Nr. 1 (482) ianuarie 2006

Istoria la persoana întîi singular/ plural

Napoleon spunea că istoria este doar şirul unor minciuni asupra cărora mai marii au căzut de acord. O fi ştiut el ceva – şi totuşi, nu-l putem aproba. Fiindcă Napoleon făcea istorie, dar ce se-ntîmplă cu oamenii a căror soartă a fost făcută de istorie? Viaţa lor a fost doar o minciună?! Un coşmar?!

Chiar dacă se referă la mai mulţi, amintirile unui om sunt subiective. Şi oricît ar fi de subiective, anumite evenimente – trăite de mii şi milioane de oameni – nu pot fi negate. Poate mai mult ca oricînd în secolul XX s-a pus problema relaţiei dintre individ şi colectivitate, problema memoriei unei singure persoane şi a memoriei colective – deoarece atunci, pe la mijlocul secolului trecut, s-a acutizat noţiunea vinei colective. Au început adepţii lui Hitler şi au continuat lacheii lui Stalin, aruncînd toată povara celui de-al doilea război mondial nu numai pe nazişti, ci şi pe capitalişti, imperialişti, burghezi, moşieri, chiaburi – pe oricine nu a proslăvit „comunismul – viitorul luminos al omenirii”. Şi nu în ultimul rînd pe cei de origine germană. Indiferent de meserie, de apartenenţă socială, de religie sau de naţiunea asumată.

Prin părţile Bihorului au trăit foarte mulţi dintre aceia care doar în numele lor de familie mai purtau sorgintea teutonă, în toate celelalte maghiarizîndu-se. Dar sistemele autoritare nu iau în considerare oamenii, ci doar cifrele. Rubricile statisticilor nu pot vorbi, nu pot protesta, aşa că pe baza numelor de familie s-au întocmit listele de rigoare, ducîndu-le şi în Rusia cu ei. Foarte mulţi nu s-au întors de la „malenkîi robot”, iar cei ajunşi acasă – în mare măsură – s-au lăsat vînduţi cu prima ocazie de către Ceauşescu, Germaniei. Puţini au rămas locului de baştină, îngropînd amintirile groaznice, lăsîndu-le să se-nchisteze în adîncurile memoriei. După ‘90 au început să iasă la iveală experienţele trăite în acei ani cumpliţi, conturînd un fel de appendix de istorie pe lîngă cea „oficială”.

Orădeanul Jungel Zoltán a reuşit recent să-şi prelucreze amintirile şi să le dea tiparului. Titlul cărţii sale – Unde învaţă neamţul nemţeşte? (Editura Kriterion, 2005) – este elocvent şi însumează esenţa contradicţiilor istoriei reflectate în soarta unui om. Cartea este istorie la persoana întîi singular, dar în acelaşi timp şi la plural, fiind o istorie personală care poartă în sine istoria colectivă a unei epoci zbuciumate.

Jungal Zoltán

Unde învaţă neamţul nemţeşte?

În lunile de după 23 august 1944 s-a accelerat înaintarea armatei sovietice, România şi-a întors toate armele împotriva Germaniei. Noaptea se auzeau foarte bine la Oradea bubuiturile de tunuri, mai apoi şi zgomotul armelor de mînă.

Într-o zi de octombrie, pe neşteptate, au apărut deasupra oraşului cîteva avioane de vînătoare ruseşti tip Rata. Atît de intempestiv s-au ivit, încît nici n-a mai rămas timp pentru conectarea sirenelor antiaeriene. Toată lumea stătea cu gura căscată şi urmărea neputincios cu privirea cum zburdau păsările motorizate, care se zăreau asemenea rîndunicilor ba ici, ba colo. Dintr-o dată au luat-o spre aeroport bombardînd avioanele staţionare, producînd un zgomot infernal. În urma lor n-a rămas decît un imens nor de fum şi resturile avioanelor distruse. Raidul s-a produs atît de rapid încît artileria antiaeriană n-a avut timp de nici un foc şi nici măcar un avion n-a reuşit să se ridice de la sol.

Evenimentele se precipitau. Orice om în toată firea era trimis la marginea oraşului pentru instalarea capcanelor antitanc. Şi eu m-am aflat printre ei.

Fiecare zi apropia spre noi părţile beligerante, moartea triumfa nu numai pe front, ci şi în spatele frontului, în oraş. Foarte mulţi civili au căzut victimă minelor „rătăcite” , aruncate de ruşi. Noi, în familia noastră, ştiam de vreo treizeci de astfel de minele „rătăcite”.

Faptele ruşilor alimentau din ce în ce mai mult frica locuitorilor şi ura împotriva lor.

Primii soldaţi ruşi au apărut pe străzile oraşului în 12 octombrie 1944. Localnicii nici nu îndrăzneau să iasă în stradă, fiindcă ruşii duceau pe oricine la muncă obştească.

Pe mine m-au prins de două ori: o dată am lucrat la pasarela bombardată, de dimineaţă pînă a doua zi, cînd am reuşit să fug, altădată am fost nevoit să car paturile de fier de la spitalul orăşenesc la spitalul evreiesc.

Celor tineri li se pare poate ciudat ca un oarecare să fie prins şi obligat să efectueze  muncă forţată, dar în acele săptămîni zbuciumate se-ntîmplau foarte des astfel de „recrutări”, oamenii fiind mînaţi de ruşi cu mitraliera la diferite munci. Dacă vreunui conducător rus i se năzărea vreo treabă de făcut, trimitea cîţiva soldaţi cu mitraliera pe stradă şi ei reuşeau să strîngă repede atîţia oameni de cîţi era nevoie. Am văzut doamne elegante, în pantofi cu tocuri înalte, aranjînd mormanul de cărbune cu lopata pe la uzina electrică. Dar se poate să le fi dus dinadins.

Soldaţii ruşi erau înnebuniţi după ceasuri în general şi după ceasuri de mînă în special. S-a întîmplat ca-n plină zi, şi nu pe străduţe lăturalnice, să atace pietonii, luîndu-le ceasul de la mînă sau din buzunar. Dacă pe stradă nu reuşeau să facă rost de ceasuri, intrau în case, ca şi cum acesta ar fi fost cel mai firesc lucru, şi cu mitraliera în mînă strigau „davai ceas”. Nu o dată s-a-ntîmplat ca un rus să-şi pună mai multe ceasuri pe braţ, iar cînd a fost nevoit să se mulţumească cu vreun ceas deşteptător şi acesta începea să sune, îşi arunca rucsacul cu „bomba” şi întrerupea sunetul cu o rafală de focuri.

În fosta stradă Teleki, nu departe de mănăstirea Imaculata, era un mic atelier de ceasornicărie, unde intră într-o bună zi un rus. Din rucsac şi-a scos trei ceasuri deşteptătoare. Gesticulînd a căutat să-i explice meşterului ca din acele trei mai mari să-i facă trei ceasuri de mînă şi ce rămîne să-şi păstreze drept răsplată.

Numai băutura le plăcea mai mult decît ceasurile. În urma alcoolului îşi pierdeau şi puţinul discernămînt rămas. În astfel de cazuri, comiteau cele mai multe atrocităţi şi violuri. S-a întîmplat să-şi bată joc de femei sub privirea soţului sau a copiilor.

Dar se mai întîmpla să cadă chiar ei victimă consumului excesiv de alcool. Pătrundeau, de exemplu, în pivniţa unui comerciant de vinuri, împuşcau butoaiele şi beau  pînă se înecau şi cădeau pe podeau pivniţei. ( ...)

Pe la mijlocul lunii decembrie, cînd am crezut că lucrurile intră în normal, a apărut zvonul că la primărie se-ntocmesc nişte liste cu locuitorii de origine germană. Străbunicii mei s-au născut germani, dar după ce au venit în Oradea, familia s-a maghiarizat, noi ne consideram unguri, deci nici prin cap nu ne-a trecut că ne priveşte şi pe noi decretul. Vestea căutării nu numai a germanilor ci şi a celor de origine germană a fost mai îngrijorătoare. Auzisem că aceia care au ceva nemţesc din partea mamei sau a tatălui, vor fi duşi la muncă în Uniunea Sovietică. Peste cîteva zile am primit o veste nouă cum că numai bărbaţii între şaptesprezece şi pa­truzeci şi cinci de ani, respectiv femeile între şaptesprezece şi treizeci şi cinci de ani vor fi trimişi.

Tatăl meu s-a apucat să alerge pe la primărie şi parohie să strîngă toate actele doveditoare că suntem maghiari. A strîns un morman de invidiat. Mai tîrziu ne-am dat seama că toată alergătura a fost degeaba.(...) Părinţii străbunicului meu au fost austrieci, mama străbunicii mele s-a născut dintr-o familie de germani sudeţi, iar tatăl ei în nordul Ungariei dintr-o căsătorie mixtă germano-maghiară.

Străbunicul meu, Jungel György a văzut lumina zilei în nordul Ungariei, deci pe lîngă limba lui maternă a vorbit perfect şi maghiara, ba chiar şi slovaca. A fost croitorul lui Szaniszló Ferenc, episcopul Ungariei de Sus. Cînd episcopul a fost transferat la Oradea, l-a adus cu el şi pe străbunicul meu. Statuia lui Szaniszló Ferenc este expusă şi-n ziua de azi în parcul palatului episcopal, sub numele lui cu inscripţia: „Părintele celor săraci”. După cele spuse în familie, episcopul ar fi avut o vorbă: dacă cineva de pe lîngă el nu reuşeşte să strîngă bani măcar de o casă din averea bisericii, nici nu merită să lucreze acolo. Străbunicul meu a cumpărat două case bine aşezate, pe strada numită mai tîrziu după numele episcopului şi pe lîngă acestea şi zece jugăre bune de vie în Podgoria. Deşi a avut via sa proprie, străbunicul meu a rămas fidel pivniţei episcopale, şi degusta vinul doar ca să-şi dea seama de valoarea acestuia pentru vînzare.

Conform originii sale nobile, străbunicii mele, Asztalos Julianna, îi plăcea să chefuiască şi să organizeze banchete, dar în tinereţe, în Ungaria-de Sus nu prea a avut ocazii de aşa ceva, fiindcă a moştenit doar diploma de nobleţe, nu şi averea de rigoare. Lîngă soţul ei în schimb a devenit înstărită şi a putut trăi o viaţă demnă de sorgintea-i nobilă. A închiriat o lojă la teatrul din Oradea şi se ducea cu caleaşca la spectacole.

În 1859, împăratul austriac Franz Josef şi soţia sa, împărăteasa Elisabeta, au trecut şi pe la Oradea, în drum spre acasă, după o vizită în străinătate. Cuplul imperial a fost cazat la palatul episcopal. Împărăteasa îşi petrecuse copilăria şi o parte a tinereţii într-un mediu natural şi nu i-au fost străini oamenii simpli. Astfel, şi-a exprimat dorinţa de a sta de vorbă cu cu o femeie mic-burgheză. Edililior nu le-a venit repede în minte un nume adecvat, astfel încît au primit propunerea episcopului Szaniszló, ca această persoană să fie soţia lui Jungel György. Audienţa s-a consumat chiar în ziua respectivă şi în loc de o jumătate de oră planificată a ţinut a­proape două ore. Alteţa Sa a stabilit chiar o nouă întîlnire pentru a doua zi cu doamna respectivă, întîlnire care totuşi n-a avut loc fiindcă noaptea a sosit curierul de la Viena cu o veste importantă şi perechea imperială era deja dimineaţa în drum spre capitala imperiului.

Cînd străbunica mea a apărut la audienţă, guvernanta împărătesei a vrut să-i dea un translator, dar străbunica a respins categoric această idee, spunînd că vorbeşte ea la fel de bine germana ca şi Alteţa Sa. Stînd de vorbă, doamnele au aflat că amîndouă sunt însărcinate. Şi dintr-o dată discuţia nu se derula între împărăteasă şi o supusă oarecare, ci între două viitoare mame.

Marea epidemie de holeră din 1862 l-a răpit pe străbunicul meu, dar şi pe episcopul Szaniszló. În perioada care a urmat, veniturile familiei nu acoperau cheltuielile, fiindcă veniturile curgeau într-un mod mic-burghez, dar cheltuielile zburau aristocratic. Pămînturile îşi schimbau repede proprietarul şi urmau calea lor şi casele. Încetul cu încetul caleaşca s-a transformat în birjă, loja în fotoliu, fotoliul în scaun. În sfîrşit nici birjă n-a mai fost, dar străbunica n-a renunţat la teatru nici atunci cînd a fost nevoită să meargă pe jos la spectacole.

Bunicul meu, botezat Ferenc după episcopul Szaniszló, şi sora lui, Mária, au învăţat foarte puţin din limba germană, deoarece părinţii lor au făcut greşeala să vorbească numai ungureşte cu copiii. Bunica mea, Hajnal Vilma, originară dintr-o familie get-beget maghiară, n-a cunoscut nici o altă limbă afară de cea maternă. De tatăl meu, al doilea dintre cei nouă copii ai bunicilor mei, doar la şcoală s-au prins cîteva slove nemţeşti. Mama mea, unguroaică din Tîrgu Mureş, abia a ajuns pînă şi în limba română la „da” şi „nu”. Se înţelege deci de la sine că ne-am considerat maghiari şi nu germani.

În ce mă priveşte, în lagăr am învăţat cît de cît nemţeşte. Acolo unde m-au dus din cauza originii mele germane.

Pe la Crăciun, au înfiinţat în clădirea tribunalului judeţean un fel de tabără provizorie. De aici transportau oamenii spre diferite lagăre.(...) Cînd am pornit, bănuiam doar încotro mă duc. Ceea ce ştiam sigur era de unde vin.