Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (482) ianuarie 2006

VITRINA CU CĂRȚI

 

Mircea MORARIU, Liana COZEA, Viorel GHEORGHIȚĂ

Mircea Cărtărescu, Baroane!

Editura Huamanitas, București, 2005

 Sub un titlu devenit celebru, clasicizat, folosit odinioară de Tudor Arghezi și care l.-a costat scump pe pamfletar, un alt mare poet și prozator, de curând convertit la gazetărie, Mircea Cărtărescu, își adună între pagini de carte comentariile, firește, cel mai adesea cu caracter politic pe care le-a scris în perioada martie 2004 – iulie 2005 pentru Jurnalul național. Parte importantă a unui trust de presă adesea legat de activitățile unui anumit partid politic, respectivul ziar a avut decența de a-i îngădui lui Mircea Cărtărescu să–și exprime liber ideile, chiar atunci când acestea intrau în coliziune cu interesele patronilor publicației. Faptul acesta, ce ține de însăși igiena vieții publice românești, e subliniat de scriitor în ceea ce ar fi „cuvântul înainte” al cărții apărute în 2005 la  Editura Humanitas. Nu-i mai puțin adevărat că respectarea acestui pact de non-intervenție a însemnat  pentru conducerea Jurnalului național însăși condiția colaborării cu marele scriitor, o colaborare, dincolo de orice îndoială, cât se poate de avantajoasă, fiindcă , după cum bine se știe, Mircea Cărtărescu nu doar c㠄se vinde bine”, ci reprezintă un caz rarisim, dacă nu unic, de scriitor român contemporan despre care „toată lumea vorbește”. De altfel, tocmai neobișnuitul succes de casă  reprezentat de volumul  De ce iu­bim femeile i- a adus autorului său nu doar o imensă popularitate ce s-a extins asupra întregii sale creații, ci și numeroase invidii , concretizate în coagularea unor energii negative, relevante în bună parte pentru  climatul nu tocmai sănătos în care se consumă viața intelectualității, dar și a întregii societăți românești. Nu detaliul că despre Mircea Cărtărescu face vorbire în nu știu ce emisiune de televiziune, cu mare rating , un celebru manelist, nu detaliul insolit că un „ întreprinzător” certat cu legea are ideea de a face o ediție-pirat a binecunoscutului volum, mi se par cu adevărat spectaculoase, ci tocmai atitudinea ascuns-resentimentară provocată în rândul breslei de un scriitor român de azi care, iată!, are succes și chai câștigă bani din scrisul său. Nu știu dacă aici e vorba neapărat de un reflex al „ tensiunii continue la nivelul vieții cotidiene” propagat în viața culturală (Sentimentul românesc al isteriei), ci mai curând reflexul inesteticii raporturilor dintre oameni, fie ei și de o anume condiție intelectuală. „Să ai simț etic în România, să crezi cu adevărat în principii sau în legalitate, să rămâi consecvent în  credințele tale înseamnă să fii un mare naiv”, crede, pe bună dreptate Cărtărescu, și simte această realitate pe propria piele. (Pragmatii…). Câteva numere succesive din  Dilema veche apărute în vara lui 2004, doritoare să elucideze motivele în virtutea cărora își află timp să se certe intelectualii, au provocat reacții dintre cele mai ciudate, mai disproporționate, polemici agresive, radicalizări atât ale „păltinișenilor” cât și ale „postmodernilor”. Iar dac㠄lumea culturală românească e, azi, un loc trist” și „nu mai produce cine știe ce capodopere”, fiind în schimb „bântuită de tot  felul de războaie i­deologice, de scandaluri care nu se mai termină, de stafii interbelice, transoceanice, de dreapta, de stânga, de tot felul de gogorițe”(Vierii minții) , dac㠄la noi nici dragostea, nici respectul nu se poart㔠(Pâinea amară a exilului) , dac㠄 adeseori asistăm la… iraționale acte de autoanihilare” (Cum ne vom mai privi în ochi?), dacă la o presusținere „ cu cântec” a unei teze de doctorat semnată de „ilustrul” Adrian Păunescu „poetul ceaușist nu tremura de teamă, ci de indignare că trebuia să se supună judecății u­nor pigmei ca noi” (La un pahar de vorbă…)  e clar că avem cu toții suficiente motive de deprimare. Soluția întrevăzută de Mircea Cărtărescu, prin care în cultura românească ar fi posibilă introducerea unui climat de noramalitate, soluția ce ar consta în intervenția drastică, deratizatoare a Ministerului Culturii ce ar trebui să reorganizeze Uniunile de creație, mi se pare însă iluzorie. E drept că, probabil, exceptând UNITER-ul care încă face figură aparte, celelalte uniuni sunt parazitate de o seamă de elemente foarte puțin, dacă nu chiar deloc credibile, ce dețin (dețineau) pâinea și cuțitul. Dar mă tem că Ministerul Culturii nu ar putea funcționa drept agent sanitar. În primul rând, fiindcă nu prea cred că îi îngăduie legea să facă ordine în viața unor ONG-uri.  În al doilea rând, deoarece Ministerul acesta are nevoie el însuși de o serioasă restructurare pe care nu a făcut-o cu adevărat nici Mona Muscă și pe care nu prea dă semne că ar vrea să o facă nici Adrian Iorgulescu. În al treilea rând, deoarece există un antecedent periculos, creat în vremea ministeriatul lui Răzvan Theodorescu, când un adjunct al acestuia a tracasat luni în șir UNITER și, din câte se pare, deși nu mai e în funcție, ipochimenul își continuă operațiunea. Doar Uniunea Scriitorilor e vinovată de faptul că atâta vreme s-a lăsat condusă de un scriitor minor, avid de funcții și de bani, cu relații încă incomplet elucidate cu fosta Securitate și numai Uniunea poate proceda la propria-i recredibilizare.

Împărtășesc opiniile lui Mircea Cărtărescu referitoare la dreptul la viață priva­tă, la odioasa afacere de vânătoare din pădurea Balc ( Vânătoarea rușinii naționale), cred că replica indirectă dar extrem de elegantă pe care poetul i-o dă lui Mircea Mihăieș care a comis o greșeală cât casa scriind textul Matusalem votează e un exemplu de polemică (Cum votează bătrânii), știu și eu c㠄există un patriotism frumos și unul urât” și că prea mulți dintre îmbogățiții de azi s-au recrutat dintre potentații și securiștii de ieri (Poveste cu ochi albaștri), mă scoate din sărite obediența constantă a Televiziunii publice ( Ce tare tropăim noi!)  și constat că, de ceva vreme încoace, lucrurile o iau din nou razna, chiar dacă la Direcția Știri a venit o redutabilă profesionistă. Mă exaspereaz㠄 vremurile carnavalești, unde anormalul e normal” (Asta să i-o spui lu ’Mutu), știu că politicienilor români nu le prea pasă de românii ce și-au luat lumea în cap spre a munci în străinătate, simptomatice fiind bâlbele Ministerului de Interne din august 2005 ( Go West!), am amețeli când văd felul dizgrațios în care continuă Etatizarea lui Eminescu. Or, în toate aceste acorduri cu scriitorul văd un indiciu că Mircea Cărtărescu și-a împlinit dorința ca „părerile sale să fie nu doar înțelese, ci și, cumva, interiorizate de oamenii care le citesc”.

Așa după cum spuneam la început, miezul cărții e dat de comentariile cu caracter politic, texte în care Mircea Cărtărescu a militat pentru înlăturarea de la putere a regimului pesedist, a tandemului Iliescu-Năstase (formidabil pamfletul Craii de Curte-Nouă) ori a amendat aroganța fostului premier (Baroane!). Dacă Bucureștiul „nu a căzut”, așa cum se temea scriitorul, dacă steaua lui Ion Iliescu pare totuși să apună, dacă PSD-ul traversează acum o criză identitară, mă îndoiesc și eu, asemenea lui Mircea Cărtărescu, c㠄acest partid va rămâne în veșnica umbră a trecutului”.  Depășirea acestui trecut și reformarea respectivului colos ar fi în folosul democrației. (Vremuri tulburi). L-am votat și eu pe Traian Băsescu, chiar dacă- recunosc – cu mai puțină tragere de inimă decât a făcut-o autorul Orbitorului , am votat, de asemenea, Alianța D.A., dar sunt mai puțin entuziast în evaluarea performanțelor noii Puteri. E adevărat, avem un președinte „plin de personalitate”, dar nu cred că e chiar atât de „puternic”, pe gânduri punându-mă chimia secretă cu șefii serviciilor secrete numiți pe vremea fostei guvernări, așa încât sunt rezervat în a opina că actualul șef al Statului chiar va reuși să stăpâneasc㠄 structurile trecutului” ( Tragem linie și adunăm). Nu sunt deloc sigur c㠄avem un guvern pus pe treab㔠și nici nu cred că avem de- a face cu „un guvern normal”. Numai de normalitate nu poate fi vorba în felul în care au managerizat guvernanții greva profesorilor. Cu siguranță, ar fi bine să mă înșel eu și să aibă dreptate gazetarul. Timpul le va limpezi pe toate. Depinde cu ce costuri. Deocamdată, cert e doar că citind editorialele lui Mircea Cărtărescu am intrat prin ele într-un insolit dialog cu un om ce nu își absolutizează părerile ceea ce, într-o lume, ce debordă de oameni cu certitudini „inebranlabile” nu e deloc puțin lucru.

Mircea MORARIU

 

***

 

Feminitate și „suflet feminin”

 Capabilă a stîrni încă idiosincrazii și mefiențe, sintagma „literatură feminin㔠definește un sector al literaturii, capabil de noutăți frapante, întemeiate pe sau în concurență cu valori deja consacrate. Extrem de clar exprimate, opiniile critice datorate nu numai, dar mai ales unor condeie feminine, formulează cu limpezime cîteva din trăsăturile distinctive ale prozei, poeziei sau jurnalului feminin, dezvăluie cunoscutul sau necunoscutul profunzimilor, care dobîndesc vigoarea și sclipirea valorilor de necontestat.

Elena Zaharia-Filipaș, editor și profesor apreciat, le consacră semenelor ei în ale prozei volumul, Studii de literatură feminină, București, Paideia,2004, o carte cu virtuți didactice în ceea ce privește claritatea și metoda, dar, în același timp, un seducător excurs pe tema feminității, în general și al feminității creatoare, în special, un „ghid” menit a-l familiariza pe cititor cu începuturile și evoluția literaturii feminine românești.

Cartea se structurează pe șapte capitole esențiale, debutînd cu cel consacrat relației dintre E. Lovinescu și literatura feminină, capitol polemic în care afirmația marelui critic, potrivit căreia „Literatura nu e în genere o vocație feminină, ci bărbătească”, are valoare de avertisment, dar și de incitantă provocare. Deși cuvintele marelui critic exprim㠄atitudinea spiritului masculin neîncrezător funciarmente în vocația creatoare a femeii”, comprehensiva sa generozitate cu care a încurajat „fiecare farâmă d talent literar”, inclusiv feminin, par a-i contrazice afirmația. Elena Zaharia-Filipaș își construiește exegeza pornind de la interesul lui Lovinescu pentru o „teorie a feminității în literatur㔠și chiar pentru ce se numește astăzi „scriitura feminină”, demontând și analizând cu minuție devotamentul său față de lirica și mai ales proza feminină, din care rezultă trăsăturile esențiale ale literaturii feminine, așa cum sunt ele formulate de mentorul de la Sburătorul .

Important pentru cel dornic a înțelege și a accepta „sufletul feminin” și „feminitatea” în literatură este demersul de schematizare a observațiilor lovinesciene din Critice (1919-1920) pe marginea celor dintâi volume ale Hortensiei Papadat-Bengescu. Mai degrabă nefavorabile, consemnând „insuficiențele unui talent puternic, dar contradictoriu: lipsa simțului epicului, lirismul, profunzimea și excesele spiritului analitic, stilul inegal”, cele dintâi impresii, posibil să fi avut la bază misogine referințe la amoralitatea femeii, se convertesc, pe parcursul anilor, în elogioase aprecieri la adresa literaturii scriitoarei care „reprezintă un salt spre intelectualitate”, spre „rarele piscuri ale conștiințelor literare” după ce anterior manifestase o tranșantă atitudine antifeministă, sub „masca unui romantic nostalgic”, afirmând că ar fi preferat ca femeia să-și păstreze „statutul social inferior”. Portetul indirect, „complex”, „în cheie afectiv㔠al femeii care i-a fost lui Lovinescu atât de apropiată, Hortensia Papadat-Bengescu, este urmat, în exegeza Elenei Zaharia-Filipaș de cel al lui Ticu Archip, o personalitate literară recunoscută a anilor’30, evocată în  Memorii prin intermediul eroinelor ei, „din psiholgia cărora e construit un model feminin general”, „o natură feminină complicată, marcată de inhibiții și frustrări”. Este interesant cum prezența talentului la vreuna din scriitoarele care a trecut pe la Sburătorul este asociată mai curând masculinității decât feminității, nu o dată găsind în „patologia sexual㔠nucleul acestei feminități.

Acest prim capitol al cărții Elenei Zaharia-Filipaș reușește, în egală măsură, să stîrnească interesul și să devină un ghid necesar într-o succintă prezentare a literaturii feminine interbelice, aflată sub auspiciile sburătoriste; cititorului i se oferă, în acest fel, repere utile, conturîndu-se cîteva „siluete feminine” care au reținut atenția marelui critic prin volume de succes: Lucia Demetrius, Ioana Postelnicu, Cella Serghi.

O interesant㠄concluzie” izbutește autoarea acestei cărți surprinzând discrepanța între claritatea și siguranța modelului teoretic lovinescian – feminitate  însemnând instinctualitate, fragilitate, sentimentalism, lirism sau subiectivitate și mai rar feminism – adică atitudine antimasculină și „critică aplicată”. De fapt, nici una din scriitoarele înzestrate „nu se încadrează în modelul feminin anticipat”, ceea ce susține tonul mascat ironic, polemic și neconcesiv al autoarei. În teoria despre feminitate a mentorului de la Sburătorul,descifrează două tipuri de constructe mentale, „emanând din nivelele diferite ale gândirii sale: unul, aparținând stratului vechi, ancestral, al bărbatului patriarhal, care vede femeia ca pe o ființă nu numai diferită, secundară, („al doilea sex”), dar și neevoluată pe scara rațiunii umane; și altul, mai nou, al inteligenței critice care constată că literatura scrisă de femei nu e radical diferită de cea scrisă de bărbați”. Prin urmare, se pare că bărbatul și criticul nu se înțeleg în privința femeii, cel dintâi o raportează la condiția biologică a sexului, cel de al doilea, la scrisul literar care e intelectual și individual. Meritul lui Lovinescu este că a avut „inteligența și bunul simț de a integra literatura bună scrisă de femei într-o paradigmă generală a valorii, pe care a numit-o […] „masculină”.

Capitolul Femeia din oglindă, consacrat Hortensiei Papadat-Bengescu, prima scriitoare care, la noi, a depășit „granița culturală a feminității, impunându-se ca unul dintre ctitorii romanului românesc modern”, își conduce cititorul prin labirintul scrierilor de început ale romancierei, până la a-i dovedi „rara putere de analiză, atitudinea bărbătească, fără duioșie și sentimentalism” și a-și surprinde contemporanii c㠄feminină prin obiectul studiului, literatura ei devine virilă prin procedeul riguros științific, prin ton și prin eliminarea dulcegăriei și sentimentalismului”, cum afirmă marele critic. Romanciera străbate un drum de la „universul erotizat până la saturare și artificiu” din prozele de început, până la reflexul „cu cauze profunde, în însăși esența unei ființe care-și neaga natura biologică”. Exegeta supune analizei eroinele care populeaz㠄universul invers” al prozei ei obiective, întemeiat pe răceala și mizantropia din sufletul romancierei, aceasta dovedind interes, atenție, „chiar un soi de participare complice” pentru cazurile de „feminitate tulbure, neîmplinită, sau alteori eșuată”. Ea descoperă că în psihicul eroinelor bengesciene funcționează un mecanism ciudat al feminității care respinge bărbatul – „ca și cum frigiditatea sau o stare nevrotică ar îndepărta-o pe femeie de viața normală a simțurilor”. Este ciudat cum Elena Zaharia-Filipaș își fragmentează lectura critică a romanului bengescian și expediază în capitolul Doamnele și lumea rurală, consacrat îndeobște prozei Sofiei Nădejde, romanului Voica al lui Henriette-Yvonne Stahl, Georgetei Mircea Cancicov și Marthei Bibescu, experiența rurală a Elenei Drăgănescu și a lui Nory, împreună cu regretabillele compromisuri ale Ioanei Postelnicu, Cellei Serghi și Luciei Demetrius, marcate de „tezism și deformare artistică”, la fel cum o expediază în acest capitol și pe Dana Dumitriu cu Sărbătorile răbdării.

Dacă Între zi și noapte a lui Henriette-Yvonne Stahl își justifică spațiul privilegiat prin capitolul pe care exegeta îl consacră romancierei, nici cel puțin intenția unei micromonografii sau dorința de a urmări evoluția personajului Ana Stavri care leagă cele trei romane, nu justifică analiza minuțioasă a unor texte eșuate cum este Pontiful, Drum de foc cu atât mai mult, cu cât ele se situeaz㠄aproape de pragul ratării artistice”.

Două capitole, Primul roman feminin, cel al Sofiei Nădejde și O antologie a literaturii feminine, ce subliniază aportul Mărgăritei Miller-Verghy și al Ecaterinei Săndulescu din 1935, trădează preocupările și virtuțile de istoric literar ale exegetei.

Textul celui din urmă capitol, centrat pe romanul Ilenei Vulpescu, Arta conversației, dezvăluie spiritul deschis și receptiv al Elenei Zaharia-Filipaș care, reluând, după ani, lectura acestui roman inventariază amputările și autoamputările grave ale împrejurărilor dintr-o altă epocă în care „literatura nu mai poate reflecta viața reală, fiind constrânsă să exprime ideologia comunistă”, astfel încât, femeia, eroina romanului, așezată în fața oglinzii, vede acum „chipul altei feminități, modificat și distorsionat de istoria tragică”. „Model utopic al femeii perfecte”, un posibil „alter ego al autoarei” eroina, supraîncărcată de calități fizice, morale și intelectuale, trăiește o viață tumultuoasă, visând, asemenea eroilor camilpetrescieni, la iubirea absolută. Chiar citit și interpretat în cheie ironic-sarcastică, dezvăluie supunerea naratoarei în fața datelor vieții, ca și judecățile ei distorsionate și idealizate despre raportul spirit-trup.

Practicând o formulă de roman realist cu elemente de frescă socială, circumscris prozei de reflecție morală, Ileana Vulpescu afișeaz㠄o viziune triumfal materialist㔠și, contrar intețiilor sale, reușește să creeze prin eroina sa „un model feminin hibrid, întruchipând fe­meia eroică într-o societate care mutilează feminitatea, precum și amestecul de patriarhalism și emancipare dintr-o lume încă tradionalistă.

Fără îndoială, instructivă și agreabilă, cartea Elenei Zaharia-Filipaș presupune elaborarea unui al doilea voulm în care romanele Danei Dumitriu și ale Gabrielei Adameșteanu să fie supuse unor analize la fel de lucide și unor explicații de adâncime, menite să pună în lumină abilitatea speculativă și originalitatea interpretativă ale autoarei.

 Liana COZEA

  

Un film al propriei vieți

 În anul 1997, Petru M.Ardelean debutează editorial (la Editura „Mirador”, din Arad), cu volumul „Strângeți piatra lucitoare. Pagini despre limbă și literatură”. Autorul împlinise vârsta de 60 de ani. Un debut întârziat deci. După doi ani, în 1999, își tipărește, la Editura „Viața arădeană”, un volum de publicistică social-politică și literară, „Voce în agora” și altul, de aforisme și reflecții, „Cu și fără prefață”. În 2004, prolificul scriitor adaugă bibliografiei sale încă două titluri: „Brevilocvii și excerpte” (Editura „Multimedia Internațional”) și „Zile arse”, peste șase sute de pagini, memorialistică. Asupra acestei ultime apariții (nu și ultima, sper), voi stărui în cele ce urmează.

Tributar unei anumite metode, primul impuls, născut pe cale de consecință, după parcurgerea textului, a fost acela de a-l circumscrie, acela de a-i conferi un gen proxim și o diferență specifică și i-am zis: autobiografie. Auctorialitatea asumată, subiectivitatea debordantă (fără nici o conotație peiorativă) în sens existențial, modul participativ de prezentare a evenimentelor și, nu mai puțin, modul de situare în ambianța geografică și în contextul social justifică din plin circumscrierea. Autorul însuși, ajuns la capătul demersului său, confirmă: „N-am făcut decât să-mi pun trecutul sub lupă, în aceste pagini, și să-l derulez, din amintire, cu încetinitorul, înșirând aici, ca într-o saga, etapele propriului drum.(...) Aceasta este în fond cartea mea, un film al propriei vieți și nimic mai mult”.

„Un film al propriei vieți și nimic mai mult”? Da și nu! Dacă, prin intenții, cartea este un film, o saga, prin substanța-i profundă, conținut, interrelații și rezonanță, ea este incomparabil mai mult. Este o lume, un univers, în interiorul căruia, pe o durată de aproape un secol, își derulează destinul zeci și zeci de alte personaje. Portrete vii, colorate, sugestive și esențializate, realizate cu ochi pătrunzător și mână sigură, te întâmpină la tot pasul. Evenimentele survin fie ca o substanță a înseși destinelor, în desfășurare, fie ca argumente ilustrative. Nimeni și nimic nu le împuținează semnificația. Asupra autenticității lor, nimic nu impietează. Nici măcar acribia, atât de specifică mentalității și comportamentului didactic. Propensiunea, inevitabilă, creată de ea spre un demers cvasiștiințific, cum ar fi mo­nografia, e contrabalansată prin recursul la peisaj, prin recursul la descrierea lite­rară cu pronunțată încărcătură emoțională. Reflecțiile critice, poziționările fără echivoc sunt prezente și ele din când în când, ca un corolar al procesului de reactualizare. Memoria autorului pare să fie considerabilă și în același timp fidelă. Oricum, demersul auctorial nu e premers de un altul, cu funcție ajutătoare, de jurnal sau cronică în care substanța, istoria, în ultimă instanță, să fi fost stocată prin consemnare. Demersul de azi, în cvasitotalitatea lui, e amintire, e – am mai spus-o — reactualizare în sensul propriu al termenului.

În ceea ce privește reactualizarea, câteva, succinte, precizări se impun. Ea, reactualizarea, e altceva decât o simplă reiterare a ceea ce a fost consemnat și stocat cândva, într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat. Din ce motive, nu importă. Cert este că, în trecerea sa vrând, nevrând, timpul lasă urme, timpul ne modifică. Ne modifică pe noi ne modifică percepția. Într-un fel a perceput Petru M.Ardelean evenimentele atunci când ele s-au petrecut aievea și altfel le percepe el azi, când le scrutează în perspectivă. Și asta, pentru că el nu mai e același. Cu fiecare clipă, s-a schimbat. Nu atât de mult însă, încât să-și fi pierdut identitatea, dar nici atât de puțin, încât să-și poată ignora la nesfârșit schimbarea.

Faptul nu e lipsit de urmări. Spre trecut se poate privi — și orice carte de me­morii asta face — în mai multe feluri. Se poate privi cu indiferență relativă, se poate privi cu admirație, dar se poate privi și cu o nestăpânită mânie, cu revoltă chiar. Și, trebuie să o spun, volumul „Zile arse” mustește de resentimente, de frustrări și de lacrimi. Să fim totuși drepți. Admirația pentru anumiți oameni nu lipsește nici ea. Admirația și recunoștința profundă. E cazul propriului (său) tată. Nu e singurul.

Constatările privind modul de alcătuire a cărții, așa sumare cum sunt, analiza arhitecturii ei, asumarea stilului, antrenarea în jocul sugestiilor pe care le generează în plan existențial, toți acești factori pun și o problemă de estetică literară, dacă nu cumva chiar de filozofie a culturii, peste care îmi este greu să trec: problema raportului dintre operă și autorul ei.

Discuția e veche. Soluțiile, doar două: 1) Autorul creează opera nu din nimic, ci din sine și pentru sine. Desprinsă de creatorul ei, opera nu poate exista; 2) Autorul creează opera din sine, dar nu pentru sine, de dragul de a crea. O dată creată, opera devine entitate de sine stătătoare, devine autonomă, între ea și creatorul ei nemaiexistând nici un fel de raport de intercondiționare. „Cuvintele — nu autorul, nota bene spun ceea ce spun, nimic altceva”.  (L-am citat pe un scriitor postmodern. Nu e, prin urmare, nici o „conotație de desfăcut”. De decriptat, — nici o taină.

Caracterul memorialistic al cărții despre care vorbim, prin acest simplu fapt, îl scoate pe Petru M.Ardelean din cauză. Statutul lui rămâne acela de scriitor tradiționalist, clasic. Fără să-și disprețuiască cititorul, scrie din nevoia de a scrie, scrie cu precădere pentru sine. Rațiunea exercițiului său nu e scrierea în sens de obiect, ci scrisul ca acțiune, scrisul ca proces complex, simultan, de aducere aminte și reexprimare; acțiune cu valențe cathartice, psihanalitic exorcizante.

Să nu fim totuși ipocriți. El, Petru N. Ardelean scrie și pentru cititori. Autorul, oricare ar fi el, e om, iar omul, în mod funciar, este un animal politic, un animal social. Comunitatea, condiție a existenței lui fizice, comuniunea, condiție a existenței lui spirituale, sînt factori de finitorii ai înseși condiței lui umane, factori ce nu pot fi eludați nici de către autor, nici de către cititorii lui.

Perspectiva autorului, succint, a fost enunțată. Iată și o virtual perspectivă a cititorului, enunțată la fel de succint. În general vorbind, interesul cititorului pentru biografii și memorialistică nu lipsește. E de re­marcat doar faptul că acest interes se orientează spre biografia sau memorialistica personalităților, de vârf a oamenilor excepționali. Deși personalitate cu trăsături puternice, pasionale, Petru M.Ardelean — iertată-mi fie franchețea — nu e una excepțională, nu e un om ieșit din comun. Privit superfecial, acest fapt ar putea genera dezinteres. În ce mă privește, dimpotrivă. El se constituie în valoare. Povestea unui om oarecare, a unui om comun e, în ultimă instanță, povestea mea, povestea noastră, a tuturora. Și trebuie să recunoaștem, oricât de conformiști — sau neconformiști am fi, că este plăcut urechilor și inimilor noastre să-și audă propria viață spus㠗 sau scris㠗 de nu știu cine. În cazul de față, de Petru M. Ardelean.

Este știut, de altfel, că excepția confirmă regula. O confirmă, dar în mod aparent paradoxal, nu-i conferă și universalitate. Universalitate conferă doar regula.

Viorel GHEORGIȚĂ