Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (491) octombrie 2006

CARTEA DE TEATRU

de

Mircea MORARIU

Actorii români-societari la Comedia Franceză,

de Anca Costa-Foru

Din Cuvântul înainte la cartea Actori ro­mâni- societari la Comedia Franceză,  pe care cer­cetătoarea Anca Costa- Foru o publică în seria Ga­leria teatrului românesc editată de Fundația cul­tural㠄Camil Petrescu” și revista „Teatrul azi” (2006), aflăm că  la Paris „există fonduri bogate de documente privind activitatea în Franța a nu­meroși oameni de teatru și actori români”. Ele se găsesc la Biblioteca Națională, la Bibliothèque Na­tionale, la Bibliothèque de l’Arsénal, în arhivele Comediei Franceze și în cele ale Teatrului „Odéon” și sunt constituite din materiale de presă, fotografii, afișe, manuscrise,, autografe, desene, machete. Tentată de acest „câmp nedesțelenit de cercetare”, autoarea cărții (volum ce e, la origine, o teză de doctorat susținută în cadrul Institutului de Istorie a Artei, secția Teatru) și-a dorit să scoată dintr-o nedreaptă uitare anumiți actori care, plecați din România, au devenit societari ai celei mai celebre instituții de spectacole din Franța. Poate că ei, actorii, nu fac parte neapărat dintre „acești români care au fă­cut Franța”, cum îi numea într-un discurs  fostul ambasador al Republicii Franceze la București pe Ionesco, Cioran, Eliade sau Brâncuși. Dar, așa după cum demonstrează extrem de pertinentul și bine documentatul studiu al Ancăi Costa-Foru, depășind barierele de limbă, uneori chiar o seamă de opreliști de ordin administrativ-birocratic, atât Eduard de Max și Maria Ventura (figuri de prim rang) , cât și Elisabeth Nizan și Jean Yonnel „s-au întâlnit într-o vocație comună, pa­siu­nea pentru teatru, generatoare de energie, ca orice pasiune, în cultul muncii, în conștiința răs­punderii profesionale, în dezavuarea statornică a cabotinismului și automatismului rutinar”. Au fost angajați la Comedia Franceză în ani diferiți- Eduard de Max și Elisabeth Nizan în 1915, Maria Ventura în 1919,  Jean Yonnel în 1926. Cu excepția lui Elisabeth Nizan (fiica celebrului lingvist Lazăr Șăineanu, pe numele ei real Elisabeta Șăineanu), actorii ale căror viață și creație sce­nică îi prilejuiesc Ancăi Costa-Foru o serie de patru micro-monografii, care, fiecare în parte, ar pu­tea constitui sursa unei viitoare cărți, erau la data angajării deja verificați pe alte scene franceze im­portante. Ajunși în Franța, au căutat să își găsească propriul lor stil de teatru prin care să își afirme personalitatea. Dorința lor de a fi ei înșiși, de a se exprima în concordanță cu o seamă de principii estetice superioare, au reprezentat în o­pinia autoarei cărții „cheia” și „secretul” succesului lor. Pentru a ajunge la succes, ei și-au de­să­vârșit pregătirea profesională, au frecventat cursuri susținute de exigenți și calificați profesori ai vremii, s-au exersat într-un repertoriu vast, au o­co­lit tiparele uniformizatoare.

Lui Eduard de Max și Mariei Ventura le sunt consacrate cele mai consistente părți din vo­lum. Deopotrivă interpret de seamă al marelui re­pertoriu clasic ( asta însemnând roluri în piese de Corneille, Racine, Molière, Beaumarchais), de Max s-a implicat în tentativele de înnoire a ex­presiei teatrale, lucrând atât cu Antoine, promotorul teatrului naturalist, dar și cu Lugné-Poe, prin­cipal exponent al impunerii teatrului poetic la care visau mai toți marii simboliști francezi ori bel­gieni de expresie franceză. Și aceasta fiindcă pentru de Max, „arta scenică n-a fost, de fapt, o me­serie, ci un sistem de probleme estetice și de im­perative intime”. A fost un artist de imaginație. Nu știa să se supună necondiționată unui autor, a fost un rebel cu cauză, aceea a moderni­zării artei spectacolului de teatru. La rându-i, Maria Ventura, actriță ce a nutrit permanent con­vingerea că actorului îi revine misiunea de a ve­ghea la calitatea și acuratețea mesajului scenic, a evoluat atât în marele repertoriu din secolele al XVII lea și al XVIII lea, dar și în piese de Maeterlinck, G. B. Shaw sau Pirandello. A făcut-o, asumându-și totodată sarcina de a contribui la mo­dernizarea teatrului românesc. În țara natală a înființat un teatru ce i-a purtat numele, în care s-au jucat spectacole care au valorificat noutățile de pe piața literaturii dramatice europene și în care au evoluat mai toți marii actori ai vremii. Elisabeth Nizan a interpretat mai cu seamă roluri de ingenuă, din repertoriul  clasic și contemporan, iar Jean Yonnel l-a jucat, între altele, pe re­gele Ferrante, un tulburător personaj dintr-o su­perbă piesă a lui Montherlant, La reine morte, e­voluția sa în rol fiind apreciată de însuși marele scriitor francez. Deși aveau la activ numeroase succese pariziene, cu toate că atunci când au ju­cat la București au dat dovadă de maximă exigență profesională, nici unul dintre cei patru ac­tori români, societari ai Comediei Franceze, nu au avut parte de elogii nestăvilite, nu au fost scutiți de critici. Patimi trecătoare și omenești, in­vi­dii, ori reproșuri ascunse că au plecat din țară sau un grad sporit de exigență din partea gazetarilor ro­mâni? Cine știe!

E de remarcat – și aici se află punctul de maxim interes al cărții – că Anca Costa- Foru nu s-a mulțumit să refacă biografii și să inventarieze ro­luri. Dimpotrivă. Slujindu-se de mărturiile de presă, s-a străduit să reconstruiască personalitatea ar­tistică a protagoniștilor cărții, să evidențieze ce a­nume a făcut ca personalitatea lor să fie cu ade­vă­rat creatoare, să fie actori productivi și nu re­pro­ductivi. Operație deloc ușoară, dar pe care o so­cotesc încununată de succes.

Ca orice spectacol bun, și acest spectacol al rememorării activității unor artiști români a­dop­tați de scena franceză are un prolog (An­tecedente, în care se pun în evidență legăturile dintre teatrul francez și cel românesc) și un epilog. Ba chiar un dublu epilog, constituit dintr-o u­tilă secvență intitulată Concordanțe și concluzii și un apendice ce surprinde Alți actori români pe scene franceze (Alice Cocea, Elvira Popescu, Alexandru Mihalescu, Samson Fainsilber, Jenica Atanasiu).

Remarcabilă prin efortul, calitatea și ri­goarea documentării, prin împlinirea aspirației spre interpretare, cartea Ancăi Costa- Foru re­pre­zintă o admirabilă reușită cu atât mai mult cu cât o bogată iconografie completează și probează textul scris.