Nr. 10 (491) octombrie 2006

Un eminent cercetător al literaturii şi culturii vechi

Dan Horia Mazilu, Lege şi fărădelege în lumea românească veche,

Editura Polirom, Iaşi, 2006

În exegetica literaturii româneşti vechi exis­tă o pleiadă de specialişti de primă mînă dintre care i-aş aminti pe N. Cartojan, P. P. Pa­nai­tescu, E. Turdeanu, Al. Duţu, D. Zamfirescu, M. Tănăsescu, D. Curticăpeanu, E. Sorohan etc. Unul dintre cei mai avizaţi este neîn­do­ielnic Dan Horia Mazilu, medievist reputat, la ora actuală cel mai bun cunoscător al „lumii ro­mâneşti vechi”,  „Veacul de Mijloc” al ro­mâ­nilor, cum îl califică.

Derivînd iniţial din obligaţiile sale universitare Dan Horia Mazilu a investigat litera­tura noastră veche, a recitit-o cu acribie (Re­ci­tind literatura noastră veche, Studii de litera­tură română veche), oferindu-ne monografii so­lide: una despre Udrişte Năsturel, alta des­pre istoria unei cărţii de largă audienţă  precum Vaarlam şi Ioasaf, două volume despre pro­za oratorică în literatura nostră veche, dar şi  cercetări dedicate barocului literar românesc, respectiv Renaşterii noastre. O activitate pro­digioasă încununată cu premii ale Academiei sau Uniunii  Scriitorilor, căreia cercetăto­rul n-a ostenit să-i adauge noi titluri, dacă voi po­meni doar cărţile tipărite la Editura Po­lirom: Noi despre ceilalţi. Fals tratat de i­ma­gologie (1999), O istorie a blestemului (2001), Voievodul dincolo de sala tronului: scene din viaţa privată (2003), pînă la recenta apariţie, Le­ge şi fărădelege în lumea românească veche.

Volumele sale sînt sinteze erudite, de pri­mă mînă, circumscriind efortul interior al în­ceputurilor literaturii noastre în aria culturală bizantino – slavo - română, constituirea pro­fi­lului propriu al unui baroc literar, respectiv al unei renaşteri româneşti, parte componentă a spiritualităţii europene orientale (Barocul în literatura română din secolul al  XVII-lea, 1976; Literatura română în epoca Renaşterii, 1984).  Cercetătorul defineşte chiar existenţa u­nei Prerenaşteri româneşti, inclusiv în perioada dominaţiei limbii slave; contactele cu lu­mea bizantină n-au  fost întrerupte, încît s-a înfăptuit la noi o „Renaştere” pe temeiuri bizantine (teza E. Turdeanu). Exegetul relevă mereu capacitatea noastră de asimilare creatoare (so­luţiile,  rezolvările „locale”), chiar a autorităţii pe care cultura românească şi-o cîştigă atunci, consolidîndu-se în zonele vecine. Demonstraţia devine implicit un studiu despre originile scri­sului literar românesc, cercetările sale de acribie filologică, curate, de certă onestitate intelectuală, nelipsite de polemism, avansînd nedogmatic noi grile de lectură,  mod de revizitare a culturii şi literaturii noastre vechi, coboară pînă la premisele şi condiţiile care au generat şi fa­vorizat înscrierea limbii române  între limbile de cultură ale Europei în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.

El surprinde, bunăoară, elementele unei noi paradigme literare care se face simţită în secolul al XVII-lea (de care se leagă primele forme de gîndire umanistă românească): sistemul coerent al elementelor de factură barocă,  familiarizarea scriitorilor noştri cu structurile alam­bi­cate ale acestui stil cultural-artistic, modul de selecţie şi asimilare a motivelor, temelor şi i­deilor literare, originalitatea incontestabilă a barocului nostru (impactul baroc însemnînd în primul rînd contactul cu Antichitatea), în tentativa de sincronizare cu tradiţiile culturale me­dievale. El nu privilegiază discursul autohton, dar nici nu ignoră specificitatea, originalitatea „locală”, atîta cîtă a fost. Este sugestivă, nu mai puţin, tentativa de definire a unei Renaşteri ro­mâneşti (redescoperirea romanităţii, modificarea funcţiei textului etc.). Contextualizările o­perate sînt mereu revelatoare. D.H.Mazilu face perceptibile mărcile evoluţiei, schimbările în structura genurilor literare şi a funcţiei textului literar, semnele conştientizării efortului artistic (caz emblematic, Învăţăturile lui Neagoe Basarab, pe care o socoate pe drept o carte mare a umanismului nostru).

Prin recurs la text cercetătorul certifică vocaţia europeană a literaturii noastre vechi. Aşezat excelent în  imensa bibliografie a medievismului (Şcoala franceză a Analelor, L. Febvre, M. Bloch, F. Braudel, Le Goff, Delumeau etc.), Dan Horia Mazilu descinde în inima is­toriei mentalităţilor, a imagologiei (distorsiuni imagologice, bunăoară, pentru a configura per­cepţia noastră despre străini), viaţa privată a Domnitorului, de dincolo de sala tronului ( un întreg volum) sau – exerciţiu de netăgăduită persuasiune – ne oferă o întroducere în istoria blestemului românesc (act de magie verbală), investigarea persistenţei negativului, male­ficu­lui în Evul Mediu românesc, domeniu puţin abordat. Demersul cercetătorului se si­tuează la interferenţa istorie, antropologie, magie, literatură folclorică, literatura cultă din e­tapa veche, aceea a coagulării expresivităţii involuntare. Pentru corecta contextualizare au­torul aduce în vadul demonstraţiei texte din Vechiul şi Noul Testament (păcatul originar a che­mat blestemul), Vede (cu imprecaţii adresate zeilor), literatura greacă şi romană,  mitologia germană, creştinism etc., pentru a personaliza blestemul ca figură a textului (cel burduşit cu referinţe culturale), iar la români (partea efectiv substanţială a cercetării) Mazilu ne oferă o hartă a tipurilor de blestem, cu practica anatemizării (unei ţări, unui voievod, din comuni­tate), excomunicării, caterisierii, pînă la cărţile de blestem, dar şi reacţia Bisericii – cărţile de dez­legare, de afurisenie sau de blestem. Cu necesarele distinguo-uri între magie şi credinţă, cartea cirscumscrie exemplar mentalitatea românească (mentalul medieval) în relaţie cu blestemul, dar, mai mult,  recurge la aplicaţii, valorifică literar, descrie naratologic retorica blestemului – o retorică a insistenţei, haşurînd efectiv imaginarul blestemului (figurile de­tes­ta­bile – ucigaşul, trădătorul, ereticul, pînă la tărîmul de dincolo, Iadul, chiar timpul eshatologic al Judecăţii de Apoi). Autonomizarea literară, să spunem astfel, a blestemului, tendinţa de a preface imprecaţia dintr-o „figură de stil” într-o „formă literară” de sine stătătoare e de­tectabilă încă din epoca elenistică, constată cercetătorul. O atare investigaţie,  deloc facilă des­cinde în depozitul profund al medievalităţii noastre, edificat pe multiple obsesii, spaime, cre­dinţe asociate magiei, „o colecţie grosolană de superstiţii”, cu cuvintele lui Ernst Cassirer. Ex­cerptele, unele spectaculoase, terifice, veritabile urgii lexicale (regalul de blesteme aparţine, evi­dent, femeilor) sunt culese din A. Ivireanul, M. Costin, D. Cantemir, molitvenice, Codex Sturdzanus, Cuvente den bătrîni, folclor etc.

Acest excelent cunoscător al structurilor imaginarului medieval românesc  ne-a oferit recent o carte despre violenţă şi putere, despre bine şi rău, cel din urmă covîrşind mereu primul termen, despre crime, delapidatori, falsificatori, hoţi, sexualitate, represiune, cu un cu­vînt despre lege şi fărădelege, prin recurs la cronicari (Lege şi fărădelege în lumea ro­mâ­nească veche, 2006). Palierul acesta al negativului, al maleficului a fost mai puţin investigat în cercetarea românească. Cartea ne pune în contact cu pagini de rară tensiune, încatenează mult tragism, o „paradigmă însîngerată” care vine din „Marea spaimă” care făcuse din Europa o „cetate asediată” (Delumeau), asaltată de războaie, conflicte religioase, epidemii, dezastre, dar şi pandantul lor, compuneri terifiante ţinînd de un canon literar codificat (povestirile despre Dracula), trimiţînd la o mentalitate instalată în masa cititorilor. Medievistul nostru angajează astfel istoria literară spre studiul structurilor mentale. Mulţimea exemplelor cer­tifică doza mare de cruzime a vremii, deşi unele cronici supralicitează numărul victimelor. Cartea lui Dan Horia Mazilu este o arheologie a violenţei româneşti, relevînd preeminenţa Răului asupra Binelui, mulţimea ipostazelor celui dintîi în lumea medievală lipsită de stabi­litate, fracturată de dezastre multiple – molime –  sau păcate veniale. Literatura în genere pro­vine din „intima cunoaştere a Răului: ea nu este inocentă, este vinovată…” remarca eseistul Georges Bataille. Cititorul poate „contempla” liste tragice extrase din cronici, întîlnindu-se cu arbitrariul puterii care generează violenţa, dar şi violenţa care augmentează la rîndu-i pute­rea, încît tirani malefici, sangvinari (Vlad Tepeş, Mircea Ciobanul – cea mai sîngeroasă domnie din Ţara Românească, Mihnea al III-lea, Al. Lăpuşneasnu etc.) se perindă prin pagini. Cer­cetarea medievistului este absolut palpitantă. Există la mulţi cronicari o autentică „bu­curie” a relatării, dar şi inerente subiectivisme, exagerări, chiar culmi ale înverşunării po­le­mice - la unii –, cei care exersează mecanismul descrierii negative, precum Azarie cronicarul. Seria întîmplărilor  sîngeroase din Moldova şi Ţara Românească este impresionantă. Violenţa unor voievozi tiranici şi criminali sfida cutumele şi dispoziţiile legii, perturba Ordinea. Derivat al puterii şi violenţei Voivozilor aflăm informaţii despre apetitul sexual al acestora (Ştefan Rareş, Mihnea Vodă cel Rău, Iliaş Rareş, Pătraşcu cel Bun, Grigore al II-lea Ghica, unii dintre ei amatori de „curve turcoaice”), despre ţiitoare şi ibovnice domneşti – ţiitoria domnească era o „instituţie” aproape publică, despre tentativele de stîrpire a prostituţiei, des­pre moralitatea româncelor (într-o lume masculină ca aceea românească, femeia era socotită mereu vinovată, purtătoare a păcatului…), dar şi despre interdicţiile Bisericii, inamică a sexu­a­lităţii. Nu mai puţin chiar despre „instituţia” haremului : la Curte aveau loc defulări sexua­le la care participau şi profesioniste  ale amorului. La antipod Biserica recurge la penitenţiale, pre­dici şi pravile  care anatemizau împreunările „ prespre fire”, cei care practicau „scîrnăvii”- seria devierilor sexuale: sodomia, homosexualitatea, pedofilia, lesbianismul, amorul în grup etc. Nu lipseşte relatarea unui posibil viol colectiv: Doamna Elisabeta Movilă, figură tragică a istoriei româneşti.  Să mai semnalăm că bolile venerice  erau foarte răspîndite, că „stricarea” fe­cioriei era plătită cu „o litră de aur” – decizia Divanului etc. Proxeneţii erau sancţionaţi cu de­capitarea, cu surghiunul, cu ocna sau cu o plimbare infamantă pe uliţe. Paginile acestea în­registrează „starea de sensibilitate” care guverna erotismul în lumea românească veche. Lista „făcătorilor de rău” este foarte lungă, incluzînd marginalii, mişeii, săracii, invalizii (ca­licii, constituind chiar o breaslă a calicilor nu doar leproşii, exista chiar un Pod al Calicilor), cerşetorii - nişte excluşi, ţiganii, craii – craii podurilor, Craii de Curtea Veche, din seria nu­clee­lor de delicvenţă, tipice epocii. La antipod cercetătorul  urmăreşte Legea, Ordinea, co­duri de legi, de la a cincea Carte a lui Moise (Deuteronomul) cu teribilele-i maledicţii  la di­ser­taţiile asupra  Poruncilor aparţinînd marelui prelat care a fost Antim Ivireanul sau pravi­lele cu lunga lor viaţă (memorabilă fiind Cartea românească de învăţătură), făra a ignora re­presiunea, tipuri de pedepse: blestemul, pedepse financiare, recluziunea, bătaia, schilodirea, ca semne infamante, duritatea pedepselor - spectacolul morţii (”pădurea de ţepe” a lui Vlad Ţe­peş), spînzurătoarea fiind  rezervată mai ales tălharilor etc. Trădătorul, chiar mort nu e dus întîi la mormînt, ci la spînzurătoare. Sîmburele tare al cărţii e decis de paginile care ilustrează în­călcarea unor principii ale Decalogului: Să nu furi!, Să nu ucizi !, Să nu fii desfrînat!, titluri efective ale capitolelor celor mai „seducătoare”. În imensa registratură narativă a cronicilor (Cronica Bălenilor, Letopisetul Cantacuzinesc, Ureche, Costin, Stioica Ludescu, Anonimul Brîncovenesc etc.) nu lipsesc informaţii despre hoţia domestică, inclusiv furtul de cărţi, despre falsificatori, delapidatori, despre violenţă, a voivozilor ( un şir de  voivozi ucigaşi, dar şi categoria celor suprimaţi ei înşişi), despre crima de toate zilele, despre militari rebeli transfor­maţi în tîlhari, despre jefuitorii cu arme, tîlharii de drumul mare, despre jafuri cu voie de la Domnie, despre haiduci etc. Dan Horia Mazilu reface  chiar un „imaginar al tîlhăriei”, avansează ipoteze interpretative ispitoare întemeindu-se mereu pe texte. Cartea re­constituie veritabile drame,  un imaginar terific, - bunăoară felul în care s-a constituit imagi­nea negativă despre Vlad Tepeş, drumul pînă la literatură fiind destul de scurt. El nu ignoră de­sigur în întreprinderea sa imensa bibliografie străină circumscrisă de imagologie, istoria mentalităţilor dar şi seria cercetărilor româneşti, de la Iorga, Panaitescu, Ştefan Lemny la Gh. Ciuhandu, Ligia Livadă-Cadenschi, Ştefan Andreescu etc. Volumul lui Dan Horia Mazilu, ve­ritabil tratat despre violenţă cu toate ipostazele ei (de la „violenţa de stat” la cea curentă, de la cea preventivă la cea reacţională, defensivă), recompune o panoramă a exceselor, agresivităţii, abaterii de la normalitate (perturbarea Ordinii, ignorarea Legii), venind din fascina­ţia păcatului - boală a sufletului, relevîndu-şi certa actualitate. În mentalitatea şi starea de sensibilitate a lumii româneşti ele nu sunt doar apanajul Veacului de Mijloc ci, din nefericire, per­manenţe venind pînă în modernitatea recentă. Dan Horia Mazilu, eminent istoric al lite­raturii române medievale ne oferă în Lege şi fărădălege în lumea românească veche un  foarte convingător portret al Răului din partea noastră de cer, convocîndu-i ca interlocutori pe cronicari,  prin sumedenie de secvenţe narative nelipsite de har literar.