Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (482) ianuarie 2006

EDITORIAL

de

Traian Ștef

Anul 2005

Ce a adus nou și ce a lăsat în urmă anul 2005 e o întrebare firească la început de 2006. Politic, a adus o nouă guvernare și un nou președinte. Adică o nouă schimbare și o nouă speranță pentru românii care-și doresc să trăiască mai bine. Pentru noi, însă, a trăi mai bine înseamnă a ni se da mai mult, iar într-o societate liberală nimeni nu-ți dă mai mult dacă nu-ți faci mai mult cu propriile puteri. Ți se poate oferi doar o mai bună șansă. Pot spera să li se dea mai mult doar pensionarii și bugetarii, domenii în care sînt unele reparații, peticeli, dar și multe aberații.

Președintele Traian Băsescu a diagnosticat perfect, cred, România noastră. Este bolnavă de sărăcie, corupție și birocrație. Din păcate, toate aceste boli nu pot fi vindecate prea repede pentru că s-au cronicizat, iar bolnavii au renunțat la medicamente și au trecut la frecții. Mulți s-au obișnuit cu sărăcia, dar nici nu o pot depăși pentru că nu au cum, aici, și de aceea pleacă în alte zări de farmec pline, la cules de căpșuni, tomate și la mortare; mulți s-au obișnuit să plece de la birou cu portbagajul plin iar acum au deschis și conturile; mulți s-au obișnuit să înmulțească și să miște hîrtiile între mese și sertare într-un reflex care nu implică nici o responsabilitate. Între cele trei, doar sărăcia este un efect, celelalte două fiind cauze ale situației României.

S-ar putea ca în anul 2005 să fi existat mai puține fapte de mare corupție, ca aceasta să se fi inhibat un pic. Nu știm, însă, cît de mult și dacă în rău sau în bine a fost afectată guvernarea de anumite influențe ale unor cercuri economice. Astfel de influențe imprimă o direcție guvernării și nu  reprezintă doar un mijloc de care se folosește o firmă în concurență cu alta. Oricum, chiar dacă lucrurile ar sta mai bine, suspiciunea generală nu s-a redus. Asta pentru că este alimentată de experiențele personale, multe și mărunte. Mentalitatea șpăgară moare, dar nu se predă. Ea este susținută de birocrație și justiție. Atîta timp cît ai nevoie de multe hîrtii și aprobări pentru a face un lucru și pentru a cîștiga prin lucrul acela bani sau confort, atîta timp cît un drept este confundat cu favoarea, atîta timp cît cel îndreptățit trebuie să-și dovedească mereu îndreptățirea, corupția nu seacă. Formularul a înlocuit responsabilitatea și cuvîntul de onoare. Să dau un exemplu de-al nostru, din cultură. A fost o vreme cînd Ministerul Culturii finanța abonamentele revistei pentru bibliotecile județene. Pentru a primi banii, însă, noi trebuia să aducem dovezi, dincolo de contract și onoare, că am trimis fiecare exemplar – copia mandatului de expediție și confirmarea de la biblioteca respectivă. Le puneam pe toate într-un dosar și le predam contabililor ministerului. Același lucru îl făceau și bibliotecile, pentru că și ele erau beneficiari ai subvenției. Eram, astfel, controlați ca niște infractori recidiviști. De ce nu era suficient simplul contract n-am înțeles niciodată, cu atît mai mult cu cît relația dintre o bibliotecă și o redacție de revistă sau editură trece de comerțul meschin. Nu știu dacă și acum birocrația Ministerului funcționează la fel, deși mira-m-aș să se fi schimbat ceva. Dar dacă la Cultură e așa, cum o fi la Comerț? La Sănătate, poate mai mult, se inventează în draci formulare. Numai medicii de familie cheltuie milioane pe hîrtii. Birocrația e rezultatul centralismului și al neîncrederii în cetățean, în demnitate și în lege, iar corupția e rezultatul delegării autorității justiției.

Iar pentru că veni vorba despre justiție, anul 2005 a fost marcat de cele mai în­dărătnice rezistențe față de voința doamnei Monica Macovei de a reforma această instituție. Sentimentul dumneaei are un antecedent în al președintelui Emil Constantinescu care, la sfîrșit de mandat, se declara învins de securiști. Doamna Macovei este, sper, doar la început de mandat și mai are timp pentru bătălii mai ales dacă îl simte aproape și pe președintele Băsescu. Se pare că are de-a face cu aceeași categorie a rezistenței.  Mihai Pacepa spunea că încă 80% dintre magistrații noștri sînt foști securiști, agenți sau colaboratori ai securității.

Politic, anul a fost al președintelui Băsescu. Negat de unii, aplaudat de mai mulți și de cei mulți, și-a văzut de ale sale. A fost ironizat la început pentru axa București – Londra – Washinton, iar la sfîrșitul anului s-a semnat acordul pentru bazele americane din Dobrogea. A fost ironizat pentru proiectul politic al Mării Negre, iar acum acesta începe să coaguleze. A luat mereu prin surprindere, dar a lăsat mereu ceva în urmă, un pod, cîteva procente la salarii, imagini de bună dispoziție, imaginea unui președinte ce refuză să fie mumifiat la Cotroceni, imaginea unui om adevărat care nu zîmbește broscoiește, ci rîde cu poftă. Cu serviciile secrete nu se știe cum lucrează. I-a păstrat pe cei puși acolo de PSD spunîndu-le, cred, ceva foarte simplu: Băieți, acuma lucrați pentru mine, că, dacă nu, dracu’-i al vostru. În decembrie a realizat ceea ce nici un președinte de pînă la el nu a putut: a reușit să inducă sentimentul unei solidarități naționale în atmosfera  sărbătorii naționale. E un semn fie și faptul că îndemnul său de a arbora drapelul pe care unii poate-l uitaseră în pivniță sau în pod a fost urmat. Dar nu i-a reușit cu Tăriceanu. Așa nu au fost nici anticipate, nici fuziunea dintre PD și PNL.  Demisionarului Tăriceanu i-a dat parcă cineva o palmă peste ceafă și s-a trezit chiar prim-ministru și președinte de partid, fără nici o istorie în spate și fără nici o datorie față de dl. Theodor Stolojan. A refuzat să-și aducă aminte că lacrimile domnului Băsescu fac cît funcția de prim-ministru, că dl. Stolojan a înălțat partidul pînă la guvernare și refuză să creadă că acesta e sănătos, acum. Deși place unora, ca statură și ca discurs, mai mult decît dl. Traian Băsescu, dl. Tăriceanu are de multe ori atitudini de bastard, are un complex. Numele său nu s-a legat, în 2005, de un fapt spectaculos, de un proiect, de o expresie memorabilă, decît de o bîlbîială. Mă refer la percepția comună, exterioară, nu la efortul de a conduce un guvern, de a gestiona crize și de a reacționa în fața unor calamități naturale.

De partea opoziției, anul s-a încheiat cu poza de grup: Geoană, Năstase, Mitrea, Iliescu. Aceasta spune destul despre reforma din PSD promisă de „prostănacul” ( „tovarășul” Iliescu) Geoană. Credeam într-o astfel de reformă dacă alături de dl. Mircea Geoană, care l-a detronat ca la revoluție pe tătuc, l-aș fi văzut pe Emil Hurezeanu, spre exemplu.

Întorcîndu-mă la anul 2005, nu pot spune cu toată gura că a fost mai bun decît 2004, dar parcă a adus mai multe speranțe. Românii le leagă, în mare parte, de Traian Băsescu (a se observa, în discursurile sale, expresiile „am certitudinea“, „am convingerea“). Pînă acum a cîștigat ca un om cu destin. Să vedem cum va fi cu intrarea în Uniunea Europeană. Și pentru el, și pentru noi. Să vedem cum va rîde președintele spre sfîrșitul mandatului. Dacă vor rîde mai bine proștii și nemernicii, va trebui să ne luăm apele noastre…

Cît privește literele, nici o capodoperă în 2005. Dar multă confuzie, inclusiv administrativă, din partea Ministerului, cît și a valorilor. Veleitarismul e încă în putere. Succes de tiraj a avut tot metaliteratura, mediatizate au fost tot cărțile jurnaliștilor politici sau cele pentru casnice. Cartea cu cel mai mare tiraj din literatura română a fost De ce iubim femeile a lui Mircea Cărtărescu. Care este o culegere de texte jurnalistice scrise cu talent, nicidecum proză sau vreo specie nouă. Românii, cele 17 milioane sondate, n-au acordat literaților nici un premiu de excelență, dovadă că stăm mai mult cu ochii în televizor și că acolo se macină ierarhiile și se alege nulașul. În ce privește cultura și integrarea europeană, intelighenția este sceptică și rămasă în urmă. S-ar putea ca actul acesta, deși anunțat, s-o surprindă nepregătită, ca și căderea comunismului,  cu deosebirea că Mircea Dinescu va fi fiind plecat cu vinul și nimeni nu-l va mai duce să dea vestea la televiziunea română liberă și europeană.

La Bihor e respect pentru cultură din partea celor care dau banii – Consiliul Județean și Primăria. Mai puțină responsabilitate arată unii dintre cei ce îi cheltuie. Am mai vorbit despre asta și nu vreau să tot ridic eu țintele mobile. În ce ne privește pe noi, cei din redacție, majoritatea ne-am pierdut tații, ne cam dor unele încheieturi și piciorul drept (durerea aceea psihanalizabilă, știe Virgil Podoabă care), iar vreun suflu tineresc nu ne arde în ceafă, cu tristețe trebuind să observăm că știința de carte și idealismul moral cunoscute în grădina echinoxistă nu însămînțează în parcurile orădene cunoscute nouă.