Nr. 1 (482) ianuarie 2006

Între clişee şi circumspecţie

Cu tema pe care o supune discuţiei revista „Familia“ se atinge un punct sensibil al raporturilor dintre „producătorul” de literatură istorică şi „consumatorul” ei. A existat din totdeauna la noi un apetit deosebit faţă de cunoaşterea trecutului în cele mai adânci tainiţe ale sale, o curiozitate firească, cititorul căutându-şi identitatea, încercând să se regăsească în trecutul general al naţiei. La rândul său, „producătorul” a încercat să răspundă printr-o orientare a preocupărilor sale spre domeniile unde interesul se manifestă mai puternic, unde semnele de întrebare persistau, supărător de insistente. Ele au fost alimentate şi de stimuli externi, apăruţi odată cu constituirea statelor naţionale moderne, care au contestat legitimitatea unor stări de fapt existente de secole. De aici, apoi, a rezultat afectarea calităţii demersului ştiinţific, punctele divergente fiind tratate total diferit la Bucureşti, Budapesta, Praga ori Sofia. S-au născut teme predilecte şi în istoriografia noastră: locul de formare al poporului român, permanenţa şi continuitatea lui în spaţiul actual, prezenţa românească în Transilvania, caracterul stăpânirii otomane în Moldova şi Ţara Românească, specificul revoluţiei de la 1848 la noi etc.

Scriu „etc” nu pentru că, în continuare, semnele de întrebare s-ar împuţina ci pentru simplul motiv că ele nu mai vizau o problematică de interes extra limes, nu solicitau răspunsuri la părerile opuse exprimate de istoriografii străine (azi nu mai putem spune nici măcar „vecine”, deoarece acestea au reuşit să se impună prin intermediul sferei politicului  şi în literaturile de specialitate din ţări îndepărtate, astfel că ele sunt acum împărtăşite te miri unde).

Tratarea temelor predilecte a creat cu timpul nu un anumit şablon ci tendinţa de a utiliza aceleaşi concepte, devenite apoi adevărate clişee. Astfel, chiar dacă, în esenţa lor, ele respectau „adevărul istoric” (altă noţiune care „ar merita o liturghie”!), repetarea cu stăruinţă a creat o saturaţie, iluzia că în istoriografia românească nu se întâmplă nimic nou, că se reiau aceleaşi idei, formulate încă de literatura romantică a secolului al XIX-lea.

La aceasta a contribuit în mare măsură şi ingerinţa politicului în istoriografie. Ea a fost şi rămâne o constantă a realităţilor nu numai la noi dar şi în ţările vecine nouă, am putea spune că este un fenomen specific lumii istoricilor din Europa centrală şi sud-estică. Din păcate, fiecare perioadă importantă este tratată astfel încât se poate recunoaşte în demersul ştiinţific şi conotaţia sa de politică contemporană, actuală. A devenit o obişnuinţă să constaţi duelul secular al şcolilor istoriografice în a se nega reciproc, în a nu recunoaşte nimic sau aproape nimic din ceea ce susţine cealaltă.

Încercările de apropiere s-au lovit întotdeauna de lipsa limbajului ştiinţific comun. Un exemplu în acest sens l-a constituit conferinţa internaţională din octombrie 2001 de la „Casa Waldhof ” din Freiburg, unde s-a încercat a se impune necesitatea de a se renunţa la „demonizarea” celor „ce gândesc altfel decât noi”, românii. Problema centrală a fost: originea daco-romană a poporului nostru şi continuitatea neîntreruptă a românilor pe teritoriul actual. Între altele, a fost atinsă şi chestiunea în ce condiţii au devenit  românii majoritari în Transilvania. Intenţia de a discuta a fost lăudabilă chiar dacă lucrurile puse pe cântar au avut un puternic iz de politică  actuală. Meritul celor ce au încercat să ne convingă de stăruinţa noastră pe drumuri greşite a constat în capacitatea de a-şi adapta argumentaţia la tehnicile cele mai noi ale cercetării. Putem spune însă că dacă, la noi, tratarea problemei continuităţii, spre exemplu, nu a cunoscut în esenţă schimbări fundamentale, de la Xenopol, Onciul sau Pârvan, nici teoria roesleriană privind venirea noastră târzie în actualul spaţiu nu a câştigat decât subtilitate în abordare şi exprimare, girul unor instituţii internaţionale de prestigiu. Putem spune că, grosso modo, ambele concepţii se află la faza lor de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Astfel, la amintita întâlnire de la Freiburg, zece dintre cei unsprezece participanţi (excepţie a făcut istoricul Vasile Ciocâltan), au ajuns la concluzia considerată incontestabilă:  „Cu mare probabilitate, în Transilvania, românii au venit abia în a doua jumătate a secolului al XII-lea, şi anume mai târziu decât primii colonişti germani”. Sporirea numărului românilor din Transilvania este atribuită cataclismelor naturale sau militare ce au lovit în secolele XVI-XVII numai asupra oraşelor şi în care majoritatea populaţiei era de etnie maghiară, modului sănătos de viaţă al românilor izolaţi în vârf de munte, beneficiind de o alimentaţie sănătoasă, cu multe produse lactate, toate contribuind la constituirea unei naţii de o virilitate deosebită, care a produs un spor de populaţie neobişnuit. Aşa s-a ajuns ca (abia) în anul 1918 românii să devină majoritari în Ardeal. Este o teză mai veche formulată încă la începutul secolului al XX-lea de istoriografia maghiară. Fără îndoială, există un dram de adevăr în ceea ce priveşte modul de viaţă al românilor ardeleni în Evul Mediu. Dar, din experienţa cercetării ştiinţifice personale, din analiza conscrierilor de sate din veacurile XVII — XVIII, mai ales cele cu referire la Bihor, în aşezările româneşti, comparativ cu cele ungureşti, familiile din prima categorie nu au avut copii mai mulţi decât cei înregistraţi în satele din a doua categorie.

În plus, pentru prima oară la întâlnirea de la Freiburg s-a pus problema venirii atât de târzii a românilor (după stabilirea germanilor în Ardeal!).

Sunt tentat să fac aici o paranteză, referitoare la modul în care se fac acomodări de opinii ştiinţifice şi să exemplific cu un caz concret, pe care l-am întâlnit într-un domeniu de care mă ocup de mai multă vreme. Statutele Capitlului Episcopiei latine de Oradea, redactate pe la 1374, a căror autenticitate nu poate fi pusă la îndoială, declară în preambului lor întemeierea Episcopiei de către regele Ladislau I cel Sfânt al Ungariei (1077-1095), ale cărui rămăşiţe pământeşti au fost depuse în catedrala ridicată de el aici. În ultimul timp, fără nici o argumentare, fără nici o trimitere la un alt document care să premeargă Statutelor şi care să susţină afirmaţia, regele Ştefan I cel Sfânt (1000-1006) este considerat întemeietorul acestei instituţii. Se adaugă astfel, artificial, fie şi numai câteva decenii la vechimea acestei instituţii ecleziastice.

Avem însă şi noi petele noastre de umbră în acest domeniu. Raportarea pe care o facem la contribuţia personalităţilor reprezentative ale istoriografiei româneşti este, de foarte multe ori, tributară unor clişee căci (nu-i aşa?) istoricii mari au fost un fel de „apostoli ai neamului”, pe care l-au slujit cu vrednicie. Avem, într-adevăr, nume mari, introduse pe vecie în sinaxarele istoriografiei noastre, ale căror concepţii nu pot fi nu atacate, dar nici măcar puse sub acel semn al îndoielii pe care îl poate naşte trecerea firească a vremii peste orice produs al minţii umane. Un confrate orădean care a încercat să o facă a trebuit să suporte oprobiul cvasi-general al breslei. Unele dintre aceste personalităţi au contribuit la crearea unei imagini exaltat pozitive a trecutului nostru, mai ales vizibile în manualele de istorie dar şi în unele studii de sinteză. Am moştenit astfel înfăţişarea festivistă a unor eroi na­ţionali fără cusur, a unor politicieni fără greşeli şi a unui popor care nu a dat istoriei sale decât personalităţii pozitive, de excepţie. Marile neîmpliniri nu s-au datorat erorilor ci poziţiei noastre geografice nefericite, unor coincidenţe de împrejurări nefaste. Odată formulate, aceste idei şi imagini au căpătat apoi girul autorităţii marilor nume, intrând definitiv în panteonul istoriei româneşti. Consumatorul de istorie s-a obişnuit cu clişeele şi ia atitudine dacă citeşte ceva ce nu corespunde schemei, aşa cum şi-a făcut-o el, despre trecutul naţiei. Astfel este greu să mai faci ceva pentru revenirea cu picioarele pe pământul realităţii istorice. Poate tânăra generaţie de slujitori ai lui Clio, care se ridică acum sub privirile noastre...

Sunt numai câteva gânduri pe marginea temei în discuţie, care au impus de-a lungul timpului şi pentru cel ce le-a aşternut acum pe hârtie o permanentă circumspecţie prin recursul continuu la vechea formulă — audiatur et altera pars. Căci cel ce scrie istorie are dreptul să încerce să fie împăcat cu sine însuşi numai atunci când va putea să-şi asume, măcar în parte cuvintele lui Miron Costin: „Eu voi da seama de ale mele, câte scriu”, căci, vrem nu vrem, toţi vom da seama până la urmă.