Nr. 1 (482) ianuarie 2006

Istoriografia română actuală

– câteva accente

Salutăm iniţiativa redacţiei revistei „Familia“  de a provoca o dezbatere istoriografică sau mai corect spus de a dedica unul dintre numerele sale unei asemenea teme. Este o bună oportunitate de a face cunoscute extra muros frământările, fireşti, din cadrul strict al obştii istoricilor.

O astfel de dezbatere este binevenită din mai multe perspective. În primul rând, istoria ca discurs, trăieşte de mai mult timp o anumită criză identitară, accentuată la noi după ieşirea din sistemul totalitar, care nu face însă ca impactul său social să se reducă substanţial. În al doilea rând, istoria ca realitate nu este întotdeauna atât de revolută cum pare la prima vede, ea revărsându-se în anumite circumstanţe asupra prezentului. Suntem conştienţi sau nu de acest lucru, prin anumite componente ale felului de a gândi, prin comportamente, suntem solidari, parţial, cu epoci trecute: anumite deprinderi dobândite ori dezvoltate în perioada comunistă se manifestă sub ochii noştri în vreme ce inerţia, lentoarea, constatabile în procesul concret al integrării europene a României ţin, în bună măsură, de conservatorismul inerent unei societăţi cu o componentă rurală foarte accentuată. Apoi, istoria continuă să constituie, în ciuda scepticismului postmodern, unul din elementele identitare cele mai vizibile ale unui grup uman. De aceea, consider foarte păgubos punctul de vedere - care, din păcate, a fost instituţionalizat la noi prin programe şcolare restrictive pentru obiectul de învăţământ numit istorie – al celor care cred că există incompatibilităţi între procesul de globalizare pe care-l trăim şi al cărui caz particular îl constituie integrarea europeană şi un accent prea mare pus pe studiul istoriei, în condiţiile în care discursul istoric poate fi orientat, după caz, pe susţinerea naţionalismelor ori spre sublinierea elementelor general umane, a unei largi unităţi antropologice, a unei zestre culturale comune pe spaţii mai largi decât cele etnice. Este sesizabil, după 1990, un fenomen de culpabilizare socială a istoriei, de acuzare a ei de a se fi pus, cu prea mare uşurinţă, în slujba unor comandamente politice. Tezismul, patetismul şi, adesea, limbajul de lemn sunt alte cauze ale îndepărtării tineretului studios de istorie, vizibilă în ocolirea de către elevi a istoriei în opţiunile pentru examenele de capacitate şi bacalaureat

Discuţia poate deveni, în acelaşi timp, extrem de utilă din perspectiva a ceea ce s-a numit la un moment dat „meseria de istoric“. A suferit ea modificări semnificative în ultimul deceniu şi jumătate la noi? Cred că este una dintre întrebările cheie ale discuţiei noastre şi la care vor răspunde, nu mă îndoiesc de acest lucru, colegi mai avizaţi decât mine.

O privire, chiar de ordin general, asupra istoriografiei româneşti postdecembriste este în măsură să constate eforturi substanţiale de împământenire a unor paradigme de succes în alte istoriografii, mai ales  cea propusă de Şcoala de la Annales, materializate şi la noi  prin diversificare tematică şi de primenire metodologică, în măsură să redea „respectul regăsit pentru diversitatea umană“ (Alexandru Florin Platon). Este vizibilă coagularea unei mişcări înnoitoare, deocamdată numeric (încă) minoritară, în fruntea căreia se situează grupări care deţin pârghii de decizie la marile universităţi din România: Bucureşti, Cluj, Iaşi. Este important faptul că  mişcarea este una de viitor - ea fiind reprezentată mai ales de tineri - că promovarea ei beneficiază de forme instituţionalizate – masterate, şcoli doctorale, publicaţii de specialitate, între care îmi permit să citez numele revistei Caiete de antropologie istorică a Facultăţii de Istorie-Filozofie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj -, că în cadrul ei s-a depăşit un stadiu de „informare“ şi iniţiere în noile tipuri de abordări, reprezentat de lucrări de prezentare a curentelor, a unor istorici reprezentativi, de traducere a lucrărilor de notorietate, mai ales din istoriografia franceză, astăzi aplicându-se cu succes metodologii de abordare consacrate la realităţile istorice româneşti. Este drept, de cele mai multe ori cu semnificative defazări temporale, cu insistenţa asupra unor teme şi cu mijloace care în alte istoriografii nu mai sunt la modă.

Acest trend este contrabalansat, cel puţin cantitativ, de scrisul istoric tradiţional, cu tentă naţionalistă, de factură pozitivistă, deocamdată precumpămitor şi oficios. În cultura românească, în general, în istoriografie în special, se face lent trecerea de la „postcomunism la postnaţionalism“, se produce greu „eliberarea gândirii de sfera sensului unic“, acceptarea ideii că „depăşirea naţionalismului nu înseamnă ştergerea identităţilor naţionale“ ci doar depăşirea mentalităţii specifice secolului al XIX-lea ce aşeza valorile naţionale mai presus de oricare alte valori, de fapt transformând naţionalismul într-o „religie, lipsită de control şi în consecinţă tiranică şi agresivă...“ (Lucian Boia). Reprezentanţi ai istoriografiei tradiţionale nu s-au sfiit să catalogheze aderarea la alte puncte de vedere decât cele ale istoriei cu iz naţional pronunţat drept „aventuri“ oportuniste, inconsistente şi chiar depăşite de evoluţiile istoriografice.  Cum să te ocupi de tot felul de aspecte „reziduale“ ale realităţii istorice româneşti când au rămas nerezolvate - uitând că nici o problematică, oricare ar fi ea, nu va putea fi „rezolvată“, istoriografic, definitiv cândva – atâtea teme „majore“, „fundamentale“ ale istoriei româneşti, devenite teze menite să ne legitimeze ca popor, ca naţiune, ca stat, în acest spaţiu, când reprezentanţi ai altor istoriografii susţin teze contrare? Mai ales, cum să abordezi aspecte ale istoriei Transilvaniei fără să polemizezi sau măcar să amendezi teze susţinute de istoriografia maghiară? De aceea, istoria este prezentată cel mai adesea ca o luptă, „istoria-bătălie“, luptă strămoşilor şi, în egală măsură, lupta istoriografiilor. Această „pulverizare tematică“ nu dăunează întregului, nu conduce, deliberat la pierderea identităţii tradiţionale a istoriei? Apoi, de ce să persişti pe teme şi metodologii de abordare care în alte istoriografii şi-au epuizat resursele în anii ‘50-’60 ai secolului XX, cum sunt cele de demografie istorică, de istoria vieţii cotidiene etc.? Sunt unele dintre imputările aduse „noii istorii“  şi care au necesitat răspunsuri coerente din partea adepţilor celei din urmă, inclusiv la noi. Răspunsuri care argumentează aderenţa la noul discurs utilizează în egală măsură rezultatele remarcabile obţinute în cunoaşterea diversităţii umane în alte istoriografii dar şi posibilităţile mari care se deschid cunoaşterii unor aspecte ale realităţii istorice româneşti. Promovarea studiilor sistematice de demografie istorică, de pildă, efectuate după metodologiile consacrate în anii ‘50 ai secolului XX,  a fost şi este în măsură să aducă, în ciuda evidentei defazări, plusuri de cunoaştere asupra omului perioadei statistice, care transpar mai greu din alte surse şi alte tipuri de abordări. La fel, pentru cunoaşterea lumii rurale, segment care, cel puţin numeric, se ştie, domină realitatea istorică românească în ansamblul său, este necesar apelul la mijloacele antropologului (etnologului), de a studia istoria societăţilor fără scriere, trebuie încurajate studiile de antropologie istorică, pentru a putea trece dincolo de tradiţionalele abordări ale istoriei ţărăneşti privită prin prisma relaţiilor sale cu autorităţile tutelare. Deci, cred în eficacitatea unor demersuri înnoitoare dacă ele trec dincolo de snobismul istoriografic.

Pe de altă parte, în istoriografia românească aceste experimente rar pot fi desprinse de demersuri pozitiviste, în condiţiile în care lipsesc, pentru cele mai multe dintre teme, corpusuri complete de documente, istoricul fiind nevoit nu doar să reinterpreteze ci şi să-şi „creeze“ sursele. Dar, dacă documentarea de tip pozitivist este inevitabilă în scrisul istoric românesc, interpretările pot fi făcute într-o pluralitate de grile. Ştim astăzi foarte bine că un document răspunde la întrebările pe care i le pune istoricul. Pledând pentru înnoirea epistemologică a istoriografiei româneşti nu excludem alte tipuri de abordări, inclusiv cele tradiţionale, pozitiviste, când ele sunt făcute cu profesionalism şi aduc plusuri de cunoaştere. Suntem de acord cu constatarea lui Georges Duby că, în ultimă instanţă, istoria este doar de două feluri, istoria bună şi istorie proastă.

Şi, în legătură cu afirmaţia istoricului francez citat, cred că în scrisul istoric din România de astăzi şi-a făcut loc multă impostură. Fără a dispune de o perspectivă cantitativă riguroasă, constatăm că istoria propusă de neprofesionişti acoperă un segment important al pieţei cărţii de istorie. Sigur, oricine are dreptul să-şi exprime puncte de vedere într-un domeniu foarte „popular“ cum este istoria, domeniu considerat adesea la îndemâna oricui. Oameni fără chemare, fără să stăpânească metodologii de abordare şi norme minime obligatorii ale statutului istoriei ca disciplină ştiinţifică, vin şi abordează cu nonşalanţă teme istoriografice, fără ca stângăciile sau inepţiile lor să fie sancţionate, în lipsa cvasitotală a unei critici istorice, în măsură să impună standarde minime. Preluate de mass-media, puncte de vedere ale unor preuso-istorici devin formatoare de opinie, iar autorii lor personalităţi de recunoaştere socială. De aceea, cred că se impun a fi materializate iniţiativele de a instituţionaliza, sub forma unei asociaţii profesionale, obştea istoricilor de meserie care să se constituie într-o voce autorizată în relaţiile cu structurile administrative dar şi cu cei care, mulţi, pun, sub ochii noştri, aproape orice între coperţile unor cărţi zise de „istorie“. Lipsa impunerii unui sistem de valori clar în istoriografie astăzi face ca susţinerea financiară din partea unor instituţii sau chiar din partea unor sponsori să fie direcţionată spre cărţi fără nici un fel de valoare, servind adesea interese de altă natură (afinităţi politice sau, pur şi simplu, de ordin financiar). Fenomenul atinge şi alte aspecte morale grave în condiţiile în care personalităţi politice sau oameni cu bani şi cu ambiţii intelectuale publică sub semnătura lor texte scrise de alţii. Se practică, deci, un nociv „mercenariat“ în scrisul istoric, rămas şi el nesancţionat ştiinţific şi social. Aici intervine, desigur, şi condiţia precară a istoricului care, ca profesor, cercetător, muzeograf, arhivist, nu-şi poate asigura, de cele mai multe ori, un trai decent şi îi este dificil să-şi publice studiile.

Cred deci că lipsa spiritului critic este una dintre carenţele majore ale istoriografiei noastre actuale. Sunt cu totul rare publicaţiile de istorie care promovează recenziile critice, cele mai multe rezumându-se la simple semnalări ori prezentări de carte, neutre, sau, mai frecvent, laudative.

În continuare, aş dori să mă refer la două probleme, una sugerată de redacţia revistei „Familia“, a locului Transilvaniei în abordările istoriografice româneşti, şi alta, legată de preocupările mele, de cercetare a lumii rurale transilvănene.

Cu privire la Transilvania, aş sublinia mai întâi faptul că istoria regională este un important câştig istoriografic al secolului XX. A decupa o parte dintr-un întreg pentru a obţine plusuri de cunoaştere sau o cunoaştere mai în profunzime, este o metodă foarte des utilizată de mai mult timp şi cu rezultate spectaculoase. Apoi, Transilvania are o individualitate istorică accentuată, conferită de complexitatea sa etnică, lingvistică, religioasă, de evoluţiile politice şi sociale specifice. De aceea,  Transilvania a constituit şi continuă să fie subiect de polemică între istoricii români, maghiari şi germani (saşi, cu deosebire). De fapt, una dintre caracteristicile abordărilor istoriografice având ca temă Transilvania este existenţa unor istoriografii paralele. Cel ce citeşte cărţile scrise de istoricii români vede doar sau în principal o Transilvanie românească, cel ce studiază cărţile istoricilor unguri se poate lăsa convins de caracterul predominant maghiar al istoriei ardelene, în vreme ce cel ce-i citeşte pe istoricii saşi va afla despre istoria pământului regesc sau despre caracterul civilizator al elementului german asupra celorlalte etnii. Oricât de academice ar fi aceste abordări sectoriale, ele au tendinţa de a opera doar cu adevăruri parţiale, chiar deliberat parţiale. Ansamblul lipseşte de cele mai multe ori, tezismul este încă atotputernic în abordările istoriografice privind Transilvania, istoricii fiind, in mare măsură, prizonierii unor dispute politice pe această temă. Dacă ne referim doar la istoriografia română transilvăneană sau cu privire la Transilvania, ea a trăit în perioada interbelică o primă perioadă de apogeu dar care nu s-a putut des­prinde de naţionalismul epocii, dominat de realizarea României Mari şi de necesitatea prezervării ei în contextul contestărilor revizioniste. Este o istoriografie foarte atentă la argumentarea drepturilor istorice asupra Transilvaniei, parţial în contradicţie cu sensul evoluţiei realităţilor istorice: Transilvania n-a revenit României doar ca rezultat al impunerii unor drepturi istorice, ci şi ca rezultat al  democratizării realităţii istorice. Actul din 1918 este, în mare măsură, rezultat al impunerii în practica politicii mondiale a principiilor liberale  ale egalităţii în faţa legii, ale votului universal, adică a abolirii vechilor principii ale stărilor, de sorginte feudală. Nu spunem că n-a existat o afirmare politică, social-economică şi culturală a românilor transilvăneni în perioada ce a premers Unirea dar trebuie să plasăm această mişcare naţională şi succesul ei în trendul general al epocii. Argumentarea tezelor de legitimare a continuat şi (mai ales) în perioada ceauşistă. „Eşuând în planul economic şi social, eşuând la capitolul viitorului – comunismului - nu îi mai rămânea decât discursul naţionalist, cea mai ieftină manieră de a-i sensibiliza pe oameni, îndeosebi o populaţie dezorientată“ (Lucian Boia). Accentele au căzut pe relevarea autonomiilor româneşti în Transilvania, pe continuitatea instituţională din perioada premaghiară, pe evidenţierea rolului elitelor româneşti sau de sorginte română, pe legăturile multiple cu românii spaţiile extracarpatice şi mai cu seamă pe lupta naţională din epoca modernă, pe marile ei momente. Cu David Prodan s-a trecut la cercetarea sistematică a istoriei ţărăneşti, pornindu-se de la constatarea că românii au trăit în Transilvania în cadre predominant rurale, că în lipsa unor elite sociale semnificative, au fost în mare majoritate ţărani. Ca atare, a scrie istoria românilor transilvăneni, sugerează Prodan, înseamnă a face, în, primul rând, istorie ţărănească.

Astăzi ştim că cercetarea societăţilor rurale prezintă, pentru istoric, în primul rând inconvenientul că la nivelul lor sunt emise puţine documente scrise şi acestea, în mod obişnuit, prin intermediari culturali. Este o lume iliterată sau chiar atunci când are acces la scriere ca rezultat al instrucţiei şcolare, preferă să comunice prin „gest şi prin cuvânt“ (André Leroi-Gourhan). De aceea, o primă exigenţă impusă de acest specific este valorificarea tuturor categoriilor de surse. Această lume presupune, apoi, forme specifice de solidaritate, bazate pe preeminenţa comunităţii în raport cu grupul familiar restrâns ori cu structurile administrative ale statului. Coerenţa unui grup sătesc se reînnoieşte periodic prin ritualuri şi ceremonii, cu participarea ansamblului, ritualuri prilejuite de viaţa festivă dar şi de cea cotidiană, de ciclurile vieţii ori de sezoanele agricole. Nu-i destul să ari, să semeni, să îngrijeşti recoltele dacă nu dublezi eforturile fizice cu cele în plan spiritual (magic şi religios). Ritual, credinţă, obicei, adică noţiuni preferate ale antropologiei. Foarte strânsa relaţie cu antropologia a avut darul de a umaniza istoria şi de a o face mai credibilă. În cazul istoriei rurale, dar şi al istoriei în general, interdisciplinaritatea a devenit de mult timp o normă obligatorie. Nici unul dintre comandamentele istoriografice impuse de celebra revistă Annales, n-a rămas, de-a lungul celor opt decenii de apariţie, atât de actual, ca pledoaria pentru valorificarea disponibilităţilor interdisciplinare ale istoriei. Ultima formulă adoptată pentru subtitlul revistei subliniază în mod expres acest lucru.

Pe de altă parte, istoricul ţărănimii se află adesea într-o situaţie paradoxală, mai ales pentru perioada de la finele Evului Mediu şi din epoca modernă, când numărul documentelor arhivate creşte considerabil: kilometri întregi de dosare referitoare la ruralitate înşirate pe rafturile arhivelor, în consonanţă cu importanţa socială a agriculturii şi, legat de a, a ţărănimii. Sectorul agricol predominant beneficiază de registre de socoteli şi de dijmă, de inventare, de conscrieri, de recensăminte, de registre de stare civilă. Cu toate acestea, istoricii deplâng precaritatea bazei documentare a istoriei rurale şi aceasta din cauza faptului că în toate aceste surse, ţăranul, chiar nominalizat, reprezintă mai degrabă un număr într-o serie, un element al unei mulţimi masive. În raport cu lumea exterioară comunităţii din care face parte, ţăranul preferă să trăiască într-un anonimat protector. Chiar când există, documentele ce permit aprecieri de ordin calitativ reflectă mai degrabă raporturile şi ierarhiile sociale. Sunt mult mai rare documentele emise din interiorul comunităţilor, cele în măsură să pună în lumină umanitatea acestei lumi, exprimată prin sensibilitate, prin concepţia despre viaţă şi moarte, despre relaţia cu Dumnezeu.

Lumea ţărănească trebuie înţeleasă de istoric în conservatorismul său accentuat şi în continuitatea sa antropologică dar şi ca beneficiar al unor fenomene de aculturaţie. Departe de a fi imobilă, ea preferă mişcările lente, făcute cu mare precauţie. În decriptarea ei este şi din această perspectivă necesară colaborarea dintre istorie şi etnologie. De aceea, cred că una din principalele sarcini ale istoricilor care abordează astăzi realităţi rurale este să ţină cât mai aproape, în interpretările lor, de punctele de vedere ale antropologilor.

„Purismul“ abordărilor istorice ne-a redat, atât cât i-au permis sursele în interpretarea lor pozitivistă, frânturi din existenţa majorităţii oamenilor din societăţile trecute. Aceleaşi documente interpretate astăzi din perspectivă etnologică dezvăluie surprinzătoare aspecte de umanitate ascunse sub pojghiţa unor realităţi colaterale sau care, deşi aparente, au fost considerate nedemne de interesul istoriei de până acum, în condiţiile în care nu susţineau comandamente politice. Aici mi se pare a fi diferenţa între abordările istoriografice anterioare cu privire la lumea rurală, dominate de implicarea ţărănimii în evenimente cu caracter excepţional sau antrenată într-o existenţă cotidiană dominată de raporturile – mai ales conflictuale - cu puterile tutelare şi cele actuale marcate de ambiţia de a privi, cu ajutorul noilor metodologii, dincolo de relaţiile exterioare ale comunităţilor ţărăneşti, de a pătrunde în intimitatea vieţii lor, derulată în principal în cadrul unor largi autonomii existenţiale. Pentru Transilvania, preocuparea tenace a autorităţilor austriece de a-l transforma pe ţăran într-un contribuabil solvabil, într-un cetăţean şi potenţial militar ataşat monarhiei, a dus la lărgirea cercului de interes al unei birocraţii celebre în jurul ţăranului, ceea ce face ca puterea de informare a unor tipuri de surse să crească. A existat şi un interes special al Curţii de la Viena pentru ţăranul român, atât în calitatea sa de principal contribuabil în Transilvania, dar şi de posibil oponent al „duşmanului din interior“, nobilimea.

Poate fi astăzi depăşit în cunoaşterea istorică a lumii rurale transilvănene un vârf reprezentat, fără îndoială, de David Prodan? Cu siguranţă da. Cel puţin există premise în acest sens: mai întâi, accesul nelimitat la diferite metodologii de abordare şi ca atare diversificarea unghiurilor de abordare. David Prodan a prezentat, cu mare forţă de evocare, „masivul“ ţărănesc românesc din Transilvania, aşa cum reiese el din cercetarea relaţiilor feudale sau din tumultul răscoalei lui Horea. Astăzi accentele cad pe recuperarea istoriografică a acestei lumi, aparent monotonă şi grosolană, prin studiul sensibilităţilor, a formelor de sociabilitate etc. şi sunt bucuros să amintesc că un însemnat număr de teze de doctorat au abordat sau abordează astfel de subiecte. Sunt tot mai frecvent utilizate studiile de caz ce au în vedere o tematică bine individualizată, o formă de solidaritate – zonă, domeniu, sat – sau un fond documentar. Apelul la „microistorie“ permite, indiscutabil, adâncirea cercetării.

Sunt multe alte aspecte ale unei problematici interesante, cea a scrisului istoric actual în România; nu mă îndoiesc că unele vor fi abordate în alte luări de poziţie, de pe poziţii sau cu nuanţe diferite. Altele vor rămâne a fi puse în dezbateri ulterioare. Dezbateri în măsură să clarifice sau măcar să identifice o sumă de probleme ce merită a fi discutate.