Nr. 10 (491) octombrie 2006

Fişele unui memorialist

Alexandru Paleologu e plin de neologisme ca un pom înflorit plin de flori cu miros discret.

*

Trecînd prin parcul Amarului Tîrg, văd copaci uscaţi, aidoma unor cruci în mărime na­turală, gata pentru răstignire.

*

Dacă nu se prelungesc în ele însele, în interiorul lor practic nelimitat, fiinţele şi o­biectele pier deopotrivă.

*

Singurătatea, spunea Tibul, înseamnă să-ţi ţii loc de mulţime. Pardon! Acesta e re­mediul singurătăţii.

*

„Dacă am învăţat să ne aţintim privirea spre desăvîrşita puritate, numai durata limitată a vieţii omeneşti ne mai împiedică să fim siguri că vom atinge, încă de aici de jos, de­să­vîrşirea” (Simone Weil). Totul e, deci, punctul de pornire în care se află expierea in nuce, ga­rantată.

*

Cu adevărat poţi călători doar prin spaţiile care nu-ţi aparţin. În celelalte, chiar miş­cîn­du-te, rămîi pe loc.

*

Florin Mugur îmi recomanda cu magnanimitate: „Scrie doar ceea ce-ţi place”, Cu mult mai grea e însă respectarea altei condiţii: să-ţi placă tot ceea ce scrii.

*

Exişti mai cu seamă prin cuvintele pe care nu le-ai rostit încă. Prin gîndul negîndit.

*

A încercat să umble prin cer, dar a alunecat pe un mic nor ca pe-o coajă de banană.

*

Sînt un om al cuvîntului. Cît de însemnat sînt în această calitate? Voiam să continui astfel: mai însemnat decît mine poate fi, în ochii lumii, cel mai modest participant la un tur ciclist. Dar mi se pare prea pretenţios. Mai curînd: mai însemnat decît mine poate fi, în ochii lu­mii, cel dintîi necunoscut pe care-l întîlnesc pe stradă.

*

Asasina ambiţie prezentă chiar şi-n cel mai aparent lipsit de ambiţie verb, ambiţie a ver­bului însuşi, îţi place a spune, a verbului care se scrie singur, deşi e propria ta ambiţie cu ca­re l-ai contaminat.

*

Cred. Vreau să cred într-un Dumnezeu pe care nu-l întîlnesc decît rareori în predicile preoţilor şi-n slujbele lor automatizate, un Dumnezeu din care o parte infimă se răsfrînge în tot ce e mai bun în mine. Un Dumnezeu-părinte, care strînge la pieptul său simbolic, cu a­ceeaşi dragoste, oameni, cîini şi pisici, ierburi şi flori, şacali şi crocodili, purici şi microbi şi vi­ruşi. „Tu mi-ai lovit inima cu cuvintele Tale, de atunci Te iubesc. Însă şi cerul, şi soarele şi tot ce face parte din ele, iată, de pretutindeni îmi spun că trebuie să Te iubesc, şi nu contenesc să o spună tuturor, ca să fie de neiertat” (Augustin).

*

La ce bun gîndul unui Dumnezeu care să nu pornească exclusiv dinăuntru, de la tot ce e tainic-înălţător, chiar dacă nespus de umil , fărămiţat, risipit, în inima ta, pe care să-ţi per­miţi a-L iubi cu naturaleţe şi stîngăcie de pe treptele, oricum inferioare, ale fiinţei tale? „Ce este acel ce mă străbate cu lumină şi îmi pătrunde în inimă fără însă să mi-o rănească? Iar eu mă cutremur şi ard: mă cutremur cît nu sînt asemenea lui, strălucesc cît îi sînt asemenea” (Augustin).

*

„Aristrocraţia rece a cunoaşterii indiferente nu este, în nici un fel, seriozitate creştină, su­perioară, ci este, din punct de vedere creştin, glumă şi vanitate” (Kierkegaard). Glumă so­lemnă sau vanitate hazlie...

*

Umilinţa: umbra-lumină a Iubirii.

*

Ce e sinceritatea (a ta şi a altora)? Cum să ai încredere în sinceritate, care, aşa cum spu­nea un moralist, nu e, adesea, decît o fină disimulare? Dar cum să exişti fără să ai în­cre­dere în sinceritate? O posibilă definiţie: sinceritatea e viaţa ce ia cunoştinţă de sine, spontan. Viaţa care, de regulă, tace.

*

Scria Balzac că omul de şaizeci de ani e ca un ins care a luat masa şi se uită la alţii cum mă­nîncă. Însă dacă nu-i place ceea ce mănîncă alţii? N-ar fi o consolare?

*

Iubesc pisicile. Oare le iubesc mult pentru că nu am copii? Sau – iată ce idee perversă îmi dă tîrcoale! — pentru că în eterna lor imaturitate îmi iubesc, narcisiac, propria imagi­ne infantilă?

*

„Spre a fi veridic, totdeauna trebuie să minţi puţin, aşa cum spre a minţi se cere să fii niţel veridic” (Frederic Prokosch) A rămîne tu însuţi şi totodată a minţi e probabil cel mai vechi paradox al minţii umane. Un paradox preistoric, dar care ni se înfăţişează, în evoluţia expresiei literare, din ce în ce mai subtil.

*

Dragostea de animale îmi dă simţămîntul unei singurătăţi împărtăşite de Cosmos. E o osmoză între sîngele tău şi sîngele Domnului ce ne-a zămislit deopotrivă. „În animale sălăsluieşte Hristos”, scria Dostoievski.

*

Se întîmplă să fii atît de nemulţumit de tine însuţi, încît să te regăseşti cu satisfacţie rea în butada lui Geo Bogza, după care, intenţionînd a se scălda în mare, scriitorul a ajuns a se spăla doar într-un lighean.

*

La nevoie, consideri idealul, ca şi Paul Valéry, „un fel de-a face mofturi” şi treci mai de­parte.

*

Şi totuşi o speranţă neîmplinită rămîne un pustiu înăuntrul Lumii.

*

– De ce plîngi pentru o pisică? Lumea e plină de pisici!

– De ce plîngi pentru un om? Lumea e plină de oameni!

*

Vizită la eleganta şi bogat înzestrata librărie Maraton, de puţin timp deschisă în A­ma­rul Tîrg. Şi cînd mă gîndesc că, încă din fragedă copilărie, de la 7-8 ani, nu aveam mai mare bu­curie decît cea de-a intra în librării, de-a cotrobăi la nesfîrşit prin rafturile lor pline de mi­nun­i! Unii librari erau amabili cu princhindelul livresc, alţii dimpotrivă...

Acum, e un prilej de întristare. N-am bani să-mi cumpăr cărţile dorite. Cu suma cu ca­re plătesc azi o carte, pînă în 1989 îmi puteam cumpăra cel puţin 6-7. Sînt apoi, zeci şi zeci de titluri atracţioase, albume de artă, dicţionare. Cînd şi cum le-aş mai putea citi? Vărsta se la­să asupra fiinţei mele cum o umbră răcoroasă, stinge treptat luminile sufletului şi ale trupului, cum lumînări, unele din ele părînd abia aprinse, uimite că trebuie să se stingă atît de re­pede. Şi chiar dacă m-aş încumeta să cumpăr mai multe cărţi, unde le-aş putea adăposti? În grămezile de-acasă, care se sufocă şi mucezesc în strîmtoare şi igrasie? Împrejurările nefericite concură, uşurînd rezolvarea situaţiei.

*

Întîlnire în parcul Amarului Tîrg, pe cînd mă întorceam din piaţă, încărcat cu „plase” pline şi, pe deasupra, cu umbrela deschisă, căci ploua. Îmi taie drumul o foarte vagă cu­noştinţă, se pare profesor de matematică, al cărui nume nu l-am reţinut, însoţit de un alt bărbat pe care mi-l recomandă drept inginer. Rosteşte emfatic, în chip de salut: „Să trăiască dl. G., marele profesor al Gorjului!”. Jenă, gust de impostură. Nu sînt „profesor”. Şi cu atît mai puţin aş putea fi considerat „al Gorjului”. Dar cum să explic? Omul pare, în eroarea sa frustă, bine intenţionat. Celălalt, în schimb, mă priveşte bănuitor. Bîigui ceva despre un serviciu la Bu­cureşti. Abia că devin şi mai suspect...

*

De mulţi ani, mă mişc în urbea exilului meu, pe două, trei străzi, nu mai multe. Aidoma unui cîine, aidoma unei pisici.

*

Nu pot avea, în Amarul Tîrg, nici o identitate. Nu pot fi „redactor la Bucureşti”, pentru că nu locuiesc la Bucureşti. Nu pot fi „profesor”, pentru că nu predau nicăieri, nu pot fi „doctor” pentru că nu sînt medic, nu pot fi „scriitor” pentru că nu scriu romane, nu pot fi „poet” pentru că — mi s-a atras atenţia — „poet te naşti”, nu pot fi nici critic, întrucît — iarăşi mi s-a atras atenţia — nu sînt „obiectiv”. Ce sînt, aşadar? Un amestec de veleitar, fanfaron, pierde-vară, impostor. Mai nou, cînd sînt întrebat „cu ce mă ocup”, răspund fără clipire : şo­fer. Şi nu e un neadevăr, deoarece cu toate că mi-am vîndut de multă vreme Dacia, am un per­mis de conducere auto!

*

Nu ştiu dacă prezentele însemnări pot avea o valoare testamentară, dar ţin a preciza, în cuprinsul lor, că nu doresc ca în Amarul Tîrg să existe vreodată o menţiune publică a vie­ţuirii mele (numele meu botezînd o stradă sau o instituţie) şi nici să se desfăşoare vreun „program cultural”, legat de această insignifiantă împrejurare.

*

Azi mă doare atît trupul cît şi sufletul. Fraternitatea celor două dureri uşurează pe fie­ca­re în parte.

*

Mi-a fost teamă, o teamă cumplită, de imperfecţiunile mele, mi-am exagerat, poate într-un chip orgolios, greşelile. M-am străduit să le complic. Dar e foarte posibil ca, în plan transcendent, ele să n-aibă mai multă însemnătate decît stîngăciile unui şcolar care abia în­vaţă alfabetul. Şi, în acelaşi plan, realizările de care sîntem atît de mîndri să nu depăşească importanţa primelor litere corect rotunjite.

*

Există căutători de noroc la loto, nefericiţi şi puri, aidoma căutătorilor de Dumnezeu.

*

Dumnezeu trece prin fiinţa mamei mele precum lumina prin sticla ferestrei. O simt ca pe o fiinţă magică, şi pe cînd trăia printre noi, şi acum cînd, de bunăseamă, trăieşte în altă parte.

*

„Există unii oameni care ar fi mai puţin primejdioşi dacă nu ar avea nici un strop de bu­nătate” (La Rochefoucauld). Nu ne putem oare gîndi şi la oamenii care ar fi mai puţin buni dacă n-ar avea şi un strop de răutate?

*

Orice act de lirism e un act de eroism: „Eroul este cel care vrea să fie el însuşi” (Ortega y Gasset).

*

Bufonul: un vid moral zglobiu.

*

Minciuna aspiră la condiţia de adevăr, adevărul aspiră la condiţia de realitate.

*

Scriu, deci exist.

*

„Lumea aparţine spiritelor reci”, afirma Machiavelli. Sub o asemenea stăpînire, desigur că e vorba de-o variantă rece a Lumii însăşi.

*

O idee poate căpăta, frecvent, un aer de paradox. Acesta, la rîndul său, după cum observa Jung, „se arată capabil de a îmbrăţişa plenitudinea vieţii”.

*

Morala: umbra iubirii. Justiţia: umbra moralei.

*

Dimineaţa, după un somn reconfortant, o melancolie limpede, ca apa de izvor.

*

Rilke, geniul dublat de un pedant elegant, e azi izbit de un anume discredit, căci poezia actuală, bunăoară cea a aşa-zişilor nouăzecişti, umblă descheiată nu doar la veston, ci şi la pantaloni!

*

Un mare noroc: faptul că viaţa terestră, plină de tribulaţii, a individului nu durează o mie, zece mii, o sută de mii de ani. Ce ne-am face cu o cvasieternitate atît de defectuoasă?

*

Se ştie: dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi. Dar se întîmplă să fie şi dinte pentru ochi sau ochi pentru dinte!

*

Secolul douăzeci, îmi spunea cineva, e secolul chelnerilor.

*

Caracterul baroc al amintirii se ordonează în jurul sintagmei „nu sînt ce par a fi”.

*

Andrei Pleşu: un fel de Petre Roman, transpus în domeniul culturii.

*

Heidegger: în opera de artă, „Lumea acţionează ca lume, «lumeşte», şi are un caracter accentuat de fiinţă”.

*

Cine se aseamănă se adună. Cîteodată, dimpotrivă: cine se aseamănă se ocoleşte.  Zi­ca­lele, de atîtea ori contradictorii, au învăţat a nu se supăra una pe alta şi cu atît mai puţin pe realul ingrat care se întîmplă să nu le confirme...

*

Amintirea ca evanescenţă a fiinţei, autorizîndu-mi propria dispariţie.

*

Aristotel: „Numim om liber pe acela care îşi este singur scop şi nu este un scop pentru alţii”. Libertatea ca egocentrism ori direct ca egoism?

*

După ce ai cunoscut bucuria inaugurală a începutului de viaţă, vei cunoaşte oare şi bu­curia sfîrşitului său, care s-o echilibreze prin simetrie?

*

Viaţa: un os în gîtlejul mării.