Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (482) ianuarie 2006

CRONICA LITERARĂ

de

Ion SIMUȚ

Jurnalul: călătoria autorului spre sine însuși

 

Marin Mincu,

Moartea la Tomis. Jurnalul lui Ovidiu, Ed. Polirom, Iași, 2005

Poet, critic, traducător și italienist, Marin Mincu preferă, ca prozator, jurnalul. Intermezzo, desfășurat în mai multe volume, este un astfel de text confesiv, ce se constituie în cele din urmă ca un roman non-fictiv. Forma jurnalului este adoptată și în două romane cu ieșire înspre ficțiune: Jurnalul lui Dracula (2004) și  Moartea la Tomis. Jurnalul lui Ovidiu (2005), ambele apărute la Editura Polirom. Sunt, în mod evident, jurnale fictive, având avantajul unei dobândiri mai rapide a creditului epic, adică a impresiei de verosimilitate. Marin Mincu trece drept un scriitor egocentric. Jurnalul ca expresie a persoanei întâi accentuează o astfel de receptare, în sensul manifestării directe în pagină a unui eu auctorial debordant, ce-și caută pretexte de afirmare mai mult sau mai puțin mascată. Cele două romane sub formă de jurnal ar putea purta la fel de bine și alte titluri: Autoportret cu Dracula și Autoportret cu Ovidiu la Tomis. Avem, prin urmare, de două ori un jurnal imaginar, atribuit unui personaj prestigios, prin intermediul căruia se exprimă în bună măsură autorul însuși.

Una dintre problemele pur teoretice ar fi privitoare la pactul autorului cu personajul pus să-și scrie jurnalul. Ovidiu este, în fond, operatorul ontologic al autorului (cu o sintagmă care îi place lui Marin Mincu, folosită frecvent de critic în analiza noii poezii). Adică, mai simplu spus: scriitorul există prin el, prin Ovidiu la Tomis, iar contagiunea se produce cu atât mai firesc cu cât exilatul tomitan este el însuși scriitor. Identificarea tinde să fie deplină, în modul de asumare a problemelor existenței și ale creației. Scriitorul Marin Mincu e, pe alocuri, chiar Ovidiu la Tomis, cel din ficțiunea creată drept prilej de mărturisire.

Atât jurnalul cu Dracula, cât și jurnalul cu Ovidiu la Tomis au apărut prima dată în Italia și s-au bucurat de o bună receptare. Il diario di Ovidio a fost publicat în 1997 la Editura Bompiani din Milano și a fost distins în anul următor cu pre­miul național pentru roman, acordat în orașul Bergamo. E o victorie a literaturii române demnă de luat în seamă, peste orice speculații făcute de noi despre autoficțiunea lui Marin Mincu. Pentru acest jurnal imaginar, despre care au scris bine mai mulți critici în presa italiană (după cum rezultă din dosarul de referințe, atașat cărții în „rescrierea” de la Polirom), ar fi fost suficientă recomandarea lui Umberto Eco. Acesta pune accentul pe inventarea unui „Ovidiu necunoscut”, Ovidiu la Tomis, drept centru al cărții. Pentru marele prozator italian, atracția o constituie combinația dintre „elegia poetului disperat” și „epopeea geților care l-au iubit”.

O primă temă a jurnalului, poate cea mai importantă, este aceea a exilului și a raportului unui exilat cu o lume exotică, resimțită ca străină și greu inteligibilă. Marin Mincu îl înzestrează pe Ovidiu cu o vie curiozitate intelectuală de a cunoaște lumea geților, mai ales pe latura credinței lor religioase. E un Ovidiu cu doxă de Mircea Eliade, glosând ritualuri, sacrificii și texte folclorice. Inițierea în spiritualitatea getă se declanșează prin comentariul la Cântecul zorilor (p. 11-14), înțeles ca ritual de trecere în lumea cealaltă. Sunt comentate pe parcursul romanului alte rituri funebre, a căror mărturie este încorporată în alte texte, considerate etape ale acestei inițieri: Cântecul de despărțire, Cântecul cel mare, Cântecul de petrecut și Cântecul bradului. Textele folclorice sunt reproduse în jurnal și interpretate prin prisma hermeneuticii lui Mircea Eliade și a unei filosofii a religiilor.

Ovidiu își studiază meticulos obsesia morții și o confruntă cu seninătatea tracilor care credeau în nemurire: „Sunt în permanență timorat. Mă simt asediat fără scăpare de moartea lăuntrică. Și totuși, aici nimeni nu e angoasat de această obsesie care pe mine mă chinuie zi și noapte. Aici se trăiește senin, ca și cum moartea nici n-ar exista, de parcă ar fi altă dimensiune, pentru o altfel de existență. Poate că sunt cu adevărat bolnav” – notează Ovidiu la un moment dat (p. 81). El caută un leac pentru sentimentul acesta al bolii și pentru starea de exasperare pe care o trăiește la gândul morții. Un bun ajutor i-l dă o femeie cultivată a locului, numită Aia, care îi oferă explicații suplimentare pentru riturile dacice de sacrificiu sau pentru alte obiceiuri. Aia are capacitate consolatoare pentru neliniștile lui Ovidiu: „Vocea Aiei, de undeva de departe, adusă de vânt în auzul meu, m-a smuls brusc din presimțirea aceea funebră. Femeia s-a apropiat îngrijorată: oricât m-aș fi ferit, ea a reușit să-mi citească îngrijorarea lăuntrică și să înțeleagă amărăciunea simțămintelor mele. M-a îmbrățișat ocrotitoare și m-a sărutat pe ochi. Am izbucnit în hohote de plâns. Ca un copil” (p. 25-26). Ovidiu își observă vitalitatea diminuată, ceea ce-i aduce inevitabil și o scădere a apetenței erotice. Poetul erosului libertin se cumințește nu doar sub presiunea vârstei, ci și sub presiunea noii lumi. Spiritualitatea dacică îl transformă pe Ovidiu pe toate planurile: în modul de a înțelege viața, moartea și dragostea. Mai are disponibilitatea de a iubi, dar din ce în ce mai stinsă, mai eclipsată de alte preocupări: salvarea sufletului, dobândirea nemuririi, asumarea stilului de viață al geților, înțelegerea lui Zalmoxis ca om, rege și zeu.

 Astfel încât exilul, asumat ca dorință de a cunoaște altă lume, este convertit în problematica propriei înțelegeri a morții. Inițierea în exil înseamnă pentru Ovidiu inițierea în moarte, așa cum lui Ovidiu al lui Vintilă Horia din romanul Dumnezeu s-a născut în exil experiența exilului îi dă prilejul unei inițieri în creștinătate. Există un interesant dialog subtextual între cele două cărți și între cei doi scriitori, Vintilă Horia și Marin Mincu, un dialog între două moduri de a exploata pre-textul prezenței lui Ovidiu la Tomis. Exilul îl învață să moară pe Ovidiu al lui Marin Mincu, după cum spune Ovidiu însuși, cu cuvintele lui Eminescu, într-un mod foarte apropiat de versul Odei (în metru antic): „Am ajuns la convingerea că, în realitate, nimic nu reușește să treacă de limită. Prezența mea la Tomis e motivată și de lucrul acesta. Am venit să caut temeiurile nemuririi geților despre care a vorbit Herodot. Am venit să mă intruiesc. În moarte.” (p. 26)

Părăsirea silită a Romei se conectează cu alte două motive puternice: plictiseala și dorința de singurătate: „Voiam să plec pentru că doream să fiu singur, dar, în chip ciudat, aș fi luat cu mine fleacurile acelea intime ca să-mi țină tovărășie; și totuși, fără să fiu conștient de asta, chiar și cu ele, purtam înlăuntrul meu ceva care mă făcea să fiu inexorabil de singur. (…) Dar altceva m-a împins să părăsesc Urbea. A intervenit plictiseala. Brusc. În mod inexplicabil. Din cauza ei, o apăsare imensă și paralizantă pusese stăpânire pe mine. Apatia și indiferența totală sunt, în ceea ce mă privește, relele cele mai mari. Nu știu cum să mă apăr de ele. Nu-mi rămâne decât fuga și părăsirea. Maestrul în arta iubirii care am fost acum nu mai există… Ceea ce a mai rămas din el e o relicvă mizeră, fără virilitate, fără nici un rest de orgoliu.” (p. 82).

Acest jurnal al lui Ovidiu la Tomis este mărturia sau diagrama inițierilor succesive în exil, moarte, iubire și lumea getă. Exilul înseamnă apropiere de moarte și pierderea iubirii. Exilul înseamnă lumea getă, care-i revelează poetului accesul la nemurire și-i îmblânzește obsesia morții. Cu femeia getă descoperă o altfel de iubire decât la Roma. Ovidiu comentează ca Mircea Eliade spiritul getic și învață să moară ca Eminescu.

Principala aspirație a lui Ovidiu, desprins de lumea romană pe care o evocă din când în când, este autocunoașterea: „Trebuie să ajung neapărat la mine însumi” – își propune el (p. 117). Asistăm la un șir de inițieri, care au ca scop călătoria lui Ovidiu spre sine însuși și – odată cu el – și a autorului: „Pornisem tocmai în căutarea identității mele interioare: probabil că mă aflam pe calea potrivită. Nutream dorința arzătoare de a explora meandrele neștiute ale eului meu, ca să găsesc explicațiile care să justifice viața excesiv de searbădă pe care o dusesem până atunci. Nu voiam să mă autoabsolv, ci să-mi asum culpa prin mărturisire” (p. 95).

Jurnalul fictiv, pus de Marin Mincu în seama lui Ovidiu exilat la Tomis, ne ajută să-l înțelegem mai bine pe scriitorul angajat și el, ca om, ca ființă muritoare, într-o călătorie spre sine însuși.