Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (491) octombrie 2006

CRONICA LITERARĂ

de

Marius MIHEȚ

Behemoth în satul lui Eros

Radu Țuculescu, Povestirile mameibătrâne,

Editura Cartea Românească, București, 2006

Povestirile mameibătrâne este un ro­man despre crepusculul unei lumi care refuză extincția biologică și se alimentează din sevele nu­meroase ale amintirii, ca unică sursă de vi­ta­litate. Poveștile și ramificațiile lor radiografia­ză în această carte o imagine în sepia și apoi co­lor a unei comunități izolate, pentru care ero­to­mania e, în egală măsură, o șansă de integrare în lume și o definire a ființei. Defulările sunt fie verbal-colective, fie molcom-reținute, con­sumate în singurătatea dictată de nemulțumiri vicioase, niciodată extreme. Doar sugestia unei posibile crime survolează o narațiune cu nu­meroase intrigi și istorii. Perspectiva su­praindividuală urmărește o lume omogenizată doar de parfumul păcatului. Nota distinctivă a cărții lui Radu Țuculescu rezidă în inserțiile dis­crete și în doze mici de realism magic, de imagini simbolice și poetice precum și în felul cum înfățișează anatomia erosului; însă mai pre­sus de toate el e un artist al redării tensiunii erotice feminine, cu tot rizibilul ori far­mecul implicate.

Petra e un sat unguresc, undeva în zona Ne­grenilor, cu numai 185 de suflete, unde cel mai tânăr e poștașul Burdazoli, de șaizeci de ani. Autorul-narator - „domnul Radu” - vi­zi­tează  timp de cinci ani pe Mamabătrână, bu­nica unei prietene de la Cluj, Dita, care-l în­so­țeș­te în periplurile sale de vânare a poveștilor. Car­tea e secționată în trei părți: una cu­prinzând istorisirile mameibătrâne, a doua urmează un traseu singular de recunoaștere a au­torului-narator, pentru ca în final, capitolul-intrigă Nunta să lase loc re-configurării evenimentelor din dubla perspectivă a intrusului narator și a martorilor. Există o serie de distorsiuni ale textului; dincolo de ansamblul de voci narative mai e și cea provocată de problema limbii: „mamabătrână îmi povestește în limba maghiară, o limbă pe care eu o înțeleg aproxi­mativ șaizeci la sută. Restul completez de la mine. Îmi imaginez. În cazul meu, e convenabil și fascinant totodată. Completez ceea ce nu pricep, fantazând după bunul plac, străduindu-mă a continua povestea, întâmplarea ciuntită...”, mărturisește autorul-narator. Așadar întâm­plă­rile și gradul lor de verosimilitate rămân un mister pentru cititor, pentru că naratorul traduce, nelocuind în limbă propriu-zis, și mai apoi completează cu imaginația golurile din ex­pu­nerile naratorilor-pasageri; un pact, pe care, subtil și sagace, acesta ni-l propune. Relatările din carte sunt discontinue, pentru că, dincolo de reinventarea unei monografii prin povești in­citante, străbate și misterul unei dispariții, suspendat înadins până la capitolul final. Deși pare însemnat, planul detectivist e secundar și anodin în economia istoriilor, cititorul fiind deja avertizat de acest narator ludic, că explicațiile și le oferă singur, la alegere, la fel cum a pro­cedat el însuși. Acest final deschis creează iarăși alte perspective de interpretare, însă nu­mai savoarea poveștii e cea care contează până la urmă.

 

O Șeherezadă atipică

 

Un personaj pitoresc, în egală măsură real și ficțional, mamabătrână la cei 85 de ani ai săi se dovedește un povestitor volubil, atent la detalii, cu un simț al umorului aproape-ștrengăresc. Fostă îngrijitoare la „grajdurile colectivei”, înveșmântată mai tot timpul în negru, tunsă scurt, fără a părăsi decât arareori satul, ea nu are nimic din sobrietatea senectuții. Dim­po­trivă, chicotește, folosește un limbaj direct, frust, și nu e defel pudică. Își descoperă, bolnavă fiind, pasiunea târzie a lecturii; chiar dacă are numai șapte clase citește literatură de toate felurile, reținând doar aspecte și detalii care o ajută la întregirea propriei reprezentări asu­pra amintirilor. Amestecă frânturi ale memoriei, cu fapte reale, proaspete și altele, fic­ționale.

Povestirile au în vedere lumea de ieri și de azi din satul ardelean. Timpul e cel al me­mo­riei, iar indiciile-pretexte pentru povestiri sunt date de diverse situații și observații. Mai întâi casa bătrânei, mai apoi drumul cu mașina sunt locurile de unde bătrâna povestitoare transmite către ascultătorul avid întâmplările. Satul îi pare orășeanului-ascultător o altă lume, cu atât mai bizară cu cât localitatea e uitată de tinerețe și civilizație. Nu întâmplător indicatorul cu numele satului dispăruse. „Drumul de țară mi se părea un vis” spune cuprins de mi­rajul poveștii naratorul; mai mult: „Nedumeririle mele erau provocate de realitatea cu totul aparte alcătuită din ființa mameibătrâne și așezarea Petra. O așezare care-și pierdea respirația. O așezare în care colcăiau povești ciudate, năstrușnice, ce mă vor prinde ca într-o plasă de pă­ianjen”. Lumea satului capătă în povestirile mameibătrâne o funcție vitalistă, de loc-unde-se întâmplă-întotdeauna-ceva, în răspăr cu situația actuală a satului condamnat la dispariție bio­logică. E o lume confecționată din istorii pestrițe, cu dese trimiteri livrești. Cu toate că o a­parentă banalitate dă tonul confesiunilor bătrânei, ea știe cum să înceapă o poveste, când să o întrerupă și mai ales când să o reia. Nu e vorba de un ritual al povestirii cât de un joc al me­moriei care nu se adresează neapărat ascultătorilor ci amintirii proprii, ca o recuperare de­tașată în timp. Povestea despre Robert Stuparul, nu e doar o introducere la povestea de dra­goste dintre acesta și Margolili, cât un reper de început despre preconcepțiile unei lumi. Re­fuzul tatălui de a-și accepta viitoarea noră se datorează gurii satului – pentru care fata e o ți­gancă ușuratică, chiar dacă și ea este o intrusă, asemeni lor (alăturați târziu locului). Mai mult, această primă incursiune a bătrânei în cufărul memoriei transmite o informație, prin vo­cea tatălui nemulțumit, ce se va dovedi definitorie pentru comunitate: anume c㠄majoritatea [sunt] cam bătuți în cap”. Într-adevăr, nimic din această carte nu urmează ritualurile ori riturile cunoscute, de la refuzul colectivității la expresivitățile delirante ale iubirii - excepție fac discuțiile de la cârciuma satului, însă ele aparțin timpului autorului-narator, hotărât să spi­oneze prin integrare, adevărurile locului. Astfel că, tatăl ofensat alege să trăiască în copaci ca soluție unică de a scăpa de proști, preotul Totianoș e un amorez recunoscut inițiat de Mari­ca, soția adulteră, o Dona Inez de ocazie, Rozamunda castrează porcii și e totodată o frizeri­ță îndemânatică, Rudi construiește o casă rusească pentru soția adusă de pe meleaguri slave, Burzion și Burzfloarea își găsesc gâștele jupuite după ce fuseseră îmbătate, Galana, „cantorița” e o nimfomană veselă, Iani Frânghie e sinucigașul sedus sistematic de soția adulteră, pri­marul Botpali fură banii de ajutoare, Hermanpater și soția bat recordurile tăcerii în cuplu și atâtea altele. Unele ipostaze prezintă o mamăbătrână trecută într-un registru brusc adolescentin, puțin forțate având în vedere vârsta femeii (majoritatea aluziilor sexuale ale bătrânei sunt gratuite: „Mă duc afară să mă piș”, „...dacă aș fi avut nădragi și-o sculă cu două ouă!”; a­tunci când îi vede părul tuns scurt, naratorului i se pare că aduce cu o punkistă…). Ele nu co­munică defel cu portretul general al bătrânei.

Lumea configurată de mamabătrână și completată de autorul-narator e una în care nă­pastele sunt erotice, aproape exclusiv, unde morțile, de obicei stranii și violente, nu sunt surse de meditație sobră. În tot acest univers biserica e doar o clădire în paragină, religia lipsește, morala „dictat㔠de preot e cu susu-n jos, pentru că sunt ghidați, cu toții, de im­bolduri sexuale; timp de chestiuni transcendente nu există, palpitațiile trupului primează, sin­gura instanță recunoscută fiind indolența senzuală. Bolile sunt erotice, uneori psihice. E ciudat cum societatea aceasta amendează imoralitatea fără a o impune sau respecta deși săr­bă­torile carnavalesc-bahice sfârșesc întotdeauna într-un erotism amețitor, unde vulgaritatea se traduce printr-o seducție obraznică, cu rol de preludiu prelungit. În sat, copiii rămași sunt debili, casele sunt personalizate și obosite de atâtea vieți. Vitalitatea e sugerată doar de erotismul electrizant pe care-l impregnează locului două intruse: străina „Rusoaica” și Margolili, fiica vrăjitoarei Hudinela; ele sunt ființe incerte și uneori iluzorii. Unicul lor scop pare subju­garea eficientă prin seducție și autoextincția.

Lui Radu Țuculescu îi reușesc scenele erotice, atent ornamentate cu frânturi de li­ris­me și descrieri artistice; sexualitatea eroinelor din carte au ceva din lascivitatea devoratoare a eroinelor lui Ștefan Agopian, însă mai apropiate par de personajele lui D.R. Popescu, mai ve­rosimile prin anulările onirice. Ileana, Ilonca, Aurelia, Rița, Circăreasa și alte eroine din ciclul „F” își pot găsi cu ușurință corespondente în cartea lui Țuculescu. Spre deosebire de per­sonajele lui D.R. Popescu, eroii lui Radu Țuculescu sunt mai speriați de femei decât de moarte sau adevăr.

 

Carnavalesc fantastic  

 

Când autorul-narator anchetează resorturile povestirilor mameibătrâne, crâșma e lo­cul firesc al manifestării bărbaților. Misogini și hipnotizați de mitul senzualei Margolili, ei participă la istoriile știute cu amănunte personalizate. Martori și colportori deopotrivă, ei instaurează un timp al povestirii confuz și exploziv. Dacă  „domnul Radu” e acceptat dintru în­ce­put, țiganii sunt lăsați afară deși la petreceri, Moti și orchestra lui sunt nelipsiți. Burdazoli și Ema, iapa lui, e un comis Ioniță improvizat, parodiat prin relația specială cu „Rosinanta” lui. În mijlocul bărbaților, singură Rozamunda are acces, pentru că e percepută dual: ca femeie, tot adulterină, și ca „bărbat”, prin preocupări. „Doar bărbații fără simțul umorului ar trebui castrați”, spune ea de la bun început, semnalând celorlalți condițiile istorisirilor. Respectă totuși secretomania taciturnului Timar și înțelege tăcerea lui Rudi, odată o pasiune erotică in­decisă. Permanent naratorul ascultă cu imaginația înfierbântată, curios și șăgalnic; nu ezită să provoace aluziv și știe când să se retragă ceremonios. Înmormântarea mameibătrâne îi pro­voacă reverii onirice iar tabloul narațiunii se întunecă și deseori alunecă în fantastic. Nunta, motiv mereu amânat de mamabătrână, capătă în ultimul capitol (excelent!) dimensiuni apoteotice. Erotismul exorcizat din acest capitol se îmbină cu sugestiile livrești și elemente fantastice. În carte apar trei motive reluate consecvent: un motan negru în care recunoaștem pe Behemoth, motanul bulgakovian – prin el se realizează interferențele parodic-livrești -, muș­tele și luna - simboluri în roman ale alterității locului și atribute al thanatosului fantastic. Misterele legate de Demitri, soțul mameibătrâne și Margolili dau impresia clarificării. Mama­bă­trână nu oferă certitudini, mai ales atunci când ea însăși devine personaj. Nunta e pretextul e­zoteric pentru întreaga comunitate de a participa la un spectacol carnavalesc al intrigii și fi­nalității erotice. Frenezia muzicii e scuza care desface iubiri și trimite mesaje subliminale. Țu­culescu e un artist al confecționării de tensiuni erotice. De la episoadele care prezintă seduc­ții­le femeilor vorace (Marica, Hudinela, Margolili) la iubirea Rusoaicei cu Margolili, culminând cu baia comună a femeilor în popasul spre Negreni, întreaga narațiune stă sub semnul lui Eros. Satul însuși e un organism  imens care, sub pretextul sărbătorii, dezlănțuie orgii, sfidând până și mersul naturii și imersiunile fantasticului (batjocorirea motanului suspect, furtul lunii, cerul acoperit de berze). Dezmățul din finalul cărții nu oferă soluții, doar alte sce­narii; astfel că, posibilii criminali se înmulțesc dar și ipotezele unei disipări vrăjitorești se multiplică. În romanul lui Țuculescu vom găsi câte ceva din proza unor D.R. Popescu, Ștefan Bă­nulescu, Marin Preda, Eugen Barbu și a altora. Detectivul de povești de aici nu e propriu-zis un scormonitor, el vrea să rămână într-un plan secund deși se implică în cunoașterea „pe te­ren” a evenimentelor. Timpul e cel al poveștii, înghețat din perspectiva autorului-narator, fie cel al amintirii numaidecât nestatornice a naratorilor diverși. Prezentul e doar un liant și o trambulină spre reverberații poetice.

Povestirile mameibătrâne e romanul unei lumi surprinse într-o derivă crepusculară, mo­bilizată doar de adierile viciului. O carte despre lumea de lângă noi dar și o fereastră spre po­sibilitățile toleranței etnice prin poveste; în ea se combină și sunt distribuite eficient livrescul șugubăț, reveriile lirice și un realism magic inserate temperat, cu precizie. Un cockteil na­ra­tiv în care textul, deși nu e străin de ingredientele tehnice sofisticate, păstrează un echilibru rafinat. Cea mai bună carte a lui Radu Țuculescu de până acum.