Nr. 1 (482) ianuarie 2006

Catedrala Cavalerilor – Riddarholmskyrkan –

din Stockholm

Există în capitala Suediei, în Oraşul vechi, o insulă numită Ostrovul Cavalerilor, legată azi de restul urbei prin poduri largi care fac neobservabile canalele de separare. Insula este o mică lume aparte, cu clădiri medievale masive şi cu străzi înguste, întortochiate, care dau spre o esplanadă largă cu o panoramă superbă spre lacul Mălaren şi spre oraşul modern cu celebra-i primărie. Riddarholmen – numele ei în suedeză – este, împreună cu alte două insuliţe, locul pe care şi în jurul căruia s-a născut şi dezvoltat acum vreo 750 de ani viitoarea capitală  a ţării.

Pe la jumătatea secolului al XIII-lea, s-au instalat  pe soclul ei stâncos  o seamă de călugări  franciscani, veniţi să întărească inimile şi minţile băştinaşilor  nu foarte demult convertiţi la dreapta religie propovăduită de Roma.

În decursul timpului, franciscanii, răspândiţi ulterior pe întreg teritoriul ţării, au acumulat averi imense, scutite de impozit. Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, Suedia trece la protestantism şi Coroana confiscă toate bunurile lor. De atunci, gloria şi puterea catolicismului în această ţară au luat sfârşit pentru totdeauna.

În secolul următor, când Suedia devine o mare putere, insulei i se dă şi ei un caracter potrivit statutului: regina Cristina acordă terenuri de construcţie pe solul ei pentru nobili, ca recompensă pentru servicii excepţionale aduse ţării.

Din această perioada provine şi numele actual.

Cel mai important edificiu de pe insulă este biserica, de fapt o adevărată catedrală. Are peste 700 de ani vechime  şi a fost ridicată de franciscani, cu ajutorul regelui Magnus Ladulos. Construcţia a durat destul de mult, circa douăzeci de ani şi a fost terminată la anul 1300. Ea este considerată cea mai veche clădire de piatră din Stockholm. Riddarholmskyrkan – numele lăcaşului în suedeză – este celebră în primul rând pentru faptul că aici se află depuse rămăşiţele pământeşti ale mai tuturor regilor suedezi care au domnit între 1920 şi 1950.

De aceea, în măsura în care „istoria acestei ţări este istoria regilor săi” — cum se exprima un specialist englez în materie — biserica este considerată nu numai centrul istoric al Stockholmului ci şi al întregii Suedii. Menţionăm că încă din anul 1807, aici nu se mai oficiază serviciu religios şi Riddarholmskyrkan se păstrează ca monument istoric.

Sarcofagele regilor şi ale familiilor lor sunt aşezate în aşa numite „capele mortuare” — ieşinduri, în stânga şi în dreapta pereţilor laterali. Aici este depus, de exemplu, sarcofagul de marmoră neagră în care se odihneşte pe vecie etern neliniştitul Carol al XII-lea. „Craiul scăpat de la Poltava” cum îl numeşte cronicarul nostru Nicolae Costin, venit pentru un timp, silit de împrejurări, în Moldova, la Bender (Tighina).

Dacă am insistat puţin mai mult asupra istoricului şi importanţei acestui loc care merită să fie vizitat de oricine ajunge prin aceste părţi, pentru români el este cu totul deosebit căci aici se află câteva mărturii concrete care atestă legăturile de prietenie dintre casele domnitoare suedeze şi cele din România, unice în felul lor, pe care le vom prezenta în cele ce urmează.

După ce vizitatorul a intrat în biserică, el calcă, fără să poată evita, pe planşeul acoperit de lespezi de marmoră care sunt, de fapt, pietre funerare, cu inscripţii şi imagini în relief sculptate, sub care îşi dorm somnul de veci nobilii cavaleri care au luptat în Războiul de 30 de ani şi familiile lor. Pereţii laterali sunt ornaţi cu blazoanele-ecuson pictate pe plăci metalice de cupru ale Cavalerilor Ordinului Serafimilor, cea mai înaltă decoraţie suedeză (a se vedea nota). În drum spre altar, se poate vedea tot peretele din stânga acoperit de ecusoanele şefilor de stat străini cărora li s-a decernat ordinul de-a lungul vremii. Pe placă este figurată de obicei stema ţării celui decorat şi numele acestuia însoţit de câteva date personale. Placa-blazon este aşezată în biserică numai după moartea respectivului iar în ziua înmormântării, indiferent unde se desfăşoară aceasta, clopotele catedralei sună într-un mod special „Salutul serafimilor”. Se pot vedea aici, de exemplu, ecusoanele împăratului Napoleon I Bonaparte dar şi al generalului De Gaulle ori Francois Mitterand, ale împăraţilor Haile Selasie al Etiopiei, Reza Pahlevi al Iranului sau Hiro Hito al Japoniei; Benito Mussolini al Italiei, Miklos Horthy al Ungariei etc.

Spre plăcuta impresie a vizitatorului român şi mai ales a celui interesat de istorie, există aici şi trei embleme a trei regi ai României: Carol I, Ferdinand şi Carol al II-lea.

În voluminosul album „Kungliga Serafimerorder” (Ordinul Regal al Serafimilor), considerat o publicaţie oficială sub egida Palatului, apărut la Stockholm în anul 1998, autorul, Per Nordenvall, reproduce toate plăcile blazon ale celor decoraţi între anii 1743 şi 1998. Faţă de inscripţiile de pe plăcile-blazon, lângă fiecare imagine reprodusă se află un che­nar în cadrul căruia sunt completate datele de pe ecuson cu alte informaţii de bază, printre care data la care s-a conferit (dar nu şi înmânat) ordinul. Dedesubtul fiecărei reproduceri este un număr reprezintă ordinea în care decoraţia a fost acordată.

Iată situaţia şi textele aferente:

a. Nr. 446 — Înălţimea Sa Regală Domnitorul Carol I, Prinţ de Hohenzollern.

Născut 8/2o aprilie 1839 la Castelul din Sigmaringen.

Decedat 27 septembrie/10 oct. 1914 la Castelul Peleş — Sinaia. Ordinul i s-a conferit de către Palatul din Stockholm la 10 aprilie 1879.

Deviza: Nihil sine Deo /Nimic fără Dumnezeu/.

Date biografice: al doilea fiu al prinţului Carl Anton de Hohenzollern. Domnitor al României — 1866. Rege — 1881.

b. Nr. 574 Ferdinand

         Înălţimea Sa Regală Prinţul Ferdinand al României.

         Prinţ de Hohenzollern.

N.12/24 aug. 1865 la Sigmaringen.

Dec. 2o iulie 1927 la Castelul Peleş din Sinaia.

Conferit ordinul la Stockholm în 18 dec. 1907.

Stema, pictată în 1930 de David Friefeldt.

Biografie: al doilea fiu al prinţului Leopold de Hohenzollern. Moştenitor al tronului României în 1889.

Urmaş al unchiului său, regele Carol I, cu titlul Regele Ferdinand I, în 1914.

c. Nr.689 Majestatea Sa Regele Carol al II-lea  al României, Prinţ de Hohenzollern.

N. 3/16 oct. 1893 la Castelul Peleş din Sinaia.

Dec. 4 aprilie 1953 la Villa Mar y Sol, Estoril, Portugalia.

Conferit ordinul la Palatul din Stockholm în 1937.

Stema pictată în 1938 de David Friefeldt.

Data morţii completată de acelaşi în 1953.

Biografie: fiul mai mare al regelui Ferdinand I.

A renunţat la tron în 1932.

Rege în 1930.

A abdicat în 1940.

În fiecare caz aparte înmânarea Ordinului Serafimilor a fost legată de câte o împrejurare specială. Astfel, lui Carol I, decoraţia i-a fost înmânată personal la Bucureşti de către prinţul moştenitor Oscar Gustaf Adolf (viitorul rege Gustaf al V-lea) în numele tatălui său, regele Oscar al II-lea, care înţelesese să-şi arate astfel preţuirea pentru domnitorul român şi pentru aportul său la cîştigarea independenţei de stat a ţării în fruntea căreia era. Să amintim aici un fapt puţin cunoscut astăzi, a­nume acela că regina Sofia, soţia lui Oscar al II-lea, era soră bună cu mama Elisa­betei (Carmen Sylva), soţia lui Carol, deci cele două familii erau şi rude apropiate.

Regele Ferdinand a primit decoraţia pe când era prinţ moştenitor al tronului României, în 19o7, la Stockholm, ca reprezentant al regelui Carol I la funeraliile lui Oscar al II-lea.

Regele Carol al II-lea a primit ordinul la Sinaia în 24 octombrie 1937 cu ocazia vizitei oficiale în România a prinţului moştenitor Gustaf Adolf (viitorul rege Gustaf al VI-lea). Acesta a participat a doua zi la sărbătorirea aniversării zilei de naştere a Marelui Voevod Mihai, după care a făcut o vizită maraton de două săptămâni  prin ţară. Ar fi multe de povestit dar scopul nostru aici a fost să semnalăm existenţa plină de semnificaţii a pieselor din Riddarholmskyrkan.

Pentru  a încheia subiectul legat de Ordinul Serafimilor acordat românilor, vom mai menţiona faptul că, într-un context internaţional special, în 1980, la propunerea guvernului suedez, regele actual, Carl XVI Gustaf l-a invitat la Stockholm pe Nicolae Ceauşescu. (Acesta fusese deja oaspete la Casa Albă, la Palatul Buckingham şi într-o mulţime de alte locuri). Că gestul a fost apoi regretat de toate gazdele occidentale, acesta este un alt lucru dar istoria l-a înregistrat şi nu poate fi ignorat, dacă vrem să fim obiectivi.

Cu prilejul vizitei dictatorului român la Stockholm, i s-a conferit şi lui Ordinul Serafimilor dar emblema nu i s-a pictat niciodată şi în cartea lui Per Nordenvall, cadrul ecusonului este gol iar în spaţiul alăturat, rezervat biografiei lui, se află înscrise următoarele date:

Nr. 7  Nicolae Ceauşescu

          N.26 ian.1918 Scorniceşti

          D.25 dec. 1989 Târgovişte

A primit ordinul cu ocazia vizitei de stat în Palatul din Stockholm la 4 nov. 1980.

Biografie: Preşedinte 1967-1989.

           Executat prin împuşcare.

Nu s-a pictat stema.

Ordinul a fost înapoiat Suediei după executare.

Ultimul şef de stat român care a primit până la această dată Ordinul Serafimilor este preşedintele Ion Iliescu, în aprilie 2003, la palatul Cotroceni, cu ocazia vizitei de stat în România a Regelui Carl XVI Gustaf şi a soţiei sale, Regina Silvia.

NOTA:

Decoraţia îşi are originea, ca inspiraţie, într-un ordin religios al călugărilor franciscani numit „al Serafimilor”.

Cuvântul s e r a f i m vine din ebraică şi înseamnă „cel arzător”. În Biblie şi în teologia creştină, serafimii sunt făpturi divine „trimise de Domnul să purifice prin foc”, Ei ocupă locul cel mai înalt în ierarhia îngerească formată din nouă ordine succesive. În loc de alte explicaţii, iată pasajul din Scriptură în care se vorbeşte despre ei:  „...Serafimii stăteau deasupra Lui şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau... Atunci am zis: Vai de mine, sunt un om cu buze necurate!...Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleştele de pe altar... Mi-a atins gura cu el şi a zis: Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit!” (Isaia, 6: 2-7)

Ordinul Serafimilor a fost creat în 1334 de regele Suediei, Magnus Erikson (1319-1364), pentru comemorarea unor evenimente legate de asediul Uppsalei şi pentru apărarea creştinităţii.

Căzut în desuetudine, el a fost „renovat” printr-un decret din 17 aprilie 1748 de către regele Frederik I la propunerea parlamentului.

La început, ordinul era dedicat personalităţilor civile şi militare suedeze cu me­rite excepţionale, mai târziu şi străinilor, iar acum numai acestora din urmă şi membrilor familiei regale suedeze.

Cel care primeşte distincţia este desemnat „Cavaler şi Comandor al Ordinului Majestăţii Sale”.

Din 1950, ordinul poate fi conferit şi femeilor (împărăteasa Ecaterina a II-a  -1729-  1796- constituie o excepţie care întăreşte regula).

Până în 1974, regele Suediei putea delega şi pe prinţul moştenitor sau pe regent, dacă era cazul, să confere ordinul în numele său dar, de la data susmenţionată, acest drept a rămas în exclusivitate monarhului.