Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (491) octombrie 2006

CRITERION

de

Liliana TRUȚĂ

Epopeea provinciei

Cristian Teodorescu, "Tainele inimei",

Editura Cartea Românească, București, 2005

După un debut „desantist” (1983), Cris­tian Teodorescu aduce în 1985, în volumul Maestrul de lumini (1985), o colecție de pro­ză scurtă în care simțim încă neliniștea căutării unor forme adecvate de expresie, chiar cu câteva încercări de abordare textualistă ce se vor dovedi ulterior a fi doar rezultatele, probabil, ale unui mimetism de grup. Adevărata ca­le de urmat, scriitorul și-o descoperă scriind ro­ma­nul „Tainele inimei” (1988), carte reeditată re­cent la editura Cartea Românească (2005), pentru ca în Povestiri din lumea nouă (1996) și Îngerul de la benzinărie (2003) să re­des­co­perim povestitorul prin excelență care susține atât forța romancierului cât și a scriitorului ce op­tează just pentru formula prozei scurte.

Reeditarea romanului „Tainele inimei”conține o scurtă prefață a autorului, in­titulată De ce n-am schimbat nimic, în care Cristian Teodorescu aduce ca prim argument în favoarea păstrării integrale a primei ediții, i­deea că romanul este în primul rând un „do­cu­ment de epocă”, vizând astfel dialogul in­di­vi­dului cu sistemul social, „sufocarea intelec­tua­lului român” într-un spațiu existențial închis ce-l face predestinat ratării.

Atât ca romancier cât și ca autor de proză scurtă, Cristian Teodorescu alege definitiv „existența” în locul „texistenței” preferate de colegii săi de generație, aglomerând pe spații epice miniaturale sau largi, un univers u­man ce va deveni inconfundabil în narațiunea contemporană. Nu tehnicismele sofisticate și experimentul, ci epicitatea și umanul rămân miza definitivă a scriitorului.

Romanul „Tainele inimei”  creează o plurivocitate nesofisticată: cele două planuri na­ra­tive cu evoluții paralele se vor unifica în finalul cărții fără nici cea mai vagă încercare de in­de­terminare. Ele se suprapun unor planuri temporale diferite care converg în final. Primul plan narativ, cu relatarea la persoana a treia, asigură clasica iluzie mimetică în care omnisciența și reprezentarea prin observație sunt victorioase. Naratorul impersonal este însă du­blat, printr-un artificiu tehnic, de un „narator dramatizat” sau „autor implicat?” – numit su­ges­tiv „anonimul”. Condiția „anonimului” este ambiguă: e situat ca statut undeva între personaj și narator. El nu narează, dar este narat, prezent însă peste tot ca un „cronicar” omniscient, „ochiul” care vede tot, dar se și folosește de „vocile” personajelor, personalizându-se prin ele și primind astfel o subtilă carnație.

Al doilea plan narativ are în vedere, spre deosebire de prima voce care viza o întreagă miș­care colectivă, un singur personaj: Octavian. Vocea narativă este însă anti-confesivă, per­so­najul nefiind lăsat niciun moment să se autoreprezinte; narațiunea este la prezentul persoanei a doua, o modalitate ce servește din nou observația, căci Octavian va fi „narat”, observat de un ochi exterior, probabil, al „anonimului”, deși nu avem suficiente indicii textuale pentru a afirma răspicat acest lucru.

Tehnica narativă este fidelă transparenței, departe de a fi indigestă, cu ramificații con­tro­late, cu divagații narative ce încetinesc ritmul povestirii redându-l pe alocuri staticului, abil conduse însă și fără a forța răbdarea cititorului.

Lumea romanului e situată cu precădere în spațiul provinciei, o lume-vitraliu, din cioburi de sticlă, din destine mărunte și nesemnificative, care doar citite împreună primesc ha­rul perspectivei și suflul întregului. Tocmai de aceea, ca și în prozele scurte, romanul e lo­cuit de o cantitativ homerică realitate umană, asemănătoare epopeii.

Provincia ca spațiu închis, generator de claustrofobii, determină fie o tendință centripetă, de locuire confortabilă, pentru „cavalerii resemnării”, fie o tendință centrifugă, a ne­fer­tilelor risipiri sau a înecatelor bovarisme, tendință cifrată subtil încă în primul enunț al ro­ma­nului: „Vara, din orașul acestei povestiri aveau loc exoduri zilnice.”

În funcție de aceste două tendințe, o primă categorie de personaje, chiar dacă nu construiesc în mod substanțial acțiunea, se individualizează în portrete vii, prin existențe închise, me­canice. O anumită tipicitate, infinită în variațiuni, a ratării, guvernează lumea acestor fi­gur­i, multe surprinse și de ochiul lui Octavian în peregrinările sale. Maiorul Scipion înțepenit în unica lui obsesie așteaptă cu o regularitate exasperantă venirea unei delegații speciale cu un tren. Văduva Cati Vâlcu așteaptă la nesfârșit un soț care nu se mai întoarce din străinătate. Lucia așteaptă într-o „casă cu molii” un logodnic la modul dickensienei miss Hawisham. Nina, blocată în condiția ei de curtezană a cetății, oficiază chiar și după măritiș etc. Mecanis­me existențiale robotizate, înțepenite într-o mecanică obsesiv maniacală în spațiul interstițial al așteptării ce aplatizează viețile, blocându-le într-o somnolență preconștientă, fără a le lăsa să se ridice la semnificația destinului.

O altă categorie de personaje sunt adaptabilii, o tipologie preferată de scriitor și în pro­zele ulterioare, manifestând un dinamism fragil care face din ei campioni ai su­praviețuirii. E vorba de fostul negustor Haikis care, după seismele sociale de după război devine comisionar, reușind astfel să ducă o existență ambiguă: nici în sistem, nici în afara lui. Tot o adaptată e și Mona, femeia fatală a urbei, care din doi iubiți îl va alege pe al treilea iar după ce acesta dispare, se recăsătorește glorios. Chiar și pictorul Poldi, inițial artistul diletant de provincie, făcând compromisuri senine cu kitsch-ul, se mulțumește cu o carier㠄locală”, lipsită de anvergură, dar comodă.

Un personaj ce iese din aceste rânduri pare a fi Octavian, al cărui destin e urmărit din ambele perspective narative și temporale ale romanului, personaj ce aduce în stare de criză soluția confortabilă găsită de Haikis, dublându-l pe acesta printr-un plus de forță. Cele două planuri încearcă să refacă narativ această ruptură în destinul personajului, colorând spațiile delicate dintre cauză și efect. Primul plan urmărește o viață perfect conformistă a per­so­najului, presărată cu toată ingredientele necesare unui adaptat tipic: obținerea diplomei în ciuda morții părinților, asumarea responsabilității sociale și familiale etc., până în momentul crizei. Ceea ce urmează rupturii e relatat în al doilea plan narativ la timpul prezent. Octavian a­bandonează totul ieșind violent din sistem și asumându-și condiția de declasat, de paria. Ne­bunie sau curaj? O formă de purificare necesară după o aglomerare nefastă de erori sau opțiuni nepotrivite? O evadare din tensiunea unei existențe ratate? O formă de asumare a liber­tății? Un bovarism autodistructiv, sinucigaș? Nu vom afla cu precizie sau suntem tentați a crede că ruptura le conține pe toate.

Oricum, experiența parcursă și drumul în cerc se refuză inițierii pentru că saltul de la un nivel de înțelegere a existenței la altul superior, nu se produce, iar Octavian reintră (mul­țu­mit și resemnat) în sistemul din care fugise, refuzându-i-se, atât dimensiunea tragică, cât și mân­tuirea. Mica sa aventură existențială nu se ridică, așadar, la registrul semnificației majore, chiar dacă vocația revoltei a existat. Marele Mecanism îl  reabsoarbe implacabil. Personajul mai are puritatea de a simți, în ultimele pagini ale cărții, aceeași recluziune inertă, leneșă, „su­fo­cant㔠care-l închide definitiv iar revolta, ruptura nu duc la salvare, ci doar la cicatrizarea u­nei pasagere schizoidii.

Cu destinul lui Octavian se închid coperțile ce adăpostesc o umanitate ce se zbate inert, mizând nu pe trăire, ci pe supraviețuire, într-o existență deposedată de harul de a semnifica.

Provincia poate dobândi semnificația unui anumit spațiu existențial și social limitat, atins de zbateri în registru minor, dominat de o mitologie a derizoriului și a angoaselor mă­runte, în care înfloresc fie bovarisme rumegate monoton dar neduse până la capăt, fie resemnări sănătoase sau triste.

Lumea lui Cristian Teodorescu, atât cea din acest roman, cât și cea din prozele scurte, respectă o admirabilă organicitate. Dinamismul aparent al acestui univers atins de o ciudată fe­bră a mișcării se îneacă de fiecare dată într-o băltire leneșă, închegată, suspendată mereu în an­tecamera marelui suflu dramatic.

Cristian Teodorescu e un povestitor prin excelență, slujit ireproșabil de vocația obser­va­ției, refuzând analitismul, psihologismul, notația de ordin intelectualist, e doar un „anonim” ce consemnează faptele într-o alunecare limpidă, deloc artizanală, lipsit de gestica amplă a marilor autori dramatici... Și totuși, după alunecarea greoaie a acestei „corăbii a nebunilor” spre ținte imprecise, efectul dramatic e insistent și nu dispare imediat după citirea cărții. Trebuie timp pentru ca aceast㠄urm㔠a lecturii să-și facă lucrarea, apoi să dispară.