|
Tată și fiu
anul acesta s-au născut mult mai mulți
băieți decît fete...
să se anunțe oare vreo catastrofă...nu
știu...
...intrăm în timp cu un țipăt și ieșim din
el cu un suspin...
...la naștere, sufletul fiind deseori
poate mai bătrîn ca al mamei..,
spune, cătînd la mine. oftează și continuă:
...totul.....totul pare un rîu...
...ce-n sine însuși se scurge...iar eu nu
mai am dinți...
...nu mai am cu ce-mi săpa groapa...
să fi întîrziat prea
mult pe aici?
și mă privește cu un surîs alb...ce să-i
răspund?
am rămas tăcuți, contemplînd apa de pe podul
de lemn.
...de stai și te gîndești, așa...unde nopții
îi urmează ziua,
ăstui Aici, un Dincolo ...atunci, unei morți
Dincolo
nu-i urmează o naștere Aici?..
..și .mă privește cu ochi de copil....
în depărtare începu să bată toaca
ce sănătosului îi este otravă, bolnavului
îi este tămadă, îmi zice domol, de bună
seamă
cu vremea totul devine neînsemnat...
tace.
stăm așezați în iarbă pe colină. jos,
cîmpul, pădurea, rîul, așezarea.
tata. cu mîinile noduroase. aspre.
și eu. fiul lui. tăcut și ostenit de școli
într-o lume-n care eroarea bîntuie
cu sîmburele adevărului în ea.
însă el
scormone cu toiagul în iarbă.
oftează și surîde șoptind abia auzit:
...a devenit din propriu îndemn un
suferind...un om...
...ca, astfel, să-l mîntuie......
oare între mîntuire și ratare să fie doar
o geană de distanță ca între
geniu și nebunie?...
Și-acolo
pe întinsul platou, urmele
fulgerului într-un
stejar bătrîn
sub luna plină
și-n jur, cît poartă auzul
o unduire de iarbă,
orice
înălțare de chip
fiind o coborîre în adînc, orice
urcare de munte, o lăsare-n
abis
oare ce se trece sub tăcere în spunerea
bătrînețea nu mai e ce-a fost?
Amar
de vreme înainte, copile
au zidit ei gura inimii
și plutea peste ape un fum greu, era
de parcă ar fi ars adînc undele
nici o adiere. și-a fost într-o noapte
vuind de zăngănitul armelor
nimeni neștiind, cine pe cine înfruntă
și s-au înstăpînit peste pămînturi
ca umbra de nor peste fînețe
înălțînd orașe și străbătînd mările
pînă ce au hașurat deplin cercul
putinței lor de cuprindere, copile
auzul e drumul cel mai scurt
înspre inimă, dincolo
de această poveste, dincolo
de susurul apei, un alt grai
se strecoară pe nesimțite
printre crăpături, însă ei tac.
tac și se uită ca poporul la tine
Ea zace
în beznă, loială
pe un mal de rîu.
ancorată
în pașii celor petrecuți. celor risipiți.
doar ramurile din fața ferestrei își
celebrează
în foșnet și miez de
fruct
timpul
amorțit cîndva în nuca găsită și adusă-n
buzunare peste ape.
cu fiecare frunză desprinsă se însingură în
frig
spre a reveni întru dăruire, oare
se va deprinde vreodată această mută
gratitudine
acest amar de miez
într-o viață aflată
sub birocrația
morții? |
