Bradea; în rest, putem vorbi eventual de pansexualism, nicidecum de proză pornografică. Inutil să menționez că Ioana Bradea e debutată de editura Est. Ce leagă acești prozatori de „poliromi” e chiar tipul de literatură abordat, bine previzionat de Lucian Dan Teodorovici atunci când boteza colecția „Ego-proză”, o literatură egocentristă. Cărțile tinerilor de la Humanitas confirmă aceeași încărcătură diluată a eului și mai ales tipul comun de atitudine. Alain Gavriluțiu și Mihnea Rudoiu pot fi foarte bine marcați de colecția ieșeană, ce-i drept, valoric peste mulți dintre aceștia; doar Anca Maria Mosora face cumva figură aparte. Cumva, pentru că, tot pe spații reduse, tipul de scriitură particular e de recunoscut și la alți autori tineri (Adrian Schiop, Ionuț Chiva, Petre Barbu). Acest discurs e marcat de o brodare a atmosferei în jurul unui/unor euri melancolice, umplute de stigmate obsesive și tatuaje existențialiste. Ce o singularizează pe prozatoarea Humanitasului, e psihologismul pasiv și detașarea aproape imponderabilă de tentațiile epicizării dinamice.

Arhanghelii nu mor e povestea unei lumi deprimate, desenată în culori cenușii și îmbibată cu zgomote și senzații. Romanul Ancăi Maria Mosora e o mostră de somnolență, inactivitate și melancolie; toate acestea învăluie o naratoare însingurată, captivă între o iubire defunctă și amintirea unei case prea umanizate. Cartea oferă o geografie a alterității, în egală măsură a sufletului și a materialității. Drumul somnambulic al eroinei spre casa-gazdă poartă numele Sfântului Ștefan și el se parcurge întotdeauna cu respirația tăiată a fricii de atingerea celorlalți, indicând refuzul societății. Fobiile eroinei au legătură cu oamenii iar gesturile ei caută mai mereu o realitate datată: fie cea a unei case interbelice, locuită acum doar de pensionari iscoditori și suspicioși, fie cea a iubirii dezarticulate, condamnate încă de la început la dizarmonie. Mihail, un văr îndepărtat, devine iubitul și, prin meseria sa, interpretul ei. Sala de concerte și violoncelul capătă de-a lungul cărții sensuri simbolice și participă la stabilirea atmosferei auditive a romanului, bine condiționată de fulgurațiile plurisenzitive și narcisiace din clădirea devenită un al doilea trup pentru studenta Tia Predescu. Căci eroina e un Narcis al melancoliei și o obsecvioasă ascultătoare a lumii urmelor și a concretului. Ea „ascult㔠urme și caută vocea casei, într-o permanentă transfigurare a unui sens care nu e, până la urmă, decât unul poetic, indescifrabil printre atâtea semne perimate din jurul ei. Moartea unește destine în lumea Ancăi Maria Mosora, unele înțelese social, altele degradate de întâmplare și recondiționate sub forma unor amintiri-mit.

Naratoarea, tânără firavă, o singuratică cu un acut simț al senzorialului, caută îndârjită lumi trecute, refuzând constant prezentul și ignorând cu precizie viitorul. Astfel, compania bătrânilor o mulțumește („bătrânețea care trecuse iremediabil în mine”), ca și cum ar întoarce spatele generației sale, pentru că cei dintâi descoper㠄în vocea sau chipul meu un soi de melancolie care le spunea că în realitate sunt mai aproape de ei decât de oricine altcineva”. Apoi legătura cu casa trebuie numaidecât să-i conserve un ideal întors întotdeauna spre trecut: „acea casă avea să-mi fie patimă dulce și eternă, ca o sete pe care nici o apă de pe lume nu o va putea stinge vreodată”. Vila interbelică ce aduce cu intrarea într-un soi de paradis arhitectural, îi dictează o securizare interioară profundă și o voință identică. Locuința are curbe de „femeie năvalnic㔠care „m-a trăit pe mine” și care o las㠄să mă locuiască”, mărturisește eroina. Trupul casei poartă înțelesuri materne și o „locuiește” pe eroin㠄ca un trup de femeie”. Nu întâmplător e locul în care Tia „devine femeie peste noapte” și visează lucruri pe care le caută în zadar în realitate. În fond, bătrânii, casa și existența ei singuratică semnalează o criză a identității, acutizată de rateurile sentimentale. De aici privitul constant în oglindă și determinarea personalizată a timpului, traduse prin pendulările între „eram și nu eram eu” și „vârsta nu mi-o număram niciodată în ani, ci în felul în care se modificau anumite amintiri”.

Vecinii, Nina și Titu, cuplul de bătrâni, marchează refugiul duminical al eroinei, o șansă de prospectare a unui trecut străin dar necesar explicării propriei nefericiri. Vârstnicii sunt un exemplu al nepotrivirii de caracter dar și unul al sincronizării în moarte. Sinuciderea lor lămurește sfârșitul locuirii casei, despărțirea definitivă de Mihail și înstrăinarea de trecut – parafată prin înapoierea scrisorilor de amor lui Demetru, iubirea „prea târzie” a Ninei. Cuplul Nina-Titu comunică cu un altul, mult mai tânăr, Alexandra-Mihail. Liantul e aceeași Tia, cu senzația că trăiește două vieți deodată, într-una unde primează eșecul erotic („mă simțeam ca însemnată, mutilată cumva definitiv și invizibil”) și o alta care afirmă o predispoziție către melancolie și lumea trecută a pasivității desfătătoare. În universul morții și al alterității sigure, doar Alexandra supraveghează orice fărâmă de viață, vivace, exuberantă, volubilă și pusă regizoral pe montări spontane incomode pentru cei doi foști iubiți. E un joc în care foștii iubiți discern „nepăsarea” intrusei Alexandra care „ ne ucidea încet pe amândoi” astfel c㠄ne întâlneam de fiecare dată în spațiul pe care absența ei ni-l deschidea și de fiecare dată aveam acel aer al oamenilor care fie și-au spus prea multe, fie nimic...”. Pentru Tia, propria poveste de dragoste e una corectă, în care partenerii se potrivesc și se completează: „Eram un instrument în mâinile lui, o formă inertă care doar prin el căpăta viață și atunci când o făcea, era ca și cum nici o alta nu i s-ar fi potrivit, nici lui, nici mie. Mâna lui doar avea darul să învie...”. În schimb, Jocul Alexandrei e cel exersat din vechime: al soției care devine prietenă cu amanta pentru a o cunoaște, domina și elimina. Ea distruge mitul prietenei soțului, de fapt trecutul comun. Expansivă, Alexandra recuperează teritoriile soțului din trecut, pentru a stăpâni complet. Nu întâmplător ea conduce ostilitățile, ritualul venirii și plecării, discuțiile, stânjenind iubiții de altădată cu sadismul pe care doar femeile înșelate îl cunosc. Amintirile amoroase ale soțului sunt extirpate teatral de o soție dominatoare, crudă pentru vechiul cuplu fiindcă e întoarsă spre viitor, trecutul interesând-o doar ca o boală ce trebuie distrusă și uitată. Ea procedează cu cei doi amorezi nu ca un psiholog, deși jocul ei pare unul ca atare, ci ca un doctor detașat de obiectul practicii și interesat de rezultat. Cartea se încheie în aceeași notă melancolică a singurătății care înfățișează în cele din urmă, odată cu surparea amintirilor plăcute, atmosfera unui paradis derizoriu, impracticabil și de nerecunoscut. 

Istorisirea propusă de Anca Maria Mosora poate fi comprimată, parafrazându-i eroina, drept povestea femeii-care-nu-putea-abandona-niciodată-ceva-definitiv. Inevitabil, în deprimarea generalizată, granițele realităților dispar cu repeziciune lă­sând locul unei atmosfere incisive care să sape în carnea textului-memorie.

Arhanghelii nu mor e strigătul mut al unor amintiri-tablouri, amintiri-glasuri, ce devin amintiri-mit. Anca Maria Mosora e o foarte bună cunoscătoare a derutelor frazei, o creatoare sofisticată, mult peste vârsta ei, de momente psihologice și de atmosferă, pentru care o amintire tatuată acolo unde trebuie poate naște lumi după chipul și asemănarea sa.