Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (491) octombrie 2006

CRONICA MUZICALĂ

de

Adrian GAGIU

Concert în memoria lui Evin Acél

Deschiderea stagiunii simfonice 2006-2007 a coincis cu comemorarea dirijorului Ervin Acél, decedat cu o lună înainte (și înmormântat în Kőszegszerdahely, localitatea ungară unde se sta­bilise de câțiva ani). Concertul comemorativ s-a desfășurat cu participarea dirijorului Emil Si­mon, a pianistei Dana Borșan și a corului filar­mo­nicii pregătit de Lászlóffy Zsolt.

Originar din Timișoara și absolvent al A­ca­demiei de Muzic㠄Ciprian Porumbescu” din Bu­curești și al Academiei de Muzic㠄Gheorghe Dima” din Cluj, Ervin Acél a beneficiat de profe­sori de talia marilor dirijori Constantin Silvestri și Antonin Ciolan. După trei ani petrecuți la pu­pitrul orchestrei Filarmonicii din Botoșani, Ervin Acél a fost din 1963 până în 1991 (când a fost „lustrat” de contestatari dirijor permanent al Filarmonicii orădene. În această perioadă a activat doi ani și ca director muzical la Opera de Stat din Istanbul.

După ce a fost director și dirijor principal al Orchestrei Simfonice din Szeged (Ungaria), Ervin Acél a revenit din 1999 la pupitrul orchestrei orădene. Activitatea sa concertistică s-a desfășurat nu numai în țară, ci și în alte țări eu­ro­pene, în Japonia și America, realizând peste 40 de înregistrări. În ipostază didactică, el și-a îm­păr­tășit experiența prin cursuri de măiestrie sus­ți­nute la Oradea, Roma, Assisi, Szeged și, din 1996, la „Musikseminar” din Viena.

Respectivul comemorativ a cuprins Con­cer­tul nr. 5 în Mi bemol major pentru pian și orchestră op. 73 (1809) și partea a doua („Marș fu­nebru”) din Simfonia a III-a în Mi bemol ma­jor „Eroica” op. 55 (1804) de Ludwig van Beethoven (1770-1827), precum și două fragmente din Requiem-ul în re minor KV 626 (1791), ultima capodoperă, neterminată, a lui Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791): „Rex tremendae” și „Lacrimosa”.

Programul a părut alcătuit cam în pripă, mai ales că grandoarea triumfală a concertului beethovenian s-a nimerit ca nuca în perete la o o­cazie ce se voia comemorativă. Interpretările sentimentale ale acestor piese, cu licențe romantice în tempo și dinamică față de stilul clasic, precum și rodajul încă inexact între muzicieni (poate e­rau și „sechele” de după pauza estivală) au deza­mă­git ținând cont de cartea de vizită de până a­cum a lui Emil Simon, unul dintre cei mai repu­tați dirijori români contemporani.

Nimeni din partea Filarmonicii nu a su­flat o vorbă despre cel comemorat, doar programul de sală oferea câteva date despre context și despre biografia artistică a lui Acél. Printre acestea, și un mesaj din partea compozitorului Adrian Iorgulescu, ministrul culturii, în care se spu­nea, mai mult decât encomiastic, c㠄viața nu i-a fost, mereu, ocrotită de suferință, neînțelegere și in­trigi mărunte ale unor breslași fără orizont. Dar maestrul, truditor neobosit, făuritor a ceea ce astăzi înseamnă Filarmonica de Stat Oradea, a trecut netulburat peste ingratitudine, fără os­ten­tație, fără vocația martirajului, susținut de com­petența sa profesională, de dragostea sa pentru muzică, de dragostea sa pentru oameni” etc., etc.

Dincolo de toate, aplauzele publicului ri­dicat în picioare la finalul concertului s-au a­dresat de bună seamă cu respect memoriei dirijo­ru­lui Ervin Acél. Dumnezeu să-l ierte!