Nr. 1 (482) ianuarie 2006

Istoria ca viaţă şi adevăr...

Nu cred că noţiunile de „istorie festivă” şi „istorie sinceră” se exclud, ori că sunt cele mai frecvente în câmpul scrisului despre trecut, sau că sunt cel mai adesea conştientizate. Istoria festivă şi istoria sinceră se pot suprapune foarte bine: un istoric oarecare poate să scrie în mod festiv despre ceea ce a fost şi să fie sincer, să fie convins de adevărul celor relatate. Pe de altă parte, a scrie în mod „sincer” despre un moment trecut nu înseamnă automat a prezenta exact cum a fost acel moment. Sinceritatea înseamnă şi subiectivism („Sunt sincer, adică spun exact ce cred!”), iar istoricul, în esenţă, când se manifestă ca profesionist (nu când scrie jurnal, memorii etc.), este obligat să tindă spre obiectivitate. El nu scrie despre ceea ce „crede”, ci despre ceea ce „ştie” cu argumente că a fost, în funcţie de mai multe mărturii.

Poate că propunătorii temei s-au gândit la istoria festivistă sau triumfalistă, la istoria imaculată, în care totul este bine şi frumos, în care oamenii sunt înfăţişaţi trăind într-o continuă sărbătoare. Regimurile totalitare de orice tip îşi comandă, de obicei, astfel de reprezentări ale trecutului. Dar nu numai ele. Aproape toţi monarhii medievali au făcut-o, preocupaţi de imaginea pe care urmau s-o lase posterităţii. Adesea, cu cât domnia era mai nevrednică, mai nevolnică, cu cât suveranul era mai incapabil şi mai puţin preocupat de treburile publice, de binele comun, cu atât era mai mare efortul de cosmetizare, de prezentare înfrumuseţată pentru posteritate. Iar această prezentare îi includea adesea şi pe antecesori sau pe unii dintre aceştia. Gloria prezentă se hrănea din gloria trecută şi trebuia să fie un apogeu, un sumum al antecedentelor. Ceauşescu voia să apară la un moment dat drept încoronarea tuturor voievozilor a marilor eroi naţionali din toate timpurile. Chiar şi conducătorii de anvergură, autentici, personalităţile reale şi dotate cu har au avut tentaţia exagerării, a epurării trecutului de fapte reprobabile, a fabricării unor genealogii false. Matia Corvinul, regele Ungariei (1458-1490), a fost unul dintre aceştia. A rămas în memoria colectivă ca un suveran mare („A murit Matia, a murit dreptatea”, se spunea), dar l-a pus pe Antonio Bonfini să scrie o glorioasă istorie a regilor ungari, în care figura sa să fie plasată în centru, cu rădăcini în epoca romană, cu fapte unice, extraordinare. La noi, Stefan cel Mare (1457-1504) a făcut gesturi similare când a comandat letopiseţe/cronici în diverse limbi, pentru diverse curţi europene, cu texte modificate în funcţie de receptor şi de interesele Moldovei în ţara respectivă.

Asta nu înseamnă că opinia publică nu a fost conştientă de procedurile de falsificare sau că a luat tale quale ceea ce era evident eronat. Nici istoricii „de curte” sau alţii care scriau la comandă nu au lăsat mereu lucrurile îngropate în minciună, iar dacă nu au făcut-o ei, s-au găsit unii contemporani care să o facă. De exemplu, Procopius din Caesarea, trăitor în secolul al VI-lea după Christos (circa 500-565), a fost principalul panegirist oficial al împăratului Iustinian (527-565) şi al soţiei sale Teodora, al generalului Belisarie şi al altor personalităţi contemporane. S-ar putea crede, citind numai lucrările oficiale ale marelui istoric, că împăratul, împărăteasa şi o mare parte din anturajul lor au fost perfecţi, buni, generoşi, aproape sfinţi. În Istoria secretă însă, operă ascunsă, cum îi spune şi numele, acelaşi Procopius se dovedeşte un critic necruţător, un judecător aspru, un martor conform căruia mai tot ceea ce spusese în scrierile comandate era pe dos. Fireşte, el exagerează şi într-un caz şi în altul, deoarece calea de mijloc – care este „de aur” (Aurea mediocritas!) – e foarte greu de găsit şi de relevat. În Istoria secretă, acest urmaş al lui Herodot are judecăţi de valoare extraordinare, unele adevărate pilde, maxime, principii de conduită politică, valabile permanent, dincolo de spaţiu şi timp. De exemplu, el spune într-un loc ceva de genul: Au fost la putere până acum unii răi, dar au venit alţii şi mai răi şi le-au creat un bun renume celor dintâi! Ce vreţi mai profund şi mai general valabil?

Se poate spune oare despre Procopius că a scris două istorii paralele şi opuse, una festivă şi una sinceră, conştient de diferenţe şi de mesajul ce trebuia transmis posterităţii, că a avut responsabilitatea actului său de păstrător al memoriei colective? Fireşte! Însă până la urmă, chestiunea abordării trecutului nu se reduce la binomul festiv-sincer, ci la problema adevărului, la definirea adevărului, la căutarea sau la ocolirea lui, la relevarea ori la ocultarea lui. Din lipsă de spaţiu şi de timp, lăsăm deoparte teoriile care neagă din principiu existenţa adevărului ori care consideră că oamenii nu au niciodată acces la adevăr şi că, prin urmare, nici nu trebuie să-l caute. Am avut mereu oroare de poziţiile extreme care, cel mai adesea, sunt menite să inducă în eroare, să şocheze, să tulbure şi să descurajeze. Noi, oamenii, suntem meniţi să luăm elementele care ne înconjoară în sens omenesc, adică în spirit relativ şi nu absolut, adică divin. Perfecţiunea nu este un atribut omenesc. Omul nu va putea niciodată să descopere adevărul absolut, perfect, dar asta nu înseamnă că fiinţa umană nu trebuie să caute adevărul. Aşa cum noi nu ştim clar de ce trăim ori nu suntem mulţumiţi cu ceea ce ştim în acest domeniu, dar asta nu înseamnă că ne curmăm cu toţii viaţa, că nu continuăm să trăim!

În acest spirit, credem că a căuta adevărul/adevărurile vieţii trecute este scopul fundamental al oricărui istoric onest, este esenţa meseriei sale. Acel istoric care ocoleşte cu bună ştiinţă adevărul, care falsifică trecutul în chip deliberat, care apelează la ficţiune, care omite conştient fapte şi date legate de tema tratată – indiferent de motive – încetează să mai fie istoric. El poate să fie un autentic şarlatan, un rău intenţionat, un „mercenar”, unul care scrie orice la comandă sau poate să fie pur şi simplu un literat, un politician, un muzician, un artist plastic, un scenarist sau regizor de film etc. „A minţi” în legătură cu trecutul nu devine automat un fapt reprobabil. Un scriitor, un pictor, un muzician, un autor de filme artistice nu au nevoie să releve trecutul aşa cum a fost, ci cum ar fi vrut/ putut/ sperat să fie, fiindcă aceşti creatori nu operează cu adevăruri, cu imagini reale, ci cu imagini artistice. Iar imaginea artistică înseamnă automat ficţiune. Or, istoricul este obligat de esenţa meseriei sale să ocolească , să evite, să elimine ficţiunea. Istoricul este chemat să apeleze la critica istorică, ceea ce înseamnă tocmai căutarea adevărului. Nu e bine să ne facem însă i­luzii: căutarea adevărului nu conduce şi nu a condus pe nimeni până acum la A­DEVĂR, adică la ceea ce se cheamă adevărul absolut. Căutarea onestă conduce însă pe orice profesionist la adevăruri relative, perfectibile mereu, odată cu noile descoperiri, cu noile sensibilităţi, cu noile metode de abordare. Ar fi şi absurd să căutăm adevărul absolut, căci acesta nu poate fi pătruns de mintea omenească. Presupunând că s-ar întâmpla această minune – adică descoperirea de către om adevărului definitiv, legat de trecut sau de altceva – trebuie să fim conştienţi că omenirea nu ar mai avea nici un rost. Să ne imaginăm că toate tainele atomului şi ale galaxiilor ar fi dintr-o dată ştiute şi date publicităţii de către un fizician genial. Ce rost ar mai avea ceilalţi fizicieni, savanţi? Ce ar mai avea de făcut? Am ajunge într-un plictis general!

Dincolo de glumă, prin urmare, omul este şi un căutător de adevăr. Adevărul trecutului este căutat de istorici, care nu-l descoperă integral niciodată. De aceea, între istoria-realitate şi istoria-discurs vor fi mereu deosebiri. Ele trebuie să fie de formă şi nu de fond, în sensul că istoria-discurs tinde spre relevarea cât mai fidelă a istoriei-realitate. Cu alte cuvinte, istoricii se cuvine să caute faptele din trecut, să le prezinte în funcţie de criteriul adevărului. Chiar dacă nu ajung niciodată definitiv la el, la adevărul total, absolut! Dar ce fascinantă este căutarea şi relevarea parţială a lui! Fiecare om, fiecare comunitate, fiecare generaţie au anumite sensibi­lităţi despre trecut. Trecutul se scrie şi se rescrie sub ochii noştri. Nu neapărat pentru că a fost „greşit”, ci fiindcă a fost limitat de factori variaţi. Un istoric autentic de la 1700 a scris – să spunem – istoria statului antic roman, în funcţie de cunoştinţele sale şi ale generaţiei sale. De-atunci s-au tot scris şi rescris istorii ale Romei şi se vor mai scrie. Toate acestea, dacă au fost făcute în funcţie de exigenţele „meseriei de istoric”, sunt „adevărate”, corecte, bune. Dar pentru etapa în care au fost elaborate şi nu pentru eternitate! Faptul că unii nu caută adevărul din trecut, că falsifică trecutul, că-l înfăţişează artistic, că dau legendele şi miturile drept reale etc. nu trebuie să conducă la ideea că istoria (adică istoriografia) este mincinoasă sau că faptele din trecut ne sunt inaccesibile. Este o relativizare inacceptabilă! Este complet anormal să afirmăm că trecutul nu poate fi cunoscut. El poate şi este foarte bine cunoscut, din ce în ce mai bine, dar în limite omeneşti!

De aceea, întrebarea pusă des de profani: „Când o să cunoaşteţi voi istoricii trecutul adevărat, odată pentru totdeauna?” (cu toate naivităţile ce derivă din ea) este superfluă, fără nici un rost. Ea dovedeşte o crasă lipsă de cunoaştere a lumii, a ştiinţei, a mersului umanităţii. Trecutul adevărat este cunoscut mereu, pas cu pas, graţie istoricilor oneşti, profesionişti, pricepuţi. Celălalt trecut, cel existent în mod absolut, este apanajul lui Dumnezeu, iar cel falsificat intenţionat este de multe fe­luri. Aceia care se pretind istorici şi distorsionează voit trecutul trebuie veştejiţi, criticaţi. Nu ei neapărat, ci produsele lor. A scrie istorie este o meserie, nu un divertis­ment. Trecutul se revelă graţie unei munci asidue, obositoare, acerbe, prin utilizarea metodelor specifice. De aceea, nu pot fi istorici decât cei pregătiţi în mod special pentru asta. Istoricul nu e cel care ştie multe despre trecut, nici măcar acela care scrie o carte din alte cărţi despre trecut. Istoricul autentic este cel care descoperă şi studiază izvoarele cu metode speciale, adică acela capabil să cerceteze. Au fost – rar – şi profani care au studiat şi cercetat cu mare succes trecutul (vezi cazul lui Schliemann, descoperitorul Troiei), dar numai după un studiu asiduu, după o pregătire specială, laborioasă, prin care, practic, s-au asimilat profesioniştilor.

În concluzie, istoria ca disciplină are pentru omenire rosturi deosebit de importante. Memoria colectivă (=istoria) are pentru comunitate acelaşi rol pe care îl are memoria simplă pentru un individ. Or un individ fără memorie este bolnav, anormal; o societate/comunitate fără istorie devine alienată. A nega istoria/istoriografia, a o blama, a o relativiza total sau a o dispreţui este ca şi cum ai lovi viaţa în esenţa ei, pentru că trecutul înseamnă viaţă, viaţa celor care au trăit demult. Marguerite Yourcenar spunea că cine iubeşte viaţa trebuie să iubească şi trecutul, şi câtă dreptate avea! Asta nu înseamnă că trebuie lăudată sau acceptată necritic „istoria festivă” ori chiar cea „sinceră” (dar falsă, pur subiectivă). Ele trebuie luate ca atare, în paralel cu munca tăcută a celor care caută, descoperă şi oferă publicului fragmente autentice despre trecut. Iar aceştia nu sunt nici istorici „festivi”, nici „sinceri”, ci pur şi simplu istorici, truditori oneşti şi adesea foarte discreţi. Au fost şi din aceştia şi vor fi mereu. Din fericire!