Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (482) ianuarie 2006

CRONICA MUZICALĂ

de

Adrian GAGIU

Coșmar cu o capodoperă

„El e maestrul nostru al tuturor”. (Haydn, după audierea oratoriului „Mesia”)

 „Nici un alt maestru nu are nevoie mai mult decât Händel, pentru a fi înțeles, să fie cântat și bine cântat. Cine nu a auzit vreodată o bună interpretare a lui Händel poate cu greu să-și facă o idee despre ce este el în realitate”. (Alfred Heuss)

 

Filarmonica de Stat din Oradea a programat pentru 22 decembrie 2005 un concert cu oratoriul „Mesia” (1741) de Georg Frideric Händel (1685-1759). Părea încă o abordare ambițioasă, pe linia altor câtorva din recentele stagiuni, dar de la început e necesar să punctăm clar că a fost unul din cele mai rușinoase acte pseudo-artistice cu care s-a desfătat urbea noastră. Nu există nici un motiv pentru care ar trebui să menajăm ceea ce s-a petrecut, fiindcă a fost desfigurată una dintre capodoperele istoriei muzicii, iar publicul a fost înșelat asupra datelor concertului. Chiar și cei care eventual s-au mai simțit o dată mândri de „evenimentul” la care au luat parte, fie implicați, fie ca simpli auditori, ar fi cazul să-și reconsidere poziția în lumina argumentelor următoare.

Ca s-o luăm metodic, așa cum merită o capodoperă (chiar dacă atipică printre oratoriile handeliene), e de remarcat că afișul concertului spunea simplu: „G. F. Händel, Messias”. Trecând peste aspectul poate mi­nor al grafiei germane a numelui autorului (Händel), deși el însuși semna Handel după ce s-a stabilit în Anglia la vârsta de 27 de ani, mai problematic e titlul de pe afiș, scris tot în manieră germană, deși cuvântul are corespondent românesc bine cunoscut. Lucrarea s-a și cântat în germană (nu cu textul original englez, compilat din Biblie de Charles Jennens, ingeniosul și prezumțiosul prieten și colaborator al lui Händel). Asta ar fi sugerat că am putea avea de-a face cu versiunea reorchestrată discret de Mozart și tradusă de van Swieten în 1789 – conform practicii de azi din Occident, unde și limba în care se cântă are rostul ei pentru autenticitate și înțelegere –, dar n-a fost așa. De altfel, traducerea germană a lui Chrysander din perioada „cultului” handelian bombastic al epocii victoriene necesitase pe alocuri modificări ale muzicii, ca să se potrivească prozodiei ușor diferite.

Deci textul nu prea s-a înțeles (germana nu mai e la modă la noi). Mai mult, programul de sală nu oferea nici o informație referitoare la structura și textul lucrării, cu excepția unei „grave scăpări”: faptul că oratoriul e alcătuit din trei părți. Fiindcă, oricât de incredibilă ar părea o astfel de lipsă de respect, capodopera lui Handel s-a cântat cam pe jumătate, iar partea a treia nu s-a cântat deloc, fără nici o explicație. Printre ovațiile publicului neavizat, care nu citise nici fraza „demascatoare” din programul de sală, dar se arăta încântat că a mai bifat și asta, stupoarea celor doi-trei care știau ce se petrece a trecut neobservată. Nimeni nu și-a cerut banii pe bilete înapoi fiindcă i s-au oferit doar „selecțiuni” din lucrare fără să fi fost avertizat. Așa e în provincie.

Din cele 44 de piese ale celor două părți precedente nu s-au cântat 11, mai ales din partea a doua, deși multe sunt printre cele mai frumoase numere ale oratoriului și în orice caz necesare structurii lucrării. Deși în vremea Barocului nu exista conceptul nostru de versiune definitivă, lucrările fiind adaptate mereu potrivit condițiilor fiecărei reluări, aceasta nu implica omisiuni atât de masive, ci mai mult transpoziții ale unor piese conform interpreților disponibili. „Acțiunea” oratoriului „Mesia” tratează concis toată misiunea mântuitoare a lui Iisus Hristos: profețiile, nașterea, învățăturile, pătimirea, învierea, înălțarea, răspândirea creștinismului, învingerea morții și revenirea în glorie a lui Iisus. În acest context, omiterea întregii părți a treia apare și mai penibilă.

În ceea ce privește calitatea interpretării ar fi multe detalii de reliefat; într-un cuvânt, imaginea de ansamblu a fost lipsită de orice viață, dramatism și grandoare, contrar față de cum ar fi necesitat stilul baroc, Händel și subiectul lucrării. În geneal, s-a cântat mecanic, numai ce e notat în partitură (contrar uzanțelor Barocului, pe care nu le mai detaliez iar pentru a nu cădea prea mult în pedanterie), totul sunând primitiv și monoton, fără nuanțe și accente (nu întâmplător au fost auditori care dormitau în sală). Evident, emisia sonoră a fost compromisă de modul modern de a orna cu vibrato (de multe ori prea amplu) pe toată durata sunetului – pe vremuri, vibrato era doar un ornament, ca și trilul, așa că generalizarea lui azi e ca și cum am face tril pe toate sunetele și pe toată durata lor. În plus, asta impietează asupra clarității texturii sonore, mai ales în muzica polifonică, întrucât înălțimile exacte ale sunetelor emise sunt mai mult ghicite.

Au fost însă licențe față de partitură în aspecte în care ele nu se justifică, intențiile autorului fiind clare, cum ar fi împărțirea rolurilor între concertino și tutti în orchestră. Dinamica a fost arbitrară mai tot timpul și nu s-a justificat nici adoptarea unui tempo mai rapid în secțiunea centrală a ariei „He was despised”, iar pe parcursul con­certului tempo-urile au fost destul de lente. Acompaniamentul de continuo, care se realiza pe atunci la clavecin, a fost imitat timbral la o orgă electronică, dar nu s-a auzit aproape deloc. Etc, etc.

Nu e locul acum să mai detaliem încă o dată principiile de interpretare autentică a muzicii Barocului, reconstituite și cizelate de câteva decenii de către muzicologii și interpreții occidentali. În mod mai edificator decât orice explicații, curioșii pot realiza audiții comparate între ceea ce se tot practică în România și, în cazul oratoriului „Mesia”, înregistrările dirijate de Andrew Parrott, Trevor Pinnock sau sir John Eliot Gardiner, considerate în general cele mai bune. Apropo, încă fix acum 20 de ani, în anul tricentenarului Bach-Handel, Ungaria prelua pe discuri de vinil „Hungaroton” înregistrarea „Philips” a lui Gardiner, cu corul „Monteverdi”, orchestra The English Ba­roque Soloists și 6 soliști vocali formidabili. La noi, acest important curent muzicologic și interpretativ încă nu a ajuns cu adevărat, așa că să ne mulțumim din când în când cu Mezzo TV și vreo două posturi de radio.

Revenind la concertul orădean, responsabilii săi sunt dirijorul Ludovic Bács, considerat de vreo 30 de ani specialistul României în muzica veche, obișnuita echipă de soliști pentru repertoriul vocal-simfonic (soprana Georgeta Stoleriu, altista Aura Tvarovska, tenorul Szilágyi Zsólt și baritonul Gheorghe Roșu), precum și Carmen Bocioc, care a pregătit corul Filarmonicii. Singura care s-a distins întrucâtva printr-o voce mai proaspătă (deși tot cu timbru prea operistic), prin unele nuanțe și ornamente „în stil”, precum și, mai mult pe la început, prin necesara messa di voce în emisia sunetului a fost Aura Tvarovska. Ceilalți nu (mai?) au lejeritatea vocală și dinamismul necesare acestui stil.

Doar două mici detalii legate de interpretarea oferită de specialistul Ludovic Bács. După corul final al părții I nu a făcut pauză, ceea ce dădea de presupus că va fi una singură, ca la un concert obișnuit – fie, n-ar fi fost răul cel mai mare. Dar după câteva minute, după ce a omis primul cor din deschiderea părții a doua (impresionantul „Behold the Lamb of God”) și după aria de alto care-i urmează, dirijorul s-a întors brusc spre sală și a anunțat candid, în liniștea confuză (nimeni nu aplauda și nu se ridica): „Pauză!” Iar înainte de celebrul cor „Halleluiah”, care încheie partea a doua (și, în mod abuziv, concertul orădean), Ludovic Bács a făcut o pauză emfatică, de genul „acum vine hit-ul, pregătiți-vă”. Ză best of Händel.

Oare acești oameni, înainte de a masacra o capodoperă și de a induce în eroare publicul neinformat, au minima curiozitate de a mai vedea ce se mai petrece în lume în domeniul lor? Înseamnă oare pentru ei ceva schițele abundente făcute de Händel de exemplu pentru grandiosul final al părții a treia, „Worthy is the Lamb – Blessing and honour – Amen”? Dar faptul atestat că Händel a folosit la Londra și corni în orchestră, dublând la octavă trompetele, ca în alte oratorii, de pild㠄Solomon”? Dar practica obișnuită în epocă de a dubla cu orgă vocile corului, pentru siguranță? Dar folosirea vocilor de copii și de altiști? Eventual faptul că oratoriul „Mesia” a fost conceput pentru postul Paștelui și se leagă mai mult de Paște decât de Crăciun? Au răsfoit ei cercetările și edițiile lui Burrows, Larsen, Dean, Mann, Shaw sau Smither? Au observat judicioasa repartizare a „valurilor tonale” în desfășurarea lucrării și grupajele de piese ce se constituie astfel? Ce părere au de răspunsul lui Händel la felicitările adresate de lordul Kinnoul după premiera londoneză („Mi-ar părea rău dacă i-aș fi distrat, eu voiam să-i fac mai buni”)?

Ar mai fi extrem de multe de spus, dar nu mai e necesar. Imaginea acestui concert orădean e conturată suficient prin faptele citate. În zilele noastre, informația circulă din fericire mult mai ușor – ca punct de pornire, cei interesați de adevăratul oratoriu „Mesia” pot găsi pe Internet un excelent studiu sintetic asupra lucrării, realizat de David Vickers la www.gfhandel.com. În ce privește viața de concert de la Oradea, e evident că există zone repertoriale încă inabordabile cu adevărat, așa că e preferabil ca, în locul unor astfel de concerte kitsch și a ovațiilor de autosuficiență provincială, aceste lucrări să nu fie abordate, decât atunci când ne vom dovedi toți demni de ele.