Nr. 10 (491) octombrie 2006

O admirabilă sinteză asupra artei

medievale târzii din Transilvania

Un veac de pictură românească din Tran­silvania, secolul XVIII reprezintă prima sinteză a artei medievale târzii din Transilvania, o o­glindă clară a celor mai importante centre de pictură ce au activat în acest spaţiu, fiind rodul acti­vi­tăţii unor ani mulţi de cercetare pe care a întreprins-o cu pasiune, cu tenacitate şi  înalt profesio­nalism  cercetătorul Marius Porumb, directorul In­stitutului de Arheologie şi Istorie a Artei din Cluj-Napoca.*

Cartea este structurată pe marile centre de pictură religioasă, cu prezentarea celor mai im­portanţi zugravi ce au lucrat în secolul al XVIII-lea în Transilvania, în acest fel fiind a­coperit tot teritoriul transilvănean.

În mod firesc, cercetătorul Marius Po­rumb îşi începe cartea cu un prim capitol numit Stil şi evoluţie în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, conţinând o serie de consideraţii a­supra artei brâncoveneşti în Transilvania, cu ob­ser­vaţia că sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea corespund unor noi etape istorice, inaugurate prin stăpânirea habsburgilor asupra Transilvaniei, urmată şi de tendinţele de introducere şi răspândire a catoli­cis­mului. Într-o perioadă destul de agitată pentru ro­mânii transilvăneni, cea a primelor două de­cenii ale secolului al XVIII-lea, s-a construit destul de puţin, de aceea au fost cu atât mai mult va­loroase monumentele înălţate de luminatul voievod Constantin Brâncoveanu în Ţara Fă­găraşului. Se observă că aceste ctitorii, Sfântul Ni­colae din Făgăraş şi Mănăstirea Sâmbăta de Sus, au declanşat o adevărată şcoală de arhitectură locală, reprezentată  printr-un grup de construcţii compact şi unitar, care realizează o adevă­rată sinteză a elementelor de arhitectură din Ţara Românească grefate pe tradiţia constructivă tran­sil­­văneană. Situaţia este inevitabil aceeaşi şi când este vorba de pictura murală românească din Transilvania, deşi în Ţara Românească primele de­cenii ale secolului al XVIII-lea sunt fecunde sub acest aspect.

Totuşi, spre sfârşitul celui de-al doilea de­ceniu, îşi începe activitatea Popa Ioan din Răşinari, pentru ca în deceniile următoare ale se­colului al XVIII-lea să se formeze centre importante de pictură, datorate unor zugravi stăpâni pe meş­teşugul lor, formaţi în Ţara Românească sau mar­caţi stilistic de contactele cu viaţa culturală şi artistică de acolo. Marius Porumb face, bineînţeles, referiri la iconostasul Bisericii Sfântul Nicolae din Făgăraş, realizat de Zugravul Preda, în a­nul 1698, după ce făcuse parte din echipa ce-a lu­crat la marele complex brâncovenesc de la Hu­rez,  la decorul mural al Bisericii semnat de fiii lui Preda, Preda şi Teodosie, la rândul  zugravi apre­ciaţi în Ţara Românească. Realizare artistică va­loroasă, fresca din Biserica Sfântul Nicolae din Fă­găraş va însemna pentru pictorii transilvăneni din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea o a­de­vărată Erminie.

Marius Porumb urmăreşte evoluţia artei ro­mâneşti din Transilvania secolului al XVIII-lea ce tinde spre multiple interferenţe şi schimburi de valori cu provinciile extracarpatice, contri­buind la grăbirea procesului de unificare cultura­lă a patrimoniului naţional, de formare a unui stil românesc al epocii, cu particularităţi proprii fie­cărei regiuni, dar formând un tot unitar, încât nu poate fi confundat cu fenomenul artistic al altor popoare.

Un zugrav care, după realizarea unor va­lo­roase decoruri murale ale unor biserici din Ţara Românească, este chemat să picteze în Tran­sil­vania, este Iosif Ieromanahul, iniţiat de marea Mă­năstire brâncovenească de la Hurez. Marius Porumb îi menţionează şi pe alţi zugravi veniţi din Ţara Românească, subliniindu-le realizările ar­tistice. Zugravilor munteni li se adaugă cei formaţi în spaţiul transilvănean în primele decenii ale secolului al XVIII-lea.

Deşi numărul zugravilor prezentaţi în carte este impresionant, autorul îi abordează pe fiecare menţionându-le datele personale, atâtea câte s-au aflat în urma cercetărilor, de cele mai multe ori dificile, trăsăturile stilistice, calităţile artistice ale realizărilor acestora. Se insistă asupra des­chizătorilor de drumuri şi întemeietorilor de centre şi şcoli de pictură.

Un subcapitol intitulat Două decenii de a­firmare artistică românească – epoca lui Inochentie Micu îl constituie studiul asupra re­laţiilor luminatului episcop cu zugravii din Ţara Ro­mânească şi Transilvania, asupra rolului acestei personalităţi extraordinare în evoluţia vieţii cul­turale şi artistice transilvănene,  indubitabil, ca cea mai puternică personalitate politică a po­porului român din Transilvania în secolul al XVIII-lea, un mare ctitor de cultură românească. Sunt urmărite cu emoţie marile realizări şi se  in­sistă asupra importanţei acordate de Inochentie Micu decorării cu pictură murală şi cu icoane a ca­tedralei ctitorite de el la Blaj, în acest scop chemând un meşter din Ţara Românească, pe Ştefan Zugravul. Autorul cărţii precizează un fapt re­levant ce pune în evidenţă foarte clar aspiraţii­le „iubitoriului de neamul său, preabunului Vlădica Inochentie”, cum îl numea Petru Maior, şi anume că în acel moment de început, în care se puneau bazele unuia dintre cele mai importante centre ale culturii naţionale,  Inochentie Micu îşi manifesta dorinţa menţinerii şi perpe­tuării vechilor tradiţii româneşti şi socotea impe­ra­tiv necesar propagarea valorilor naţionale ale vremii. Alegerea unui artist din Ţara Ro­mâ­neas­că, care zugrăvise importante ctitorii domneşti, nu era întâmplătoare. În contractul încheiat cu pictorul Ştefan, Inochentie prevedea, încă de la primul punct, ca „numitul zugrav toată tâmpla sau catapeteasma bisericii să o picteze cu mare cu­viinţă şi frumoasă precum în Ţara Ro­mâ­nească.”

Capitolul al doilea îl constituie Pictori şi centre artistice; începe cu studiul asupra zugravi­lor ce s-au stabilit ori format la Scheii Braşovului, o cercetare căreia Marius Porumb i-a acordat o pe­rioadă lungă de timp, urmărindu-le cu atenţie frescele şi evoluţia artistică în Scheii Braşovului, un remarcabil centru de pictură. Autorul surprinde faptul că secolul al XVIII-lea se caracteri­zează printr-un excepţional efort ctitoricesc, ce exprimă dorinţa de afirmare şi emancipare a ro­mânilor braşoveni. Dintre zugravii care au activat aici şi în alte centre transilvănene, venind din Ţa­ra Românească, se remarcă Grigorie Ranite, cu ansamblul de pictură murală înfăptuit în 1738 în Paraclisul Bunavestire, înălţat în anul 1733, în partea de nord a Bisericii Sfântul Nicolae din Scheii Braşovului. Grigorie Ranite  a lucrat aici îm­preună cu fratele său Gheorghe, cunoscut pictor de icoane, dar şi cu zugravii Ioan şi Mihail.

Marius Porumb se referă cu date inedite şi la Ioan Zugravul, care s-a stabilit la Braşov, iar construirea Paraclisului Înălţării în anii 1750-1752 va constitui începutul unei noi etape în ca­re activitatea artistică ce va gravita în jurul Bise­ricii Sfântul Nicolae se va intensifica .

Un alt subcapitol important al cărţii este cel referitor la activitatea zugravilor stabiliţi la Ră­şinari, aproape de Sibiu: Trei generaţii de pictori la Răşinari. Sunt evidenţiate etapele acestei şcoli de pictură religioasă, începând cu Popa Ioan şi Nistor ce vor lucra în mai multe localităţi transil­vănene, pentru ca, apoi, Popa Ioan să se stabi­lească pentru mai mulţi ani la Râmnic, în Ţara Ro­mânească, unde a devenit colaborator al epis­co­pului Climent (1735-1749). Acestor zugravi li se  adaugă Iacov Zugrav şi Stan Zugrav, fiii preo­tu­lui Radu Man din Răşinari şi apoi, Gheorghe, fiul lui Iacov, Ioan Grigoriovici, fiul lui Grigorie Ra­nite ce va evolua spre sfârşitul vieţii spre un stil eclectic.

Mai pe larg se ocupă autorul de valorosul zugrav originar din Craiova, Grigorie Ranite, într-un subcapitol pe care i-l dedică în întregime. Este vorba despre un zugrav care a desfăşurat o bo­gată şi îndelungată activitate în Ţara Ro­mâ­nească şi Transilvania, un apropiat al episcopului Inochentie Micu.

După prezentarea succintă, dar documentată, cu referitoare la momentele importante ale activităţii zugravilor veniţi din Ţara Ro­mânească sau a celor formaţi în primele decenii în centre importante, ca Făgăraş, Scheii Braşovului, cercetătorul Marius Porumb se opreşte în cu­prinsul cărţii asupra zugravilor din câteva zone tran­silvănene care au avut un rol important în evoluţia picturii româneşti din secolul al XVIII-lea.

Regiunea Munţilor Apuseni a beneficiat de prezenţa unor zugravi din primele decenii ale se­colului al XVIII-lea veniţi din centre din afara zonei, pentru ca apoi să se formeze zugravi chiar în ateliere locale. Sugestiv este faptul că în pri­mele decenii ale secolului al XVIII-lea, într-o serie de edificii religioase din Munţii Apuseni sunt prezenţi cunoscuţii pictori din Răşinari: Po­pa Ivan şi Nistor Dascălul. În pisaniile bisericilor apar şi alte nume, ca Teodor Zugravul şi Popa Matei, Vasile Ban, Gheorghe din Făgăraş, unul din exponenţii de seamă ai stilului brâncovenesc din Transilvania, făcând parte din importantul centru artistic format în preajma curţii episcopa­le a lui Inochentie Micu. În ultimul sfert al seco­lului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea, în regiunea Munţilor Apuseni, în ţinutul Clujului şi în părţile răsăritene ale Bihorului şi Sălajului, pe văile Mureşului şi So­me­şului sau în Banat  unul dintre pictorii cei mai do­taţi ai epocii a fost Simion Silaghi-Sălăjeanu. Au­torul, printr-o documentare de arhivă şi de teren, analizează şi pune în valoare activitatea a­cestui prolific zugrav, urmărindu-i decorurile mu­rale  şi tablourile realizate de-a lungul timpului.

Alte zone ale Transilvaniei au fost cerce­tate de Marius Porumb cu aceeaşi pasiune , cu­noaşterea artei medievale româneşti urmărind mereu legăturile cu Ţara Românească, prezenţa zu­gravilor munteni în Transilvania, evoluţia stilului postbrâncovenesc în secolul al XVIII-lea. Pictori din Ţara Românească în ţinuturile hunedo­rene este un alt subcapitol, unde autorul îi pre­zin­tă pe cei mai valoroşi zugravi care au activat acolo, aşa cum au fost Simeon Zugravul şi fiul său „smeritul între preoţi popa Simeon Zugravul paroh în Silvaşi de Sus”, care s-a format în Ţara Ro­mânească, poate la Râmnic. Marius Porumb se opreşte şi asupra unui pictor cu o personalitate aparte, Efrem Micu din Sad, considerat un va­loros pictor de iconostase la Bratislava şi Buda, iar într-un alt subcapitol dedică un  studiu Breslei pictorilor români fondată la Gherla, pe Va­lea Someşului Mic, într-o regiune de străveche is­torie românească, şi care în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea a fost un remarcabil centru cultural-ar­tistic. Aici, în anul 1777 s-a întemeiat Asociaţia pictorilor ce cuprindea un număr impresionant de zugravi şi iconografi. În apropiere se află satul Ni­cula, cunoscutul centru de pictură pe sticlă.

Autorul se întoarce spre zona Sălajului, acor­dând atenţie zugravilor, legăturilor lor cu Ţara Românească, făcând observaţii pertinente asu­pra activităţii lor, insistând asupra decorurilor murale ale unor biserici sălăjene.

În această atât de cuprinzătoare carte nu pu­tea lipsi studiul asupra Picturii maramureşene de la  tradiţia postbizantină la baroc, spaţiu artistic ce-a beneficiat, de altfel, de atenţia unor repu­taţi cercetători. Contribuţia lui Marius Porumb este una de localizare a unor centre de iconari, cir­cumscriindu-le individualitatea, cu precizarea că dincolo de influenţe, picturile murale mara­mu­reşene continuă stilistic tradiţia postbizantină, şi doar spre sfârşitul veacului apar mai frec­vente influenţe baroce. Bineînţeles, sunt prezentaţi şi zugravii cei mai importanţi, între care se de­taşează Alexandru Ponehalschi şi Radu Mun­tea­nu.

Un ultim subcapitol este dedicat Picturii  ex­terioare din Transilvania. Între manifestările ar­tistice ale secolului al XVIII-lea remarcăm şi de­co­rarea bisericilor transilvănene cu pictură exterioară. Marius Porumb apreciază că aceste fe­no­mene merită toată atenţia, deoarece constituie „unul dintre capitolele cele mai interesante şi mai importante ale istoriei artei româneşti, de­monstrând nu numai unitatea culturală a spaţiu­lui românesc din jurul arcului carpatic, ci şi existenţa unor viguroase centre de pictură transilvă­nene, în care activau uneori un mare număr de artişti.”

De altfel, toţi zugravii prezentaţi nu nu­mai cu profesionalism după o îndelungată şi apro­fundată cercetare, şi cu o admiraţie şi o căldură datorate pasiunii cu care s-a aplecat asupra a­cestui capitol important din istoria artei ro­mâ­neşti, sunt cuprinşi, cu datele cele mai importante cunoscute în legătură cu viaţa şi activitatea lor artistică, în repertoarul Pictori români transil­văneni din secolul al XVIII-lea.

Aşadar avem în faţă o carte de specialitate, rodul unor ani mulţi de cercetare, de teren şi arhive, o continuare a cărţii semnate de Mari­us Porumb şi apărută în urmă cu peste două de­cenii Pictura religioasă românească până în seco­lul al XVI-lea. Scrisul încărcat de pasiune şi viu in­teres pentru lumea zugravilor care au lucrat în Transilvania, admiraţia pentru realizările lor re­marcabile, fac ca lectura noii cărţi să fie agreabilă. Sunt comentaţi zugravi numeroşi, dar structurarea cărţii permite regăsirea lor, înţelegerea a­por­tului fiecăruia la evoluţia artei româneşti din e­poca medievală târzie în Transilvania. Sunt pre­zentate primele centre, sunt cercetaţi primii zu­gravi cunoscuţi din Transilvania care în contact cu sau veniţi din Ţara Românească au devenit continuatori ai stilului brâncovenesc ori ai artei mai vechi postbizantine (Făgăraş, Scheii Braşovului, Răşinari) pentru a continua cu figuri marcante din lumea zugravilor munteni, unii stabilindu-se în Transilvania pentru o perioadă lungă de timp. Sunt prezentate decoruri murale, in­sistându-se asupra lor când autorul consideră că e cazul, cu detalii şi analogii, cu reveniri la ac­tivitatea unor zugravi. Se urmăreşte astfel evo­luţia în timp a artei lor, observându-se diversitatea stilistică în unitatea de ansamblu, dar şi pre­zenţa unor artişti care s-au format în centre eu­ropene, reprezentând printre primii modernitatea în pictura transilvăneană, sau prezenţa u­nor centre nu numai de pictură murală şi tempe­ra ci şi de xilografie (Gherla), pictură pe sticlă (Ni­cula).

Într-adevăr, este vorba de o cuprindere amplă a fenomenului artistic, bogată în informaţii preţioase şi inedite, într-o prezentare gra­fică de excepţie, cu desene,  cu peste 250 de fo­to­grafii color şi cu o bibliografie impresionantă. O carte frumoasă apărută în Editura Meridiane, în anul 2003, pe care o recomandăm specialiştilor şi iubitorilor de artă românească pentru că, aşa cum menţiona  autorul,  „studiul picturilor mu­rale sau al vechilor icoane din Transilvania seco­lului al XVIII-lea, descifrarea unor inscripţii sau a unor izvoare documentare, descoperirea unor nu­me de pictori sau a unor nume de ctitori şi do­natori ne introduc într-o lume fascinantă şi pi­to­rească, ne dezvăluie necunoscute pagini de artă şi is­torie culturală.”

N. 9 oct. 1943 la Grozeşti, jud. Lăpuşna. Studii liceale la Baia Mare, Facultatea de Istorie-Filozofie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, doctor în istorie (1973), specializări în Italia, călătorii de studiu în Grecia; Franţa, Germania. Între 1966-1990 cercetător în istoria artei la Institutul de Istorie din Cluj-Napoca, iar din 1992 director al Institutului de Arheologie şi Istoria Artei al Academiei Române din Cluj-Napoca; din 1993 membru corespondent al Academiei Române. Fondator şi redactor responsabil al revistei de artă medievală Ars Transilvaniae; membru al Consiliului Internaţional al Istoriei Artei; din 2001 preşedinte al Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice. Autor a peste 100 de  studii de specialitate , editor, coordonator de volume. A publicat volumele: Bisericile din Feleac şi Vad (Meridiane, 1968), Icoane din Maramureş (Dacia, 1975), Pictura românească din Transilvania (sec.XIV-XVIII) (Dacia, 1981), Monumente istorice şi de artă religioasă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului (1982), Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania (sec.XIII-XVII) (Ed. Academiei, 1998) ş.a.. Coautor la Istoria românilor, vol. VI, VII (Ed. Enciclopedică, 2002). Conducător ştiinţific de doctorat şi profesor asociat la Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca.