Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (482) ianuarie 2006

ÎNTRE ISTORIA FESTIVĂ ȘI ISTORIA SINCERĂ

 

Adrian CIOROIANU

Istoria – o poveste cu mai mulți eroi,

timpuri trecut și ceva profesionism

Principala reformă pe care a cunoscut-o Istoria după 1990 a reprezentat-o tentația profesioniștilor ei de a trasa, prin intermediul scrisului, o graniță definitivă între vechiul regim al minciunii planificate și timpurile noi, ale erei post-comuniste/post-decembriste1. Repede, de la profesioniști către simplii amatori a trecut atracția (ce a animat de la un capăt la altul deceniul trecut) față de sintagmele „istorie sincer㔠sau „istorie reală”. Văd aici mai puțin o reacție metodologică și mai mult un recul firesc: este răspunsul, cel mai la îndemână, la deceniile de cosmetizare ideologică neîntreruptă și falsificatoare, de re-scriere a trecutului după canoanele orwelliene proprii regimurilor leniniste. În mod normal, în ton cu amploarea schimbării petrecute, așa cum în societate începea o autentică goană după aur, în disciplina respectivă începea goana după adevăr.

 

1. Festivism sau sinceritate?

Cu siguranță, era însă mai simplu să rescrii o pagină de istorie decât să recalibrezi automatismele unei societăți cu reflexe profund viciate – așa cum era România momentului. Din păcate, odată cu goana după adevăr, s-a simțit și un teribil apetit pentru celebrări. Ceaușismul excelase în festivism și, pesemne, golul rămas prin dispariția principalului celebrat trebuia cumva umplut. Și astfel, la fel de firesc – s-ar spune –, Istoria (mai ales cea contemporană și recentă, chiar dacă ultimul termen a prins destul de greu la noi) a devenit peste noapte principalul furnizor de mo­mente/personaje/personalități pretabile celebrării. Ce s-a petrecut cu Revoluția din Timișoara-București ’89 este exemplar: mai rar așa o avalanșă de festivisme – în cea mai mare parte prefabricate –, dublate de un acut deficit de adevăr. Alte exemple: redescoperirea istoriei locale (de la hramurile bisericești la urmele vagi ale unor obiceiuri folclorice filtrare prin consumism), polemicile privind locul României în Holocaust, „regretul” contrafactual după personaje precum Regele Mihai, Iuliu Maniu, Ion Antonescu, Lucrețiu Pătrășcanu sau C.Z. Codreanu2, toate acestea mărturiseau o (mai degrabă) inconștientă strădanie a societății care eram de a-și redefini identitatea. Istoria, prin ea însăși, oferea atâtea drumuri de urmat! O­glin­dind mai multe trecuturi (în funcție de fiecare interpret), ea părea a deschide tot atâtea ferestre spre viitor. Un exemplu, printre cele mai spectaculoase și emoționante: de Paștele anului 1992, Regele Mihai – după o regretabilă și absurdă perioadă în care granițele țării-i fuseseră închise – venea la București, prilejuind o manifestare stradală inedită și nepremeditată, în care respectul sau curiozitatea față de cei veniți se împleteau cu satisfacția parțială față de prezentul politic3.

În mod clar, cei atrași în stradă de inedita festivitate din acel aprilie depășeau cu mult numărul celor realmente animați de sentimente pro-monarhice. Era un eveniment istoric, într-adevăr; dar unul în care festivitatea copleșea cantitativ sinceritatea sentimentelor față acel trecut al țării simbolizat de dinastie (mai rămâne de discutat, desigur, în ce măsură era acesta asumat și cunoscut).

 

2. Unicul celebrat printr-un unic

De fapt, și goana după festivism, ca și goana după adevăr absolut, sunt în egală măsură periculoase în această disciplină. Nici istoria festivă și nici istoria sinceră nu sunt Istorie, ci doar forme ale unui discurs istoric vast, neomogen și permisiv, care înglobeaz㠖 într-o vârstă a unei societăți – lucrările savante și articolele de popularizare, ceea ce se spune și ceea ce se crede despre trecut. Un ziar generalist și un anuar academic pot să publice simultan două articole despre un eveniment istoric sau altul4. Primul va avea cu siguranță o circulație mai mare – ceea ce nu înseamnă și că este mai adevărat decât cel de-al doilea. Baza progresului (oricât de contestat ar fi acest termen) într-o societate îl reprezintă încrederea, până la proba contrarie, în profesioniști. Ușor de spus, greu de acceptat – mai ales din moment ce profesioniștii înșiși nu se înțeleg între ei și oferă interpretări diferite ale aceluiași trecut. Un exemplu: spre finele deceniului trecut, istoricul Florin Constantiniu – u­nul dintre cei mai cunoscuți ai academia naționale – publica un volum ce se chema chiar O istorie sinceră a poporului român. Cu ideile și interpretările sale alți istorici – Dinu C. Giurescu, Șerban Papacostea, An­drei Pippidi sau Lucian Boia – puteau fi sau nu de acord (deseori nu, totuși!). Dar nu asta mă interesează aici (pentru că e cu totul normal și deloc paradoxal ca istoricii să aibă interpretări diferite). În anii următori, autorul însuși, prins ca noi toți în vâltoarea evenimentelelor, avea să devină, printre altele, un partizan al cecenilor, un adversar al intrării americanilor în Irak, un admirator al lui Cioran, un dezamăgit de clasa politică românească actuală ș.a.m.d. – sentimente împărtășite sau nu de mulți alți români, istorici sau nu. Întrebarea mea: au de-a face aceste poziționări – banale, în sine, și în fond proprii unui intelectual (exact ca și opusul lor!) – cu sinceritatea istoriei scrise de istoric (care istorie ea însăși, trebuie să spun, se mai modificase în timp, în funcție de vremuri!) sau, doar, cu înaintarea în vârstă a autorului (care înaintare este ea însăși sursă de cinism în cazul nostru, al tuturor, ca oameni)?

Și un alt exemplu, tot din lumea intelectualilor (pentru că ce este intelectualul dacă nu acea specie de oameni care se înșeală cel mai des!?). Fetișizarea adevărului în scrierea istoriei naționale de-a lungul anilor ’90 a condus până acolo încât unul dintre cei mai urmăriți jurnaliști ai momentului (C. T. Popescu) a cerut din paginile ziarului Adevărul, în toamna anului 1999, un singur manual de istorie, spunând – simplific – că manuale alternative de istorie ar fi un non-sens. Din moment ce poporul, ca atare, are o singură istorie, atunci este absolut logic ca și povestea acestui trecut să fie una singură, pentru toți. Fără s-o spună astfel, ziaristul cerea celebrarea acestui unic trecut – cu bunele și relele sale – printr-un unic manual. Raționamentul său, simplu și de un greu de contrazis simț comun: dacă nici măcar istoricii nu se înțeleg între ei, atunci cum să se facă ei înțeleși de neofiți? Totuși, mai este o latură a problemei: Popescu nu era nici istoric, nici metodolog, nici pedagog – și probabil că i s-ar fi părut ciudat ca, într-o după-amiază, decanul Facultății de Istorie din (să zicem) Iași să-l sune și să-i dea sfaturi cum ar trebui să arate prima pagină a Adevărului din ziua următoare și cât de mult sau de puțin ar trebui ea să difere față de prima pagină a României libere. În fond, și realitatea este una singur㠖 de ce avem, atunci, mai multe ziare?! Și lumea vizibilă este unic㠖 de ce a­vem, atunci, mai multe televiziuni?! Materia se guvernează și ea după câteva legi, în mare acceptate de toți – de ce atunci există mai mulți ingineri pe lume, cu opinii uneori diferite?!

Ce vreau să spun: în mod normal, într-o societate cu respect față de sine, încrederea în profesioniști ori merge în ambele sensuri, ori nu merge deloc. La fel și în relația istoricilor cu lumea și invers. Un istoric se poate înșela (cum încercam să sugerez mai sus), dar este preferabil să i-o spună (eventual, să i-o demonstreze) un alt istoric; numai așa disciplina merge într-adevăr mai departe. Unui filolog nu-i poate da replică un entomolog, iar un medic nu poate fi contrazis, în chirurgia craniană, de un arhitect – oricât de buni ar fi fiecare în parte. O societate în care toată lumea se pricepe la toate este un neo-Turn Babel în care locuitorii au renunțat la diferența limbilor, dar și-au păstrat năravurile.

Șansa Istoriei este tocmai că nu există istorie adevărată, ci doar una mai adevărată (sau mai puțin adevărată) decât alta. Există un singur trecut în spate și mai multe istorii ale acestui trecut. Câți istorici, tot atâtea trecuturi. Nu poate exista, deci, o singură relatare. Dacă, prin absurd, începând din 2006 toți istoricii lumii ar reuși să scrie numai cărți adevărate, în două decenii această disciplină ar dispă­rea din câmpul cunoașterii – pentru că treptat-treptat nu ar mai fi nimic de spus.

 

3. De ce autorul și eroul capătă aceeași vârstă?

La finele secolului al XIX-lea, A. D. Xenopol – unul dintre marii noștri teoreticieni ai istoriei, dacă nu cumva cel mai mare (dar tot atât de puțin cunoscut în România de azi, din păcate) – deosebea, pe o bază destul de empirică, „faptele de repetiție” – propriilor științelor naturii – de „faptele de succesiune”, proprie unei științe (sau discipline) precum Istoria. Adică: o știință precum Chimia va da mereu, oriunde, oricând, pe baza acelorași combinații, aceleași rezultate. Nu și Istoria – și așa se face că Papa Ioan Paul al II-lea și Compania Coca Cola au avut mai mare succes (în raport cu Rusia) decât Napoleon și Hitler la un loc, chiar dacă s-ar fi zis (unii au și făcut-o!) că n-au diviziile lor.

Ei bine, în această succesiune care este povestirea și re-povestirea trecutului, se întâmplă, aproape întotdeauna, ca eroul să ajungă din urmă autorul. Pentru a explica mai bine, folosesc un exemplu din literatură. Într-unul dintre eseurile sale publicate în 1945, în epoca de temeri și speranțe fără granițe a primilor ani de după ultimul război mondial, Ernesto Sábato5 scria despre îmbătrânirea mai accentuată a autorului în raport cu eroul său, folosind ca exemplu un cuplu celebru al culturii europene: Cervantes și Don Quijote. Cervantes, în vremea lui, „era un aventurier plin de viață și de un umor lipsit de griji”, pe când azi, în enciclopediile noastre, e „academic, îmbătrânit, școlar, antologic”. La fel se poate spune și despre Don Quijote: și el se schimbă, în funcție de „epoca, vârsta și talentul cititorilor”. Atunci care-i diferența între autor și erou? Spune Sábato: „Astăzi Cervantes e tot a­tât de real – sau fictiv – ca și Don Quijote”. Noi nu l-am cunoscut pe nici unul dintre ei. Și concluzia, camuflată într-un paradox: „În fapt, Don Quijote e mai puțin fictiv, căci istoria sa apare relatată într-o carte, în chip coerent, ceea ce nu se întâmplă cu istoria lui Cervantes”.

În Istorie lucrurile nu stau cu mult altfel. Pașoptistul român Nicolae Bălcescu a scris, la mijlocul secolului al XIX-lea, o remarcabilă carte (apărută postum) despre Mihai Viteazul. Ulterior, autorul a devenit el însuși personaj și erou istoric și, în raport cu România de azi, chiar dacă între cei doi se închid – cronologic vorbind – trei veacuri întregi, ei sunt la fel de îndepărtați, de reali sau de fictivi. În raport cu noi, Homer și Ulise au aproximativ aceeași vârstă, după cum Dumas și Contele de Monte Cristo par mai degrabă rude, vorbind la fel de bine despre Franța post-napoleoniană. Dintre aceste ultime patru nume proprii, două trimit la ficțiuni, iar două nu – dar cât de mult mai contează asta în perspectiva unui istoric de azi, care le pune laolaltă într-o istorie a ideilor?

*

Poate că acesta e, de fapt, secretul Istoriei: că autorii, eroii lor și evenimentele la care trimit formează un corp comun, și toți au nevoie deopotrivă, odată trecut timpul lor, nu atât de celebrări cât de profesionismul interpretării post-factum. Bref: ca istoric, te poți înșela oricând – dar totul e s-o faci cu profesionism! Nu toți arheologii amatorii pot redescoperi Troia, din păcate; și chiar dac-ar face-o, ar avea nevoie de un profesionist care să-i certifice!

Iată de ce este istoria cea mai subiectivă dintre discipline și (inclusiv din acest motiv) una dintre cele mai imprevizibile (în toate accepțiunile posibile, în raport cu trecutul dar și în raport cu viitorul) și, prin toate acestea, una dintre cele mai frumoase cu putință.

NOTE:

1. Un articol-manifest, semnat de cîteva dintre cele mai onorabile nume ale istoriografiei naționale și publicat în Revista de Istorie (la începutul lui 1990, sub egida Academiei redevenită Române) este un grăitor exemplu.

2. Oricît de diferite între ele, fiecare personaj a avut partizanii și festivitățile sale, în condițiile în care adevărul în privința lor este încă, și azi, un deziderat!

3. Al doilea mandat (sau primul după votarea noii Constituții) al lui Ion Iliescu.

4. Vezi cazul, năucitor uneori, al celebrării/ evocării zilei de 23 august în România post-comunistă: legende de cele mai diferite extracții au depășit cu mult litera și spiritul cunoașterii istorice și ele sînt reactivate anual în articole de ziar emisiuni (O)Tv ș.a.m.d.

5. El însuși oscilant (finalmente cucerit) între "adevărul" științei și "subiectivitatea" literaturii!