Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (482) ianuarie 2006

SERTARELE EXILULUI

de

Norman MANEA

Sertarul 82

(Dialog epistolar cu Leon Volovici)

III. O sensibilitate evreiască?

Leon Volovici: O chestiune legată de cea precedentă: scrii în românește des­pre realități românești, nu cunoști limba idiș, nici ebraica, ești probabil ateu sau pe a­proape. În afară de faptul că ești evreu din naștere, ce anume îți dă sentimentul a­partenenței la o spiritualitate iudaică? Cum a apărut, cum s-a „copt” acest sentiment?

Crezi că există într-adevăr o sensibilitate evreiască? Te recunoști în acest tip de sensibilitate?

 

Norman Manea: În casa părintească s-a vorbit, dintotdeauna, românește. Abia acum, la bătrînețe, părinții vorbesc între ei, uneori, idiș.

Dacă n-a fi fost lagărul, nici n-aș fi știut idiș, probabil. Așa însă, înțeleg limba, îi gust, măcar parțial, farmecul, extraordinara elasticitate, mirabilele sedimente adunate și decantate, pe lungul traseu al ghetoului. Sensurile în adaos, nuanțele, tristul umor. Citesc binișor ebraica, dar nu-i știu vocabularul și am uitat gramatica.

Limba în care locuiesc este româna. În ea m-am format, de ea nu cred că ar mai fi timp să mă desprind. Climatul lecturii, al școlii, al primelor aspirații literare, al afirmării și existenței mele ca scriitor țin, evident și decisiv, de spiritualitatea care m-a marcat, în bine, în rău. Este o realitate obiectivă. Să ne amintim cuvintele lui Georg Brandes: „Ceilalți sînt cei ce vor să acrediteze sentimentul că n-avem o patrie; dacă ceilalți nu v-ar fi făcut să simțiți diferența, mă îndoiesc că ați fi resimțit-o din cauza unei deosebiri de temperament. Limba daneză este patria mea, așa este”. Și teribila concluzie, peste vreme, a lui Paul Celan: „Patria poetului este limba sa; chiar și atunci cînd limba este germana iar poetul este evreu”.

Există, firește, paralel, și alte influențe, deloc neglijabile. Cele din interioritatea vieții de familie, de pildă. Hiperacuitatea (ancestrală?) la avertismentele exteriorului. Acel „altceva”, al fantasmelor și idealului?... Un fel de imperceptibilă, misterioasă și persistentă infuzie de alt aer, care doar în momente limită își detonează suflul. Freud spunea: „Avem în comun nu se știe ce miraculos — rămas pînă acum ina­ccesibil analizei — care este propriu evreului”.

Chiar cînd ești „aproape” ateu, cum spui, o anume sensibilitate spre transcedent există.

Evreu prin naștere, desigur. Foarte curînd după naștere, copil evreu, într-un lagăr de exterminare. Apartenența nu se datorește, cum se vede, doar naturii, fatalității, ci și societății, istoriei, care pun într-un anume fel în valoare premisele.

Mediul care te-a produs există, oricîte alte influențe majore intervin ulterior.

Iată Bellow, un scriitor american ajuns la gloria premiului Nobel nu ezită să scrie: „Sînt incapabil să-l pun pe Homer înaintea îngrijorărilor pe care mi le inspiră Israelul”. Este vorba de statul Israel, firește, care a pus, după război, complicate probleme de opțiune, și chiar de existență, multor evrei, dacă nu cumva tuturor, cu atît mai mult celor trăind în condițiile social-politice speciale din Estul Europei. Ru­de apropiate care voiau să emigreze își pierdeau serviciile sau chiar libertatea. Alte rude îi reprimau violent pe „sioniștii” care visau Israelul. Iar alte rude, emigrate deja în Israel, mureau pe front sau se îmbogățeau sau nu se acomodau nici acolo și plecau în America sau în altă parte.

Nu este vorba doar de Israelul ca stat, ci de un soi de „îngrijorare” obscură, care se și materializează în jur, în cele din urmă, prin ceea ce se întîmplă unuia sau altuia.

Aceasta chiar cînd ești unul dintre cei aparent desprinși de tradiție, obsedat, mai curînd, de problema „vocației” și a realizării ca individ. Reminiscențele cu care vii încărcat obligă la o analiză critică, deloc indulgentă, a tot ce te tot trage înapoi, te „înnămolește” în gregaritate, te împiedică să te eliberezi. Să te eliberezi, recîștigîndu-te pe tine însuți ca individ? Mărturisesc că, în momentul cînd aproape toate ru­dele au emigrat, n-a fost atît senzația că rămîn (prea) singur, părăsit (această senzație o percep abia de cîțiva ani) ci, mai curînd, una de fericită eliberare: anularea de la sine a prea multelor surse de nedorită, agasantă încărcare cu legături ce mă perturbau.

Prietenii cei mai apropiați au fost, la toate vîrstele majoritate dar nu exclusiv evrei. Ciudat, poate... Ar trebui căutată, în asta sensibilitatea comună? Diferențe importante de temperament, de formație și de opinie și opțiune au existat și față de prietenii evrei, bine-nțeles.

Nu prin pretinsul dispreț al naturii și bucuriilor vieții se separă iudaismul de e­enism, ci probabil, prin unitatea principiului moral. Sensibilitatea specifică aici își are rădăcina, poate. În nevoia acută de „principiu”, de temei etic. Artistul evreu, prin origine și evreu prin distorsiunile la care îl obligă mediul, întîlnește în mediul său evreiesc nu doar un anume „deficit estetic”. Întîlnește și excesele dogmatice, demagogice sau pur și simplu degradate ale exersării „ideologice” rutiniere.

Evreii au avut nevoie, însă, nu doar de ceea ce îi unea între ei, ci și de ceea ce i-ar fi putut uni cu ceilalți? Înălțarea raționalității, „un soi de imperialism pasionat al rațiunii”, cum spune Sartre, era o cale spre universalitate.

Adevărul rațional nu este rusesc sau nemțesc sau japonez, ci devine o șansă de împotrivire la fanatismul de orice tip. Omenescul din om, pe care, în numele divinității, îl invocau, de fapt, profeții, însemna: eticul. Infinitul exil răspunde și unei fantastice libertăți față de formele fixe, față de sedentarismul existenței. Asemenea premise conferă poporului ales pentru suferință și pentru interogație, și pentru fervoare creatoare, forța, cum spune Levinas, de „a recunoaște omul mai curînd în om decît în natură”, de a scruta și a înțelege universul mai bine „prin celălalt, decît prin lucruri”.

Este, pînă la urmă, asumarea lucidă și pătimașă și pătimitoare, a însăși condiției de a fi, cu adevărat, om, singur în pustiul sau ostilitatea existenței.

IV. Evreii în România

„Comunitatea — sau, mai exact, Federația Comunităților Evreiești (mozaice) din Republica Socialistă România nu mai era alcătuită, în 1982, din comuniștii care formaseră, imediat după război, la ordinul Partidului, Comitetul Democrat Evreiesc, cu misiunea de a lupta contra sionismului și agenților săi puși în slujba imperialismului anglo-american. Este evident de partea cui se afla atunci așa zisul Comitet De­mocratic Evreiesc.

Deși în perioada ceaușistă lucrau în conducerea și administrația comunității evreiești, în poziții importante, foști miniștri și demnitari comuniști, situația de­venise mult mai ambiguă, șireată, bizantină, confirmînd «originalitatea», dacă nu și u­nicitatea socialismului românesc în Estul Europei.”

 

Leon Volovici: Alături de Cella, te-ai ocupat luni de zile, cu mare perseverență și parcă fără gîndul că ai putea face altceva mai bun în tot acest timp, de Muzeul de Istorie a Evreilor din România. A ieșit un lucru bun. Pe scurt, cu „goluri” și eufemisme inevitabile, cam asta a fost istoria trecerii noastre pe aici.

Mi se părea uneori că te supui la o cură intensivă de iudaism și de contact (plăcut sau nu) cu „obștea” și „comunitatea” evreiască, parcă pentru a te pedepsi fiindcă ai neglijat multă vreme această moștenire. S-a schimbat, după această experiență, relația ta cu universul evreiesc?

Norman Manea: O poetă a venit cu această bizară sugestie. A insistat s㠄ajut” la alcătuirea muzeului, asigurîndu-mă că nu-mi va ocupa tot timpul. Am ezitat, pînă la urmă am acceptat. Trebuia parcursă arhiva, trebuia selectat materiale din ceea ce fusese adunat, de-a lungul anilor, trebuia gîndit un mod de expunere, copiate documente, căutate, eventual, alte surse și mărturii, supravegheată execuția vitrinilor, lămpilor etc.

Vreo 6 luni de zile au durat operațiile pregătitoare. Am parcurs arhivele, am stabilit o concepție a expunerii, am angajat oameni. N-am mai putut, în acest timp, face nimic altceva. Ba, aș spune că și după inaugurare, aproape un an de zile, n-am mai izbutit să reintru cu totul în preocupările mele obișnuite.

Speram, în primul rînd, să-mi umplu lacunele privind istoria prezenței evreiești în România, să capăt o perspectivă mai profundă asupra acestei prezențe, să descopăr lucruri interesante.

Am descoperit, într-adevăr, aspecte incitante, am aflat lucruri noi. Dar foarte curînd am înțeles că nu este chiar o întîmplare faptul că există doar, ici-colo, cîte o urmă, că totul este mai curînd fragmentar, fără deosebită valoare, oarecum la voia norocului. Ceea ce s-a strîns se datorește mai ales unui zelos și solitar strîngător (Marius Mircu), nicidecum unei preocupări a instituției.

Nici măcar problemele generate de constituirea unui muzeu, în acest ultim ceas de existență evreiască în România, nu schimbau în bine o diletantă și frivolă mentalitate deja constituită. Totul semăna, pentru organizația care tutela această activitate, cu o treabă grăbită și cam ciudată, legată de o inițiativă excentrică, quasi ilegală și destinată, paradoxal, festivității de inaugurare, la care urmau să participe oaspeți din străinătate. Îndeplinirea unui „obiectiv” de vanitate în planul de realizări al instituției? Preocuparea culturală nu părea autentică, aceasta m-a tulburat. Am încercat să pledez pentru importanța de a ocroti nu doar bătrînii și bolnavii, ci și alte ultime „urme” ale trecerii noastre pe aici. Succesul pledoariei n-a trecut de o vagă consimțire.

Am fost profund dezamăgit de atmosfera pompieristică, de improvizația festivă și de arbitrariul pe care l-am întîlnit la Comunitatea din București.

Este un merit real, firește, deloc neglijabil, că alcătuirea și inaugurarea acestui muzeu s-au făcut, practic, fără nici o aprobare oficială prealabilă, pe răspunderea personală a șefului Cultului Mozaic din România, care știa, bineînțeles, din experiența unei îndelungi colaborări cu autoritățille, cum e eficient să procedezi și că doar el putea s-o facă. Dar este întrutotul întristător că această acțiune urma același tipic de diletantism și fanfaronadă megalomană ca multe altele, cu un stupefiant contrast între aplombul organizatoric și substanța proiectului.

Munca pentru muzeu a fost, astfel, tensionată mai curînd de raportul cu ceea ce numești „comunitatea”, decît de motive de reală tensiune emoțională, intelectuală (care n-au lipsit, firește, dar au fost adesea compromise de condițiile de lucru).

Cînd, după mulți ani, treci din nou strada, spre ai tăi, după o îndestul de lungă absență. vii mai indulgent, poate, decît atunci cînd ai plecat. Dar vii, totuși, și mai însetat de a găsi, măcar aici, după atîtea experiențe eșuate pe traseele unei societăți deja grav avariate, de a găsi, așadar, măcar aici o enclavă de adevăr, de autentică fervoare, care să-ți redea speranța. Din nefericire, n-a fost așa...

Nu este vorba doar de „deficitul estetic” pe care l-am recunoscut prompt sau de excesul „temperamental”, de asemeni previzibil, ci, în special, de modul de a privi munca intelectuală. O viziune sumară, suspicioasă, ușor de găsit, paradoxal. și la organizațiile de partid. Preluată, iată, nu chiar cu totul surprinzător, de o organizație evreiască, legată firesc de structura politică a țării și avînd printre cadrele ei actuale numeroși foști activiști sau foști înalți funcționari ai administrației de stat. Și aici, consultarea intelectualului, a omului de specialitate, apărea rutinieră, adesea nici atît. O consultare sceptică și „distrată”, fără mare importanță. De fapt, în viziunea politicienilor comunității, ca și la partidul ateu și administrația comunistă, cel mai bun medic este cel în funcția de ministru al sănătății, cel mai stimabil inginer este cel cu înalte funcții de stat, iar cel care se pricepe la toate mai bine chiar decît aceștia, singurul care ia deciziile, adesea cu totul altele decît cele preconizate (chiar și) de acești sfetnici de rang, nu poate fi decît Șeful lor și al tuturor... Preponderența factorului organizatoric și politic asupra celui profesional, prioritatea aparențelor lustruite în fața competenței mi-au devenit evidente în timpul celor cîteva luni de aventură la „Federația Comunităților Evreiești”, cum pompos se intitula instituția.

Am sfîrșit prin a realiza proiectul cu mai puțină rigoare decît am fi dorit, acceptînd pînă la urmă s㠄înjghebăm” cît mai prezentabil ceea ce exista.

Am condiționat, totuși, acceptarea compromisului de promisiunea că modestul nostru început va fi continuat în viitor, prin îmbogățirea fondului muzeal, prin cercetarea, prin conservarea a ceea ce încă s-ar mai putea descoperi. După festivitatea, foarte eficient pusă în valoare, a inaugurării, nimic bun n-a mai urmat. Propusesem alcătuirea unei arhive de clișee foto, în care să-și afle loc fotografiile tuturor sinagogilor încă existente, a clădirilor de cult și a monumentelor, scop în care un fotograf, angajat anume, să cutreiere țara și să fixeze pe peliculă ceea ce merita reținut. Dat fiind că singurele mărturii de reală valoare estetică ni s-au părut monumentele funerare (mai ales cele din nordul Moldovei, comparabile și chiar superioare estetic celor din vechiul cimitir praghez) propusesem editarea unui album, pentru care Cella începuse chiar (și era bucuroasă să aprofundeze, în continuare) un studiu stilistic și tipologic. Propusesem, de asemeni, realizarea cîtorva „copii” în piatră ale acestor stele funerare și expunerea lor în curtea muzeului.

Acestea, ca și multe alte propuneri privind studiul materialelor și redactarea unor sinteze, au fost primite cu relativă indulgență, dar s-au spulberat imediat după festivitățile inaugurale. Singurele ulterioare îmbogățiri ale muzeului — socotit atunci ca o „realizare de vîrf” a activismului evreiesc din România socialistă și elogiat de altfel de mulți vizitatori — au fost praful tot mai gros pe vitrine, cîte o nouă diletantă remaniere de afișaj, prost gustul vreunei statui „kitsch” suplimentare, o rearanjare ad-hoc a prezentării.

Inițiat atît de tîrziu, în momentul de amurg al existenței iudaice în România, alcătuit în grabă, cu ceea ce se găsea, am sperat că muzeul va deveni ulterior un real centru de cercetare, de substanțială adîncire și extindere a istoriei evreiești în România. Aceasta ne-ar fi făcut să uităm nemulțumirile, multe umilitoare, asupra cărora evit să insist, pe care le-am avut în timpul muncii la constituirea muzeului. N-a fost așa...

Bun-rău cum este, Muzeul își joacă mai departe rolul care i s-a atribuit în festivitățile și pe treseele turistice prilejuite de vizite mai mult sau mai puțin oficiale ale diverselor delegații străine sau diverșilor vizitatori străini.

Menționez toate acestea pentru că ar sluji la o mai corectă înțelegere, poate, a mecanismului societății totalitare, căreia îi sînt subordonate sau de care sînt influențate toate organizațiile, chiar și cele aparent mai bizare, tolerate și chiar încurajate, doar în măsura unui interes cert, de pe urma căruia li se oferă, de altfel, și acestor „curele de transmisie”, cuvintele compensații. Autoritatea și aparențele primează, nu autenticitatea și substanța.

Nu este întîmplător nici substratul psihologic. Majoritatea foștilor activiști au simțit nevoia a-și canaliza pasiunile și complexele printr-o nouă aliniere „ideologic㔠și administrativă, la o cauză, la un Șef (cîndva la comunism, acum la iudaism), iar cei cu totul pragmatici (până la cinism, uneori) nici nu vedeau dileme în a schimba o tabără cîndva convenabilă pentru alta, acum promițătoare. Nu este întîmplător de ce sînt evitate individualitățile puternice, cu adevărat valoroase, refuzînd obediența de orice fel, de ce vezi la Comunitate mai curînd pe fostul ministru evreu, pe fosul redactor evreu la Scînteia, pe fostul găunos profesor universitar evreu proletcultist sau nu știu ce vedetă evreiască a muzicii ușoare românești decît un mare critic, un mare poet, un mare compozitor sau pictor (mari cu adevărat, chiar dacă nu au titluri sau medalii). Nu m-a mirat, în consecință, nici criteriul alianțelor „românești”. Am căutat să înțeleg de ce la recepțiile oficiale ale Comunității puteau fi întîlniți invitați ca Dan Zamfirescu, Paul Anghel, Adrian Păunescu, prof. Cândea și niciodată Jebeleanu, Preda, Bogza, Gellu Naum.

Nu cred că este vorba doar de o situație locală. L-am ascultat cu mult interes pe Nahum Goldman explicînd, acum mai mulți ani, de ce marii scriitori evrei din America și atîtea alte ilustre personalității culturale și științifice ale intelectualității evreilor americani nu sînt deloc atrase de un contact mai strîns cu Comunitatea, acaparată de un corp de activiști, de foarte modest calibru spiritual. În condițiile noastre, contradicția își are, însă, bineînțeles, altă condiționare și relevanță.

Întîlnirea cu Victor Rusu, editorul de-atunci al „Revistei Cultului Mozaic”, în acest sens, o consecință fastă. El a acționat pentru noi, pentru Cella și mine, ca un fel de ecran protector împotriva temperamentelor excesive și a criteriilor sumare, pe care le aveam de înfruntat. Am avut discuții interesante și profitabile cu el și am stabilit o cordială relație de comunicare.

Experiența colaborării la Muzeu a fost, cum se deduce, instructivă. Ea a confirmat multe și adăugat destule în complicata relație cu „obștea”, fără a modifica, totuși, esențial, poziția față de universul evreiesc și, cu atît mai puțin, interesul față de problematica iudaică.

Revelațiile personale — chiar și în condițiile alertei organizatorice — și a improvizației culturale — n-au lipsit. Arhiva documentelor și a imaginilor vieții comunitare readuce, vrînd-nevrînd, intensitatea specifică, acel caracteristic patetism, dus adesea la exces, fascinanta diversitate umană.

 

Iată un raport către Prim Eforul Rabin al Comunității Evreilor Botoșani, alcătuit de doi delegați trimiși să cerceteze, luni 31.XII.1928, dezbinările din sînul populației israelite din tîrgușorul Burdujeni, unde se formaseră două comitete evreiești, unul cu numele „Comunitatea israelită din Burdujeni” și altul cu numele „Co­munitatea israelită ortodoxă din Burdujeni, astăzi o suburbie a Sucevei, este localitatea unde s-au născut mama și bunicii mei”.*

Referind în legătură cu „anchetarea serioas㔠pe care au întreprins-o... în baza adresei 312/31.XII.1928 a Comunit. Israelite Botoșani, cei doi delegați, relatează amănunțit acțiunea, desfășurată cu scrupulozitate în — să reținem — ultima zi a anului, cînd, în acele pașnice vremuri, lumea se pregătea, desigur, mai curînd pentru veselia revelionului decît pentru tranșarea unor pasionate conflicte între vecini.

„Am chemat pe dl. Zalic Gruenberg împreună cu 4 membri ce compun comitetul. Asemenea am chemat pe dl. Herman Horowitz cu 4 membri din comitetul celălalt, am rugat să ne dea registrele și procesele verbale ce au, am vizitat pe dl.Rabin B. Basches și l-am cercetat minuțios, de asemenea ne-am mai informat la mai mulți oameni serioși care doresc liniștea și prosperarea orașului Burdujeni”.

Merită să urmărim această mică querellă locală pentru a percepe, dincolo de pre­caritatea conflictului, patosul participativ. Obiectul nemulțumirilor și al disputei nici nu pare hotărîtor. Extrema implicare este, însă, revelatoare: sufletul scindat în strîmta realitate imediată, copleșit de zgomotul și furia cotidianului, căruia îi revendică excesive exigențe civice.

„Dl.Zalic Gruenberg ne-a adus toate registrele și condica de procese verbale în regulă, precum și chitanțele de bani achitați, pe cînd dl.Horowitz cu comitetul lui n-au nici registrele, nici procesele verbale. L-am întrebat pe președintele Horowitz de ce a pus numele și sigiliul ortodox. A rîs singur și a zis că numai fiindcă s-a găsit la unul un sigiliu vechi l-a pus. Am constatat cu mare regret că din cauza aceasta școala evreiască este închisă și supusă ruinei, asemenea suferă foarte mult caritatea publică.

Am întrebat pe dl.Horowitz ce scop are Comitetul lui. Ne-a răspuns: îndepărtarea rabinului B.Basches. Din cauza aceasta au luat pe un haham numit Haim Letener și l-au numit rabin, fără să aibă titlul cerut. Am mai aflat că 18 rabini din cei mai mari, în frunte cu marele rabin dr. Niemirower din București, rabinul Zirelsohn din Chișinău și B.Burstein din Botoșani, au examinat litigiul și au pedepsit pe Hahamul H.Litener.”

În concluzia anchetei lor, delegații constată:

1.) Rabinul B.Basches ocupă cu demnitate postul său de rabin șef și toate învinuirile ce se aduc în sarcina lui sînt inventate spre a-l ponegri. Cu toate că partida Horowitz zice că l-a primit numai pentru trei ani, după expirarea de 3 ani un nou act semnat de toți evreii din Burdujeni, inclusiv adversarii lui, îl roagă să conti­nue ca rabin șef.

2) Bine s-a făcut că s-a trimis și cota în mîinile d-lui Zalic Gruenberg, căci D-lui împreună cu comitetul numit „Comisiunea interimar㔠se mai ocupă cît pot pentru susținerea rabinului, de baia, plătesc impozitul și altele”.

Pentru „a introduce liniștea în orașul Burdujeni ” delegații propun: „să se facă o alegere nouă și să fie prezidată de un comitet compus din un consilier comunal, un membru al Comunității Israelite din Botoșani; după rezultatul alegerii să se ridice pedepsele contra hahamului Litener și să fie reabilitat și pus în funcția lui de haham, iar rabinul B. Basches să funcționeze mai departe ca șef rabin, funcție pe care o ocupă cu mare demnitate, fiind un om învățat și autor al unei cărți foarte importante”.

În chestiunea cu pricina, există și o scrisoare datată 28 februarie 1928 a Comunității din Burdujeni către Onor Uniunea Comunității Evreiești din Vechiul Regat — București. Se referă la situația ce avea să provoace vizita celor doi delegați, văzută, însă, de data asta, din interiorul tîrgului. S-o transcriem:

„În posesiunea adresei Dv. Nr.3180 din 13 februarie crt. avem onoarea a vă arăta că nu am avea nimic de obiectat asupra concluziunii referatului delegațiunii anchetatoare și ne-am conforma cu strictețe dispozițiunilor Dvs. de a face alegeri pentru comitetul definitiv al Comunității locale.

Regretăm însă foarte mult că acest lucru este deocamdată imposibil, și iată de ce:

Grupul D-lui Horowitz, compus din persoane cu ambiții personale, (nici) nu vor să se conformeze unor alegeri libere și cinstite. În această privință am făcut acum cîteva luni o experiență tristă, cînd am convocat populația pentru o alegere prezidată de către Primarul Orașului, la care a (mai) luat parte și șeful garnizoanei locale.

Dl. Horowitz, care este cîrciumar, și-a înveselit grupul D-sale cu băutură (îndestulată), venind cu ei la locul de vot, unde au rupt cordonul de ordine, dînd buzna în sala de votare și provocînd un scandal atît de formidabil, încît autoritățile, cu toată încercarea lor de a restabili ordinea, s-au văzut nevoite să plece dezgustate.

Rezultatul a fost că alegerea nu s-a mai putut face, iar populațiunea conștientă în marea ei majoritate s-a adunat și a desemnat o comisiune interimară, care să gireze afacerile Comunității până la calmarea spiritelor.

Dl. Herman Horowitz, cîrciumar, văzîndu-și spulberat visul (său) scump de a se impune prin forță brutală ca Președinte al Comunității, a început o campanie din cele mai josnice contra eruditului nostru rabin D.Baruch Basches, ațîțînd contra acestuia pe toți birjarii, căruțașii, hamalii și alți (cîțiva) meseriași ignorați, terorizînd populațiunea orașului nostru pînă la exasperare: astfel, suferim de lipsa unei școli, lipsă de asistență publică, lipsă de orice viață evreiască. Acest grup de persoane și-a bătut joc de religia noastră, investind pe un haham inconștient cu titlul pompos de „rabin”, fapt care i-a atras o pedeapsă severă din partea celor mai înalte foruri rabinice din țară.

Și dacă aceasta este starea de fapt, respectuos vă rugăm a ne permite să întrebăm: putem noi face o alegere liberă în această stare de spirit? O alegere în momentul de față ar însemna o supunere a voinței evreimei locale în fața forței brutale, ar mai însemna ca populațiunea să renunțe pe un nou șir de ani la idealul ei (cel mai scump) iar pe deasupra sacrificarea scumpului nostru rabin.

CONCLUZIE. Comisiunea Interimară existentă să continue a gira afacerile Comunității, pînă la liniștirea spiritelor (ațîțate) — între timp educăm massa prin prelegeri, propagînd de la individ la individ ideea liniștei și a concordiei, lucru ce ne reușește pe zi ce trece, iar cînd liniștea va fi asigurată, alegerea se va face fără întîrziere. Dacă onorata Uniune a Comunităților nu-și însușește acest punct de vedere, atuncea comitetul comisiunei interimare își declină răspunderea, depunînd imediat mandatul, care pentru ea este o sarcină din cele mai grele. Rugînd însă ca uniunea Comunităților să binevoiască a lua măsuri pentru instituirea unei gerențe, care să fie desemnată de către Onor Comunitatea Israelită din Botoșani și compusă din 3 sau 5 persoane.

Rămînem și pe mai departe la ordinele Dvs. și vă salutăm cu toată stima.

 

Președinte

 

P.S. Binevoiți a lua notă că d.Herman Horowitz, care uzurpează un titlu falș de Președinte al Comisiunii Interimare inexistente, se servește de o ștampilă falsă și de hîrtie cu antetul Comunității din Burdujeni, sustrasă încă din timpul cînd a fost Președintele Comunității.

Vă rugăm respectuos a ne comunica rezultatul la intervenția noastră pentru cuptorul azimei de paști cu scrisoarea nr.118 din 13 februarie a.c.”

 

Așadar: Primarul și șeful garnizoanei nu pot liniști fervoarea acestor combatanți! Tabloul este pitoresc și poate umil, dar oricum l-ai privi, cu îngăduință, duioșie sau uimire, în spatele său colcăie viața! Despre calitatea acestei vieți și problemele acestor oameni ar merita discutat, desigur, ele dau o idee atît asupra nivelului modest dar normal al înfruntărilor, cît și asupra aspirațiilor. Ardoarea era reală, netrucată, o dispută democratică, totuși, în care se percep (și) semnale de abuz, setea de putere. Individul exista, însă! Fiecare era „cineva”!... În neliniștită confruntare cu ceilalți, cu sine, cu principiul etic. În mica umilă comunitate a tîrgușorului se revendicau, cum se vede, înalte exigențe și comandamente morale, iar pasiunea ardea. Modești cetățeni oarecare, dar vii și, nu o dată, vuitori.

După ancheta delegațiilor din Botoșani, referatul întocmit de Horia Carp, deplasat la  Burdujeni (unde, evident, situația nu se liniștise...) să constate și să găsească o soluție cosmicei răzmerițe raportează:

„După lungi discuții, cari au durat de la 3 1/2 p.m. pînă seara tărziu, mi-am format convingerea că toată vina în acest litigiu o are un singur om, șohetul Litener, care în timpul cît Comunitatea a stat fără comitet de conducere, a tăiat vite și păsări împreună cu celălalt șohăt și cu toată buna înțelegere stabilită, ca pînă la alegerea unui comitet să plătească din veniturile tăierii și leafa rabinului Baseches, l-a lăsat pe acesta luni de zile să moară de foame, neplătindu-i nici un ban. Din sentimente de bună omenie și din simț de datorie morală, cîțiva enoriași, în cap cu D-l Zalig Gruenberg, s-au grupat într-o comisie interimară, ca să asigure rabinului nenoricita lui leafă lunară. S-a constituit firește îndată un alt grup, cu o altă comisie interimară (s.N.M.) în cap cu D-l H. Horowitz. De aici toată cearta, care, într-o comunitate cu numai 240 familii, în lipsă de alte preocupări, ia proporții sub toate raporturile dăunătoare pentru interesele obștești.

Pe cît mi-am putut da seama, grupurile sunt dispuse pentru o pașnică înțelegere. Grupul Gruenberg pentru că se simte mai slab, n-are decît vreo 80 partizani; grupul Horowitz pentru alte motive, deși e sigur în orice alegere de o mare majoritate.

Punctul greu în hotărîrea mea e tot șoihătul Litener. În timpul zăzaniei dintre cele două grupuri, el a obținut de la grupul său titlul și recunoașterea ca daian, îndeplinind și această funcție, pe lîngă cea de șohăt. Pe rabinul Baseches voiau să-l concedieze dîndu-i o sumă globală ca despăgubire.

Azi grupurile în luptă fiind gata să se înțeleagă, fiecare ține însă la angajamentul luat față de rabinul sau daianul său. În cele din urmă grupul lui Horowitz cedează: rabinul să rămîie, dar să rămîie și daianul, ca subalternul celui dintîi, firește, pentru a nu degrada pe bătrînul Litener — are 74 de ani — din funcția de daian pe care o ocupă.

Convingerea mea este că sacrificarea meritată a șohetului Litener va fi un motiv de veșnică frămîntare și zîzanie în sînul Comunității din Burdujeni, și ar primejdui situația rabinului Baseches, deoarece va fi concediat de noul comitet al Comunității care se va alege din grupul Horowitz, acesta dispunînd de o mare majoritate.

Pe de altă parte, conștiința mea morală și de bună dreptate mă împiedică să dau un premiu unui om care, în convingerea mea, e singurul vinovat de dezbinarea din Burdujeni.

Totuși, spre a asigura situația rabinului Baseches, ceea ce consider ca o datorie morală, și spre a aduce pace și bună înțelegere în sînul Comunității Evreilor din Burdujeni, după o frămîntată chibzuință cu mine însumi, hotăresc, și vă rog să aduceți această hotărîre la cunoștința ambelor grupuri:

 

1. Comisia interimară a grupului Zalig Gruenberg încheie situația sa în ziua de 30 aprilie, cînd se dizolvă și încetează orice activitate.

2. Comisia interimară a grupului Horowitz va lua conducerea întregii Comunități de la 1 Mai și va căuta să facă alegeri cît mai repede posibil.

Ca un deziderat, grupul Horowitz ar face bine, pentru o cît mai bună înțelegere, să caute ca lista de candidați să intre și cîțiva din grupul Gruenberg.

3. Rabinul Baseches rămîne singurul rabin al Comunității, cu toate drepturile ce decurg din această demnitate. Comunitatea, fie prin comisia interimară, fie prin comitetul ieșit din alegeri îi va plăti cel puțin leafa pe care o are acum, și totodată leafa lui va trebui să fie mai mare decît aceea care se plătește șohătului.”

 

Se vede, poate, ceva mai bine, urmărind aceste întîmplări, cam ce a însemnat existența evreiască a micilor localități est-europene, cu precaritatea și lumina lor. „S-a constituit, firește, îndată alt grup, cu o altă comisie interimară”... Acest „firește” al arbitrului spune destule despre așa-zisa „solidaritate” evreiască! Se înțelege, poate, și de ce este atît de greu de guvernat astăzi în Israel. Pasiuni, excese, personalități accentuate și uneori intratabile, coaliții, calomnii, toate există, ca în viață. Dar falsa „unanimitate” a supunerii socialiste, retorica „adeziune deplină”, care numai forme de viață nu sînt, degeaba le-am căuta.

Am parcurs interesante pagini de acte vînzare-cumpărare de acum mai bine de un secol. Am întîlnit în ele și dincolo de ele, mai curînd, povești palpitante... decît o înalt㠄ținut㔠a meditației mesianice. O poveste de seducător pitoresc și de real dramatism am reținut-o chiar, ca eventuală istorie a vreunei nuvele „orientale”, dacă o voi scrie...

Cît privește hîrtiile citate le-am ales din motive personale, intrigat a căuta atmosfera de dinaintea nașterii mele, într-un tîrg din nordul „Vechiului Regat”, la frontiera Bucovinei în care aveam să trăiesc, apoi, la Suceava (trei kilometrii de Burdujeni) atmosfera postbelică drastic schimbată.

Am descoperit și un Proces Verbal al Comunității încheiat la cîteva zile după nașterea mea. Mai exact, în ziua de marți 28 iulie 1936 ora 4 p.m., cînd „membrii aleși în comitetul de conducere al Comunității Israelite din Burdujeni pe o perioadă de trei ani”, conformîndu-se „adresei Onor. Minist. Cultelor N 90244/11751 din 16 Iulie 1936 prin care alegerea efectuată la 24 mai a.c a fost aprobată, iar contestația trimisă asupra alegerii a fost respinsă; precum și Ordinului Onor. Prefecturei județului Suceava cu N 7929 din 27 iulie a.c. pentru a proceda la constituirea comitetului comunității”, s-au întrunit în acest scop „în localul școlii israelite române”, care era aflăm, și sediul Comunității. Contestație existase, deci, și în 1936, dar fusese respinsă!...

Descopăr astfel pe fratele mamei, Șulim Braunștein, învingător, la doar cîteva zile după nașterea mea, în alegerile (cu vot secret!...) pentru postul de „controlor”... Caligrafia procesului-verbal cred că îi aparține, de altfel. Dacă nu cumva vor fi scris și alții la fel de frumos, „eminescian” ca acest librar (vînzător de ziare, cărți, rechizite de tot felul), care avea să preia, ca și mama mea, meseria bunicului meu. O continua, de altfel, la peste 80 ani, cîți are astăzi, în arșița Israelului.

Nici o muncă nu este, cum se vede, chiar zadarnică, iar neplăcerile au și ele partea lor de învățătură. Chiar cînd apar la constituirea unui Muzeu la care ai fi dorit să poți pune mai mult din tine, să rămîie mai mult din această dăruire.

N-am întîlnit, din păcate, nicăieri, în dosarul actelor și ședințelor, numele bunicului. Poate rămăsese acasă, lîngă fiica preferată, aflată încă în convalescență după extrem de dificila sarcină care dăduse naștere, în convulsii dramatice, 10 zile în urmă, nepotului care scrie acum, după aproape jumătate de secol, aceste rînduri.
 

---------------

* Textul aveam să-l public, ulterior, sub titlul Raport despre Starea Uniunii, în Familia, nr. 9/2002