Nr. 10 (491) octombrie 2006

Ştefan Bănulescu

Profil în posteritate

Un joc de puzzle

La 80 de ani de la naşterea lui Ştefan Bănulescu, scriitorul merită reamintit ca un re­per moral şi axiologic.

Evocarea personalităţii unui scriitor din perspectiva celui care are la îndemână doar căr­ţile acestuia e similară unui joc de puzzle cu un număr necunoscut de piese. De aceea, pri­mul impuls al cititorului este acela de a studia paginile cu caracter autobiografic sau confesiv, din convingerea că îi vor oferi măcar începutul incitantei „construcţii”. Există însă şi au­tori care se lasă mai greu descoperiţi, cum este şi cazul lui Ştefan Bănulescu, recunoscut pentru proverbiala discreţie cu care şi-a asumat ori şi-a trăit destinul.

Cea mai recentă ediţie de Opere1 ale prozatorului adună, pe lângă scrierile cu caracter ficţional sau memorialistic, reportaje neincluse în volumul de debut2, note de lectură, po­e­zii, schiţe şi povestiri publicate în periodice, pagini de corespondenţă şi, nu în ultimul rând, in­terviurile acestuia, întregite de răspunsurile la anchete literare ori de unele alocuţiuni.

Sunt în total patru interviuri acordate, pe rând, lui Adrian Păunescu, în 1970, lui Ti­tus Crişciu, publicat în 1983, criticului maghiar Farkas Jenö, profesor la Universitatea din Bu­dapesta, în 1990, dar scos la iveală opt ani mai târziu şi lui Grigore Ilisei în 1997, apărut abia după moartea lui Ştefan Bănulescu. Li se adaugă două răspunsuri la anchete literare (prima iniţiată de Mihai Tatulici, în revista „Amfiteatru”, an. XII, nr. 6, 4 iunie 1977; a doua realizată de revista „Secolul 20”şi inclusă în nr. 9/ 1977 al publicaţiei), un discurs rostit la Că­lăraşi, cu prilejul acordării titlului de cetăţean de onoare şi o mărturisire făcută în 1997, la Casa Sadoveanu, de fapt un fragment de convorbiri, publicat de Grigore Ilisei3.

Dialogând, Ştefan Bănulescu vorbeşte despre menirea scriitorului şi a creaţiei, despre rostul criticii, despre generaţii şi modele literare. Întâietatea o deţin însă paginile despre propria operă, detaliile autobiografice fiind puse într-o indisolubilă legătură cu aceasta.

Schiţă (auto)biografică

Cel mai uşor se reconstituie biografia prozatorului, Ştefan Bănulescu punctând foarte exact etapele devenirii sale. S-a născut în localitatea Făcăieni (la 8 septembrie 1926), „sat de câmpie din sud –estul Bărăganului”, într-o „familie austeră care a dus o viaţă dură” (Opere II, p. 325). Familia i-a insuflat pasiunea pentru cărţi şi, implicit, apetitul pentru ficţiune, astfel încăt până şi universul înconjurator era perceput ca o carte deschisă: „Pentru mine vântul avea fel de fel de nuanţe. Îl puteam citi. Vântul, ploaia. [...] Ploaia pentru mine avea fel de lel de sunete, chiar arome” (Opere II, p. 381).

Între anii 1938 – 1945 este elev la Liceul „Ştirbei Vodă” din Călăraşi. Perioada (evocată în alocuţiunea amintită şi în interviul acordat lui Grigore Ilisei) este hotărâtoare în for­ma­rea viitorului scriitor, oraşul şi oamenii întâlniţi oferindu-i un bogat material ficţional pentru creaţiile ulterioare.

Ştefan Bănulescu rememorează secvenţe ale existenţei personale „literaturizând”, parcă, trecutul, folosind în actualizarea lui sintagme şi imagini preluate din operele de ficţiu­ne. Descriind venirea în Călăraşi, „parafrazează” fragmentul din Masa cu oglinzi, referitor la so­sirea în oraşul care „nu se vede, nu se aude”: „Într-adevăr, când vă apropiaţi pe acest câmp imens şi înaintează autocarul, automobilul sau căruţa, nu se simte apropierea unei localităţi. Eu, când am venit aicea elev, o anumită postaţă am făcut-o pe jos. N-am simţit apropierea o­ra­şului. [...] Când am venit, pe jos, şi m-am apropiat de oraş, nu se auzea nimic. Nici goarnele nu se auzeau. Era parcă o lume stinsă, o lume moartă. Când am făcut un pas spre o a­nu­me pantă, dintr-o dată am văzut aburii oraşului” (Opere II, p. 340 – 341).

Atmosfera de după război, cu trenurile (jefuite şi invadate de ruşi) care circulau extrem de rar, doar două zile pe săptămână, pe ale căror acoperişuri cu greu îşi gaseau loc oa­me­nii, compun instantanee existente în aceeaşi nuvelă. Drumul subţire, singurul în imensitatea câmpiei, cârdurile de prepeliţe şi de dropii şi alte „lucruri simple” au avut asupra copilului (a adolescentului) de atunci înrâurirea unor „lucruri fantastice”. De aceea, aduse în pre­zent la vârsta senectuţii, mustesc de subiectivitate şi par desprinse din sfera imaginarului.

Perioada de studenţie, începută la Facultatea de Drept (1945-1948), continuată la Fa­cul­tatea de Litere (1948-1952), dar nefinalizată, este evocată într-un registru afectiv complet di­ferit. Anii sunt lipsiţi de strălucire, marcaţi de sărăcie şi umilinţe (obligat să descarce marfă în gara Obor pentru a se întreţine, tânărul Bănulescu se îmbolnăveşte grav şi ajunge la Spitalul Colentina, printre muribunzi, trăind coşmarul de a se afla „viu ca într-o groapă comună”).

Cu o tăioasă luciditate prozatorul demască invazia proletcultistă prosovietică, falsifica­rea culturii române, totalitarismul comunist din anii următori şi abuzurile exercitate în lu­mea literară (amintim doar practica de a atribui unor scriitori cu notorietate articole în ton cu ideologia epocii, „confecţionate” de alţii).

Nu rămâne chiar străin de imperativele literare ale vremii, publicând diverse reportaje (în fapt, exerciţii de supravieţuire) ce ilustrează realizările socialismului. Astfel de scrieri reunite sub titlul Drum în câmpie (1960) reprezintă debutul editorial al lui Ştefan Bănulescu, repudiat, ulterior, de acesta: în interviul acordat lui Adrian Păunescu recunoaşte drept vo­lum de debut Iarna bărbaţilor („Am debutat cu o carte de literatură la treizeci şi nouă de ani, în 1965” – Opere II, p. 313), iar afirmaţia este reluată ca răspuns la una din întrebările anchetei literare iniţiate de Mihai Tatulici.

O problemă pe care Ştefan Bănulescu nu o clarifică în mod tranşant este cea a autosituării în interiorul unei generaţii literare. Pe coperta a II-a a volumului de reportaje se indică drept an al naşterii scriitorului anul 1929, „eroarea” perpetuându-se în mod deliberat aproxi­mativ trei decenii4. Vorbind despre acest fapt, Ion Simuţ subliniază ideea că scriitorului i-ar fi convenit să se declare cu câţiva ani mai tânăr, pentru a fi mai uşor integrat generaţiei `60, fa­ţă de care avea un decalaj de vârstă în defavoarea lui5.

Mai vârstnic decât toţi colegii săi şaizecişti, prozatorul afirma că face parte din „gene­raţia anonimă”, acea „despre care se spune că a pierdut de câteva ori totul” (Opere II, p. 312), care a cunoscut ororile războiului, apoi pe cele ale comunismului, fiind, de fapt, victime ale istoriei. Respinge elegant ideea de generaţie literară, înţeleasă ca direcţie artistică sau şcoală, calificând această abordare drept un act de narcisism şi de vanitate: „...şcolile sunt bune pentru meşteri, pentru cei care le declanşează şi puţini sunt gata să se numească numai (s. n.) discipoli” (Opere II, p. 313). Mai mult, mărturiseşte că orice scriitor e însufleţit de aspiraţia de a-şi depăşi congenerii şi că operele cu adevărat valoroase s-au scris departe de zgomotul din jurul ierarhiilor (şi, implicit, al grupărilor) literare.

Ce amănunte autobiografice sunt trecute sub tăcere de Ştefan Bănulescu?

Prozatorul nu pomeneşte nimic despre „celebritatea” câştigată în rândul contempora­nilor. Aminteşte în treacăt de buna receptare critică a nuvelelor din Iarna bărbaţilor (Opere II, p. 318), iar în interviurile acordate lui Titus Crişciu şi lui Grigore Ilisei insistă, neostentativ, asupra aprecierii superlative a volumului în diaspora6.

Întrebat de Titus Crişciu despre importanţa premiilor literare în viaţa unui scriitor, pro­zatorul (premiat de trei ori până la data interviului respectiv7) dă un răspuns tulburător. De­parte de a rezolva condiţia materială a scriitorului, acestea nu sunt mai mult decât semne de stimă colegială, „un gest moral respectabil”. Acordate mai ales la sfârştul vieţii, după ce au­torul cu pricina „şi-a riscat ce a avut de riscat în profesia sa în primul rând comoditatea existenţei”, şi „şi-a cam încheiat socotelile cu blestemata condiţie materială”, nu mai reprezin­tă o dovadă a victoriei (literare) absolute: „Ţi se recunoaşte, adică, printr-un mare premiu adevărul că ai învins, după ce eşti total înfrânt” (Opere II, p. 330).

S-a întâmplat în cazul prozatorului însuşi: în 1997 i se decernează Premiul Naţional pentru Literatură, pentru ca, un an mai târziu, moartea lui să treacă aproape neobservată în lu­mea literară.

Un posibil program de creaţie

Nesistematizate într-un program de creaţie unitar, ideile lui Ştefan Bănulescu despre rostul scriitorului şi al scrisului sunt explicit formulate în interviuri. Acestea răspund eternelor întrebări despre ce este sau ce ar trebui să fie o operă literară, despre aspiraţiile şi me­nirea omului de condei. Opiniile, în majoritatea lor, sunt lipsite de extravaganţă.

Prozatorul porneşte de la premisa că un autor se autodefineşte prin cărţile sale, ele fiind „partea vie” a destinului său (Opere II, p. 329; 335). De aici şi dorinţa firească a acestuia de a spune în creaţiile personale ce are de spus, „de a-şi vedea mai departe de treabă”, de a scrie simplu, limpede, onest, de a crea o lume „structural a sa” (Opere II, p. 329; 309 – 311). Fiind „o şcoală a singularităţii, a unei munci unice”, literatura nu se poate face după re­ţete, deoarece s-ar anula profesia, ineditul, răspunderea originalităţii, iar meseria scrisului ar deveni „o combinaţie mediocră la îndemâna oricui” (Opere II, p. 339). Creatorul poate a­junge astfel la a-i imita pe alţii sau la a se imita pe sine, acest fapt reprezentând un pericol, iar evitarea lui – o provocare: „Un mare câştig este dacă autorul însuşi poate să se desprindă de fiecare dată de cărţile anterioare, să lase în urmă adică ceea ce l-ar putea îmbătrâni prea re­pede” (Opere II, p. 329).

Dacă aspiraţia spre unicitate şi originalitate reprezintă dezideratele oricărui act creator, mai inedite sunt afirmaţiile privind universul ficţional şi opera însăşi.

Ştefan Bănulescu pledează pentru realizarea unor personaje autonome şi credibile care, ca oamenii vii, trebuie să se desfăşoare, evoluând surprinzător şi afirmându-se: „Perso­na­jele strâmbate de patimile autorului, personajele inoculate insistent cu opiniile obositoare ale autorului nu sunt personaje fireşti. Un scriitor care se respectă nu face poliţie cu perso­najele sale. Marea satisfacţie a unui scriitor e atunci când, în desfăşurarea paginilor, persona­jele sale îi fac surprize, îi răstoarnă previziunile” (Opere II, p. 329 - 330).

Rolul scriitorului se încheie odată cu finalizarea fiecărei cărţi. Începând din acel mo­ment orice scriere trebuie lăsată să-şi trăiască propriul destin, în absenţa căruia înseamnă că e neizbutită şi că „trebuie s-o duci de mână toată viaţa ca pe un copil debil, lipsit de maturitate”. Pe de altă parte, o creaţie literară nu are valoare „dacă nu incită mai departe, dacă nu iese o lume de creatori – cititori, cărora le fertilizează imaginaţia şi puterea de a înţelege” (Opere II, p. 389 – 390).

Pe linia acestor concepţii se înscriu şi mărturisirile autorului despre marea şcoală a pro­zei româneşti, reprezentată în literatura română de I. Ghica, C. Negruzzi, N. Filimon, I. L Caragiale. Toţi aceşti scriitori au creat opere caracterizate prin sobrietatea şi simplitatea sti­lului, absenţa „bubelor de stil” şi a lirismului. Prozatorul preferat rămâne însă L. Rebreanu: singular şi ciudat, cu „fraza lui strictă, concretă, foarte prozaică” a reuşit să creeze o operă mo­numentală, ce reprezintă „un miracol în literatura română”.

Aceste coordonate teoretice capătă în opera lui Ştefan Bănulescu în special trei di­rec­ţii de dezvoltare.

Este vorba în primul rând de impunerea de către prozator a unui univers epic unitar şi personal, populat de personaje care circulă nestingherite de la o scriere la alta. Un exemplu relevant este cel al lui Costea Nebunul, care apare pentru întâia oară în poemul Salcâmul din Bărăgan, inclus într-un reportaj-eseu din anul 1960 (Drum în câmpie). Imaginea ră­tă­citorului prin câmpia toridă în căutarea unui copac cu umbră şi răcoare, este reluată şi extinsă apoi în Vieţi provizorii (nuvelă publicată în 1967 în „Gazeta literară” şi inclusă în e­diţia din anul 1971, a III-a, a volumului Iarna bărbaţilor). Mai târziu, în Cartea Milionarului (1977), personajul va apărea în postura de „rege nebun al câmpiei”, supranumit de autor Constantin Pierdutul I-iul, Întregitorul, Regele tuturor Nenorociţilor8.

În al doilea rând, remarcăm exersarea unor formule artistice diverse (poem, eseu, nu­velă, roman, memorialistică) într-o operă relativ restrânsă. Evitând cantonarea în tipare, u­nele scrieri bănulesciene devin chiar „replici” la cele anterioare, cum este şi cazul proiectatului roman intitulat Marile cariere, scris în stil realist şi definindu-se „ca o largă frescă socială” a perioadei cuprinse între anii 1940 – 19909.

În fine, Ştefan Bănulescu şi-a făcut o adevărată profesiune de credinţă din adoptarea stilului simplu („până ajungi când cuvântul merge uns, lin”), emancipat de pericolul lirismu­lui. Căutând rigoarea cuvântului „cu riscul existenţei”, a ales să publice rar, „sacrificând” u­nele proiecte literare: nuvele precum Mistreţii erau blânzi, Casa cu ecouri târzii, Satul de lut au fost supuse unei exigente „decantări”, întrucât fuseseră concepute, iniţial, drept creaţii romaneşti, având proporţii considerabil mai mari (Opere II, p. 389).

O inadecvare structurală la prezentul istoric

Opoziţia lui Ştefan Bănulescu faţă de exigenţele literare ale regimurilor politice cu ca­rac­ter opresiv (perioada proletcultistă sau anii naţionalismului comunist) nu s-a manifestat în mod ostentativ sau vehement. Atitudinea ţine de construcţia spirituală a prozatorului: „Eu sunt omul care am spus că nu trebuie să mă arunc cu pieptul în cuţitul altuia. Eu nu am dus războaie cu un sistem, care e stupid şi care te nimicea cu o scăpare de unghie. Eu am spus că-mi pot urma drumul meu, văzându-mi onest, foarte limitat, de învăţătura mea, care pu­tea deveni secretă în ceea ce priveşte pasiunile mele. Eu n-am binevoit să mi le manifest, ca să mă distrug, ca să mi le expun. Eu trebuia să mi le ocrotesc, ca să le pot continua” (Opere II, p. 386).

Fără a se complace într-o pasivitate comodă, îşi concentrează activitatea în două di­recţii: crearea şi promovarea literaturii de valoare. În interviuri, Ştefan Bănulescu se rezumă la a vorbi aproape exclusiv despre literatura proprie, lui Grigore Ilisei dezvăluindu-i câteva din secretele prozei sale. Trasează mai întâi corespondenţele în geografia reală ale „regatului ima­gi­nar”: Provincia de Sud-Est se suprapune peste spaţiul Bărăganului; Insula Borcei este Insula Cailor din roman, iar Insula Măcelarilor este numele istoric al Insulei Brăilei; Călăraşiul este modelul oraşului Mavrocordat, iar dealurile Hârşovei au inspirat configuraţia Me­to­po­lisului. Vorbeşte, apoi, despre „modelele” reale ale unor personaje: Filip Teologul Umilitul „împrumută” detalii din biografia unui unchi al scriitorului, iar îndeletnicirile strămoşilor paterni (notari „pe picioare”, posesori ai unui chimir cu două călimări, una cu cerneală, alta cu nisip) au influenţat destinul literar al lui Arhip cel Şchiop.

Prin claustrarea (simbolică) în interiorul acestui univers ficţional populat de o lume cu obiceiuri arhaice (alergările de cai şi răpirea fetelor, de Bobotează, aşezarea orzului pe vatră în noaptea Anului Nou, pentru a descoperi de unde vin peţitorii), prin recuperarea mitului, pro­zatorul reuşeşte să nu devină „o victimă a conjuncturilor”.

Probabil, tocmai pentru a convinge că acest univers are o substanţa reală, neagă în mod categoric caracterul fantastic al scrierilor sale: „Criticii fals au socotit că eu sunt un scrii­tor al lumilor fantastice. Inexact. Lumea asta e foarte realistă. Ceea ce am pus eu pe masă era o lume care a trăit şi trăieşte în foarte mulţi oameni” (Opere II, p. 387). Afirmaţiile vin după ce, în dialogul din 1990 cu Farkas Jenö afirma contrariul, fantasticul creaţiilor sale fiind cali­ficat drept „semn al libertăţii, al aspiraţiei spre universalitate” (Opere II, p. 399).

Pe linia promovării literaturii autentice se înscriu demersurile lui Ştefan Bănulescu în ca­litate de redactor-şef al revistei „Luceafărul” (1968 – 1972), în paginile căreia se vor afirma tinerii Mircea Dinescu şi Alex. Ştefănescu sau vor publica nume mari din literatura şi critica anilor respectivi. Amănuntele nu sunt pomenite în interviuri, însă este adus în discuţie nu­mele lui M. Eliade, al cărui „nou debut” în literatura română, după o absenţă de 23 de ani, i se datorează lui Ştefan Bănulescu, prin publicarea în revista „Secolul 20” a nuvelei La ţi­gănci, în 1967. Explicând faptul că scrierea nuvelelor proprii devansează cu mult momentul reapariţiei creaţiilor eliadeşti, neagă orice influenţă a acestora asupra operelor personale. Afirmă însă existenţa unei afinităţi spirituale faţă de M. Eliade, sfidând distanţele şi conjuncturile politice.

O imagine preluată din creaţiile bănulesciene ar putea reprezenta inadecvarea pro­zato­rului la prezentul istoric.

Este cea a bătrânului Soleiman Soleiman, din Satul de lut. Rătăcind pe câmpia a­me­nin­ţată de bombardamente, însoţit de o turmă de măgari, deAltân, cel mai bătrân dintre ei, orb, slab, păros şi berc şi de un mânz alb, e prizonierul unei himere cu nume straniu: „N-avea rude, nimic. N-avea decât amintirea unui nume de femeie: Neriman. […] Cu numele de Neriman chema lucrurile care-i plăceau, dar cum astea nu prea erau şi nu le avea, spunea me­reu Neriman, ca o ultimă speranţă. Chema tot ce i se părea bun cu numele unei iluzii...” (Opere I, p. 64).

Soarta Ultimului Soleiman e o metaforă a destinului bănulescian, ilustrând două modalităţi de supravieţuire în faţa terorii istoriei: prin autoiluzionare – prin izolarea în universul utopic al propriei opere – şi prin puterea de a rămâne consecvent cu sine însuşi.

Proiecte fără viitor

Dintre interviurile scriitorului, cel mai puţin realizat ni se pare cel din 1970, al lui A­drian Păunescu. O explicaţie ar fi faptul că Ştefan Bănulescu afirmă încă de la început lipsa u­nei rezonanţe afective faţă de intervievator (o condiţie fără de care reuşita sau chiar autenti­citatea oricărei confesiuni devine, din start, îndoielnică): „Nu ne leagă o prietenie strânsă, nici măcar una din aceea numită de afinităţi literare” (Opere II, p. 310). Apoi, unele întrebări sau afirmaţii capătă un iz de nefirească preţiozitate: „ [...] Fuga după adevăratul Ştefan Bă­nulescu este « ca fuga după dropie ».”; „Ce vârstă aveaţi când s-a petrecut realitatea din Iarna bărbaţilor şi ce vârstă aveaţi când aţi crezut că auziţi Cântecele de câmpie?”. Răspunzând, Ştefan Bănulescu procedează uneori într-un mod similar, „ascunzându-se” îndărătul unor lungi citate din Tudor Vianu ori G. Călinescu.

La polul opus stă dialogul cu Grigore Ilisei, realizat, ce-i drept într-un alt context is­toric.

Virtuţile de prozator ale lui Ştefan Bănulescu se manifestă chiar şi pe spaţiul restrâns al acestor confesiuni. Memorabilă este evocarea imaginii lui G. Călinescu şi de după 1944.

În timpul studenţiei la Drept, audiază cursurile exegetului, prelegerile sale având un rol fundamental în înţelegerea fenomenelor literare şi culturale dintr-o epocă dominată de con­fuzie. În ipostaza sa măreaţă, criticul se bucura de o audienţă nemaiîntâlnită. Amfiteatrul şi coridorul erau arhipline, uşile nu mai puteau fi închise, însă o linişte perfectă în rândul au­ditoriului permitea receptarea. Profesorul seducea utilizând toată recuzita unui actor de ge­niu: cadenţele şi suişurile vocii, „pauzele atât de studiate şi calculate dintre cuvintele-cheie ale frazării”, spontaneitatea studiată şi improvizaţia, replica scânteietoare. De aici rezultă şi concluzia firească a scriitorului de mai târziu: „A-l asculta pe Călinescu înseamnă a fi martorul u­nui spectacol…” După instalarea regimului comunist şi înlăturarea de la catedră îi ur­măreşte conferinţele desfăşurate în vechea sală Dalles sau la Casa Universităţii şi constată că ceva se schimbase: „studentul se iluziona că-şi regăseşte în întregime profesorul, iar profesorul, cine poate şti, îşi imagina numai că se afla în continuare în faţa unui amfiteatru studenţesc unde voia să strălucească, aşa cum îi plăcuse să o facă în amfiteatrele reale” (Opere II, p. 326 – 327). Un personaj de farsă tragică.

Ar mai fi de adăugat că scriitorul aminteşte de două proiecte literare, ambele ră­mâ­nând însă nefinalizate. Pomeneşte, mai întâi, în interviul acordat lui Titus Crişciu, despre o carte ce urma să surprindă perioada anilor 1946 – 1960, intitulată Memoriile unui om tânăr. În legătură cu această scriere este amintit numele lui Tudor Vianu, evocat în paginile cărţii. Fra­gmente din carte vor fi publicate în „Viaţa românească” (an LXXXIII, nr. 9, sept.1988), iar după moartea scriitorului vor fi incluse în volumul de memorialistică.

Apoi, lui Farkas Jenö îi dezvăluie amănunte despre Cartea Dicomesiei, a doua parte a tetralogiei Cartea Milionarului: „În volumul al doilea din Cartea Milionarului [...] pornesc de asemeni discutând masca valahă a acestei regiuni. În primul (Cartea de la Metopolis) a­veam în vedere un oraş care era o „sumă”...a întâlnirilor dintre Asia şi Europa, dintre Bizanţ şi Valahia. În Cartea Dicomesiei va fi vorba despre această mască valahă cu toată tragedia ei” (Opere II, p.397-398). Ediţia de Opere avută de noi în vedere este singura care sistematizează şi unifică sub titlul indicat de prozator bucăţile epice constituind posibilele fragmente ale ce­lui de-al doilea roman10.

Citind cele o sută de pagini incluse în secţiunea Mărturisiri dialogate. Interviuri şi răs­punsuri la anchete literare, din al doilea volum al Operelor lui Ştefan Bănulescu, rămâi cu im­presia că acesta se fereşte, totuşi, să dezvăluie prea multe, lăsând ca scrierile sale să fie cele ca­re depun mărturie despre soarta Autorului lor.

Note:

1. Ştefan Bănulescu, Opere, vol. I - II, Ediţie îngrijită de Oana Soare, Prefaţă de Eugen Simion, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005. Pe parcursul articolului, citatele din această ediţie se vor semnala prin Opere I sau Opere II.

2. Drum în câmpie, Ed. Tineretului, col. Luceafărul, Bucureşti, 1960.

3. Datele privind anul şi locul apariţiei articolelor, precizări legate de volumele în care au fost incluse sau de autorii acestora, există  în secţiunile de Note. Comentarii. Variante, întocmite de Oana Soare, în Opere II, ed. cit.

4. Oana Soare, Note. Comentarii. Variante, Ştefan Bănulescu, Opere II, p. 992.

5. Ion Simuţ, Opera Milionarului în povestiri, „România literară”, nr. 51 – 52/ 28 dec. 2005 – 10 ian.2006, p. 13.

6. Se evidenţiază entuziasmul cu care Eugen Ionescu şi Mircea Eliade au primit volumul. (Partea a doua a interviului acordat lui Titus Crişciu, în care se evocă întâlnirea cu Mircea Eliade, e publicată doar în 2002, neputând fi, la vremea respectivă, inclusă în volumul Naşterea zilei de azi, Ed. Facla, Timişoara, 1983 – Oana Soare, Note. Comentarii. Variante, Ştefan Bănulescu, Opere II, p. 977.)

7. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumele: Iarna bărbaţilor (1965), Scrisori provinciale (1976) Cartea de la Metopolis (1977).

8. Ştefan Bănulescu, Cântece de câmpie – Argument la retipărirea de faţă, în vol. Un regat imaginar, Bucureşti, Ed. ALLFA, 1997, p. 364.

9. Ştefan Bănulescu, Cuvântul autorului, Opere I, p. 723.

10. Fotina Alfatar şi Castelul Alb, Oglinda de oţel, Şipormă şi Dupaia, Topometristul şi poveştile altora, Arhip cel Şchiop, Iasmina, pălăria veneţianului, şi Patrocle din Samos, Vremea lui Benjamin.