Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (491) octombrie 2006

CRONICA TEATRALĂ

de

Mircea MORARIU

Un film pe scenă

ATHÉNÉÉ PALACE HOTEL –  a­dap­tare de Alexander Hausvater și Robert Șer­ban după romanul lui R. G. Waldek; Tra­duce­rea – Ileana Sturdza; Teatrul Național „Mi­hai Eminescu” din Timișoara; Un spectacol de Alexander Hausvater; Scenografia –   Guido Tondino; Costumele – Stela Verbeceanu; Muzica – Dan Simion; Coregrafia – Mălina Andrei; Light design – Lucian Moga; Cu – Tania Popa, Luminița Tulgara, Ion Rizea, Doru Iosif, Damian Oancea, Georg Peetz, Colin Buzoianu, Tóth Tünde, Mihaela Murgu, Oa­na Rusu, Péter László, Traian Buzoianu, Că­tălin Ursu, Benone Viziteu, Victor Manovici, Sabina Bijan, Ana Maria Pandele, Eugen Jebeleanu, Sebastian Ciocan, Adrian Jivan; Data pre­mierei – 16 septembrie 2006

 Numele lui Alexander Hausvater apare pe afișul spectacolului Athénéé Palace Hotel,  cu care Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Ti­mi­șoara  a deschis deopotrivă noua stagiunea dar și ediția a XII a a Festivalului dramaturgiei ro­mânești, în două ipostaze. În aceea de autor, îm­pre­ună cu Robert Șerban, al adaptării  romanului-reportaj  Athénéé Palace  de R. G Waldek, din care se obține aproape un scenariu cinema­tografic, dar și în calitate de semnatar al regiei ar­tistice. Prin însăși definiția ei (cf. Patrice Pavis- Dic­tionnaire du théâtre, Editions Sociales, Paris), adaptarea îngăduie tot felul de manevre textuale, fără a se teme de modificarea sensurilor o­perei originale. E evident că în cazul de față o­perația de adaptare și dramatizare (încă și mai puternică dacă punem la socoteală faptul că opera-sursă nu conține nici un dialog de natură a fi transpus tale quale în opera-țintă) nu este nu­mai un simplu act literar, ci un mod de a citi textul primar prin raportare directă la o anume vizi­u­ne de spectacol. Așa încât, din start, montarea își asumă libertatea de a nu rămâne fidelă ro­ma­nului, ci de a-l reformula într-o relație extrem de li­beră, asumându-și deschis statutul de demonstrație estetică, născută dintr-o strategie ce instituie o anume ordine de priorități în reorganiza­rea în limbaj teatral a amplei materii epico-documentare a cărții.

Rose G(oldsmith) Waldek a lucrat în arcul de timp  iunie 1940- ianuarie 1941 în calitate de corespondent la București al săptămâna­lului Newseek. A cunoscut de visu teribilele întâmplări prin care a trecut România în anul 1940, an pe care, așa cum dovedește o notă din Jur­nalul regelui Carol al II lea, acesta îl privea cu mari temeri ce se vor dovedi cât se poate de în­dreptățite. „Ce o aduce, numai Dumnezeu știe. Nu cred în liniște. Mi-e foarte teamă.” Experiența de corespondent de presă al Rosei Waldek stă, așadar, la baza romanului-reportaj Athénéé Palace, apărut în 1942. Semnatara lui a sosit în Ro­mânia la data de 21 iunie 1941, ziua căderii Pa­risului. Iar cum „nici un alt popor din Europa nu avusese asemenea pasiune pentru Franța  ca ro­mânii” și „Franța era legată  de fiecare ceas de glorie din scurta epocă de independență a Ro­mâniei” tot la fel cum „Franța umpluse întotdeauna orizontul României, unde nu mai era loc pentru nici o altă țară, nici măcar pentru Anglia”, e sigur că respectiva zi a avut un impact a­parte asupra țării noastre. Atunci când aude că Franța a căzut la picioarele lui Hitler, Mihail Se­bas­tian, bunăoară, suferă de-a dreptul, e podidit de lacrimi, „ca la moartea unei ființe scumpe”. (a se vedea Jurnalul scriitorului tipărit la Editura Hu­manitas) Iar „odată căzut Parisul, notează A­drian Cioroianu în capitolul Visul Yvonnei. Sta­re de fapt și stare de spirit în anul marelui haos din cartea Focul ascuns în piatră, Editura Po­lirom, Iași, 2002), ghinioanele se țin lanț”, fie și nu­mai pentru motivul că istoria nu avea de gând să se oprească. În răstimpul cât Rosie Waldek avea să stea la București, țara va cunoaște evenimente încă și mai dramatice, precum pierderea Ba­sarabiei, cedarea Ardealului de Nord, abdicarea regelui Carol al II lea, coabitarea fragilă dintre generalul Antonescu și Horia Sima, rebeliu­nea legionară, cărora li se va adăuga un devastator cutremur de pământ. În reformularea pentru scenă a romanului, toate sau bună parte din aceste teribile încercări sunt evocate, arătate, mai mult sau mai puțin temeinic, dar nici unul nu do­bândește, în mod oarecum ciudat, amploarea semnificației căderii Parisului. O semnificație pe care e drept că însăși Rosie Waldek o subliniază în capitolul întâi, Scena românească, a cărții sale. O scenă dominată deocamdată de figura regelui Carol al II lea care „era pentru români ceea ce era Hitler pentru germani, Mussolini pentru ita­li­eni, sau Stalin pentru ruși. Dar era mai mult de­cât atât. Căci Carol nu era în fruntea dictaturii unui partid politic, precum ceilalți dictatori, ci gu­vernase ca dictator personal din anul 1938, când abrogase Constituția și vechiul sistem al par­tidelor politice”.  Fotografia regelui, a cărui domnie intra în agonie odată cu capitularea Franței, apare proiectată de două-trei ori în timpul spectacolului, pe un mare ecran, lucru ce nu se întâmplă însă, așa cum cred că ar fi fost firesc, cu cele ale succesorului său real la conducerea Sta­tului, generalul Antonescu, fapt ce conduce la instituirea falsei impresii că tot vârtejul de e­venimente pe care se străduiește să îl rezume mon­tarea s-ar fi consumat în continuare în timpul dictaturii carliste.

R. G. Waldek a locuit, pe toată durata se­jurului său în România, la Athénéé Palace. Acesta e situat în Piața Atenelui, loc în care „se află i­ni­ma Bucureștiului, din punct de vedere to­po­grafic, artistic, intelectual și, dacă vreți, moral”. În vara anului 1940, Athénéé Palace „era ultima scenă cosmopolită ( s.n) pe care Europa de după răz­boiul mondial și Europa Noii Ordini apăreau îm­preună”. Iar „în holul de la  Athénéé Palace, ve­chea Europă de după războiul mondial, cât și Europa Noii Ordini își jucau rolurile în această dram㔅 „Aici secretele de alcov, secretele Curții, secretele diplomatice erau șoptite în urechi care, în chip miraculos, se transformau în tot a­tâtea microfoane. Aici se făceau și se desfăceau jo­curile, aici se inventau povești care se răspândeau apoi ca o epidemie, aici toate tainele as­cunse în sipetele Balcanilor erau scoase la lumină și luate în derâdere, iar bârfele defăimau onoarea fiecărui politician și virtutea fiecărei femei. Ni­meni nu se sinchisea. Nici măcar victimele”. Or, așa după cum se va arăta într-unul dintre fi­nalurile spectacolului, victimele aveau să plă­tească scump prețul indiferenței lor.

Am decupat din cartea lui R. G. Waldek fra­zele în care socotesc că se află nucleul sensului dra­matizării și miezul montării, adică sublinierea i­deii că hotelul  devenise ultimul bastion al cos­mo­politismului căruia evenimentele dintre iunie 1940 și ianuarie l941, dar și extremismele politice pe care le anunțau acestea aveau să-i pună capăt o lungă perioadă de timp. Athénéé Palace de­venise nu doar un Babilon lingvistic, ci și un seismograf sensibil al tuturor cutremurelor pe care le va cunoaște România nu numai în răstimpul pe care îl surprinde cartea. Iar opțiunea lui Alexander Hausvater e de a pune în pagină de spectacol res­pectivul Babilon cu însușirea lui de seismograf, poate nu cu suficientă aplecare pentru clari­ficarea scenică a faptelor de natură și cu reală importanță istorică.

Montarea se individualizează printr-o supraabundență de semne. Spectacolul începe suspect de calm, cu  ceea ce se cheamă mise en situation. Se aude puternic sunetul unei mașini de scris în vreme ce pe un mare ecran se pot citi (asta dacă ai un loc central, altminteri lectura de­vine ceva mai puțin lesnicioasă) primele rânduri din cartea lui Rosie Waldek. Poate că în economia montării aceasta secvență e supradimensionată. În orice caz, e cât se poate de limpede că a­tari momente de acalmie vor fi repede spulbera­te de un iureș de fapte și vorbe, evidențiate prin vâr­tosul recurs la plurilingvism (spectacolul se joacă în opt limbi, iar spectatorului i se cere să ci­tească în românește ceea ce se rostește pe scenă, de pe ecranul cu funcție de prompter, lucru iarăși nu tocmai confortabil), la un substanțial co­mentariu muzical (datorat lui Dan Simion) a­proape niciodată întrerupt, la dinamica spațiului (decorul e conceput de Guido Tondino), la cea a dansului (coregrafia- Mălina Andrei). Atenția celui aflat în sală e suprasolicitată de o avalanșă de informații ce îi sunt livrate deopotrivă pe cale verbală și non -verbală, fără ca nimeni să fie preocupat de evaluarea și justa dimensionare a limi­telor capacității de receptare. Ceea ce nu e tocmai în folosul montării și nici în serviciul clari­tății enunțării temelor sale, consfințind mai cu­rând o victorie a formei asupra fondului. Evenimentele cu adevărat importante, expuse fără necesarele sublinieri istorice, (să fiu bine înțeles- nu aș fi dorit ca spectacolul să se transforme într-o lecție de istorie, dar ceva mai multă rigoare în or­donarea din această perspectivă a materialului dra­maturgic mi s-ar fi părut absolut necesară, cu atât mai mult cu cât textul care curge în final pe sus-numitul ecran devine imposibil de urmărit), se amestecă cu povești de alcov, cu surprinderea în­firipării de iubiri interzise, precum cea dintre  o biată cânăreață și un oficial german, cu des­trămări de familii, cu dezvăluirea apartenenței la Garda de fier (Marian), cu nașterea de visuri revizioniste (János), cu  glorii și apusuri de cariere în spionaj (Edith von Coler), cu spioni mascați în coafori de lux, cu întoarceri în trecut a  căror semnificație e mai greu de descifrat de spectato­rul neinițiat. E cazul, bunăoară, al apariției pe sce­nă, asemenea fantomei bătrânului rege Hamlet, a „ultimei romantice”, cum o numește Hannah Pakula pe Regina Maria, a cărei moarte avea, de altminteri, să se întâmple în anul în care Hitler a invadat și anexat Austria. Înainte să moa­ră, Regina i-a cerut lui Carol să fie „un monarh bun și puternic”, lucru pe care acesta nu l-a putut în­deplini, fapt consfințit de pierderea ținutului în care se află Balcicul, acolo unde a dorit Maria să-i fie înmormântată inima. Evocarea unei etape din istoria Romanovilor și insertul de telenovelă cu reîntâlnirea dintre un tată și un fiu despărțiți sunt absolut gratuite și reprezintă o inutilă concesie făcută gustului mai puțin rafinat.

Pentru edificarea mecanismului specta­cu­lar care, dincolo de neclarități și balast, sau poate chiar în pofida acestora, funcționează to­tuși dinamic, regizorul Alexander Hausvater le cere tuturor colaboratorilor săi, de la actori până la ultimul component al corpului tehnic, un de­vo­tament necondiționat. În acest maraton, am­biția directorului de scenă e ca actul interpretării să îl egalizeze pe cel al trăirii. Celor aflați pe scenă, Hausvater le solicită pasiune, exprimarea plăcerii de a trăi, curajul încercării pasiunilor extreme, exersarea gustului pentru situațiile peri­cu­loase. Exigența aceasta a regizorului își are rostul ei în procesul mai amplu de redinamizare a trupei, de afirmare a posibilităților ei creatoare. Am sentimentul că directorul de scenă și-a atins scopul și a izbutit să-i convingă pe interpreți de u­tilitatea demersului său. Chiar atunci când unele solicitări îmi par nițeluș gratuite. Cum eu încă cred că sugestia înseamnă un dat al teatrului, pentru sublinierea cosmopolitismului spațiului e­vocat nu era absolut necesar să li se ceară interpreților să vorbească în limbi străine, cu atât mai mult cu cât unii o fac destul de căznit. Dar e sigur că atât Tania Popa, merituoasa interpretă a rolului titular, cât și Luminița Tulgara, Doru Iosif, Mihaela Murgu, Oana Rusu, Ion Rizea, Traian Buzoianu acceptă provocarea și se străduiesc să îi facă față. Tot la fel cum de nedezmințită implicare fac dovadă Damian Oancea, Georg Peetz,  Tóth Tünde ( din nou surprinzătoare în rolul Re­nata Totti, așa cum a fost într-un alt spectacol al lui Alexandre Hausavater, Noapte de 16 ianuarie, realizat la Teatrul din Oradea), László Péter, Cătălin Ursu, Benone Viziteu, Victor Manovici, Sabina Bijan,  Ana-Maria Pandele, Eugen Jebeleanu. Sunt numeroase indicii că nici un interpret nu s-a simțit jignit atunci când i s-a cerut să se manifeste nu ca vedetă, ci ca instrument fără de care nu poate fi plăsmuit filmul pe scenă  la ca­re aspiră bogata imaginație a regizorului. E greu de spus de ce acesta a lăsat în mod deliberat trei finaluri. Explicația potrivit căreia fiecare spectator are dreptul să și-l aleagă pe cel dorit e șubredă. E cât se poate de limpede că momentul în care protagoniștii apar pe scenă, arătându-li-se destinul tragic (cu amendamentul că Rosie Waldek nu spune nicăieri în cartea sa că ar fi fost expulzată), e unicul final adevărat, celelalte două fiind de prisos. Sunt multe „enigme nesplicate” și nenumărate capricii ce pot sesizate în montare. Dar și multe lucruri bune care devin precumpănitoare din perspectiva evaluării etapei de relansares în care se află azi Naționalul timișorean. Să le acordăm prioritate.

 

Ideea de utopie și relele ei

 RICHARD AL III- LEA SE INTER­ZI­CE de Matei Vișniec; Teatrul „L. S. Bulandra” din București; Regia – Cătălina Buzoianu; Decorul – Mihai Mădescu; Costumele- Luana Drăgoescu; Muzica – Mircea Florian; Lighting design – Ioan Lazăr; Mișcarea scenic㠖 Mălina Andrei; Cu – Virgil Ogășanu, Anca Sigartău, Valeria Ogășanu, Doru Ana, Radu Amzulescu, Valentin Popescu, Luminița Gheorghiu, Petre Lupu, Alin Olteanu, Mihai Bisericanu, Raluca Botez ,Ștefan Ruxanda, Lorette Enache, Mihaela Zamfirescu și Irina Sârbu (pian), Gabriela Bokor (violoncel), Marius Hoghi (tub), Georgian Lepădatu (clarinet), Paul Aniculesei (corn); Data reprezentației – 20 sep­tem­brie 2006.

 Publicată în volumul Mansardă la Paris cu vedere spre moarte (Editura Paralela 45, Pi­tești, 2005), piesa Richard al III lea  nu se mai fa­ce de Matei Vișniec a cunoscut prima versiune sce­nică românească printr-o coproducție a Tea­trului „G. A. Petculescu” din Reșița, a Teatrului „Nottara” din București și a unei companii fran­ceze numită Théâtre de la Presqu’Ile Granville. Debil artisticește, respectivul spectacol putea pu­ne în pericol destinul scenic al noii piese  care, chiar dacă nu e perfectă ori excepțională, are nu­me­roase calități, dovedindu-se oricum superioară altor scrieri recente ale binecunoscutului dra­maturg, cum ar fi cea care dă titlul volumului men­ționat sau Mașinăriei Cehov. Lucrare te­meinică, mostră de teatru politic, încadrându-se seriei de lucrări destinate scenei în care scriitorul des­chide proces ororilor comunismului, Richard al III lea se interzice se individualizează printr-un se­mantism bogat și câteva teme-forte  de mare ac­tu­alitate- relația dintre gândirea captivă și gândirea liberă, dintre artist și politică, dintre gânditor, artist și putere, dintre spirit și dictatură, pericolul abdicării morale, a lașității și masificării, a puterii care iubește puterea-  cărora li se alătură alte nu­meroase suprateme. Interesant și în folosul textului e că această bogăție de teme și suprateme nu  afectează claritatea partiturii, tot la fel cum nu limitează capacitatea directorului de scenă  de a adăuga propriile sale teme, stimulându-i origi­na­­litatea și forța creatoare.  Fie și numai din aceste motive, eram absolut convins că Richard al III lea nu se mai face merita și o a doua șansă care, iată, vine dinspre Teatrul „L.S. Bulandra” din București și a regizoarei Cătălina Buzoianu. Aceasta a analizat cuvânt cu cuvânt, secvență cu secvență textul piesei, a examinat raporturile dintre personaje , le-a mărit cu lupa, a evaluat cu minuție împletirea dintre teme și suprateme. Nu i-a scăpat că piesa poartă și un al doilea titlu – Scene din viața lui Meyerhold. Iar cum celebrul re­gizor rus, executat din ordinul lui Stalin, nu a montat niciodată Shakespeare în pofida faptului că el e arătat în text în timpul repetițiilor la un viitor spectacol cu Richard III, Cătălina Bu­zo­ia­nu a completat, din rațiuni de verosimilitate dar nu numai, textul lui Vișniec cu pagini din presa vre­mii, cu discursuri pe care Meyerhold le-a rostit la diversele adunări care făceau partea din în­săși foaia de parcurs a timpului. Încă și mai im­por­tant, spectacolul începe și e intersectat de o seamă de exerciții de biomecanică, aceasta fiind me­toda teoretizată de marele regizor rus. Firește, re­gizorul creator care e Cătălina Buzoianu nu și-a dorit să monteze piesa lui Vișniec în stil meyerholdian, iar a-i reproșa că nu a făcut-o e o naivitate ce nu ține seama tocmai de detaliul extrem de semnificativ că semnatara însăși a spectacolului e autoarea unui concept propriu de teatru, ex­pri­mat prin  spectacole și teoretizat în cărți. La fel de important, pentru realizarea efectului de real la care aspiră Cătălina Buzoianu, e felul în care spectacolul subliniază atacul cenzurii exercitată de tot felul de comisari și consilieri ideologici ce mișună la repetiții, se manifestă agresiv la vi­zionări, văd în originalitatea pe care  gândirea lui Meyerhold vrea să o impună viitorului său spectacol un pericol pe care îl transformă în principal cap de acuzare. În al treilea rând, Cătălina Bu­zo­ianu recurge la modificarea numelui piesei, a­ceasta jucându-se sub titlul mult mai categoric Richard al III lea se interzice. De altfel, una dintre cele mai percutante scene din spectacol e cea în care se produce închiderea teatrului unde re­pe­tă Meyerhold.

E în specificul dictaturii de a stimula și spon­soriza lașități, de a produce dezumanizări. De­zumanizarea și descreierisirea sunt deopotrivă instrumentele de susținere dar și rațiunile de a ființa ale terorismului de stat. Faptul e marcat în textul lui Vișniec de transformarea în comisari ideologici, reprezentanți a tot felul de organisme cu nume deopotrivă înfricoșătoare și hilare a mamei, tatălui și chiar a proaspăt-născutului fiu al lui Meyerhold. Cătălina Buzoianu face un pas în plus și îi încredințează actorului  ce urmează să-l joace  pe Richard și rolul copilului lui Meyerhold (Radu Amzulescu). Un „cumul” interesant, cu urmări în plan artistic și ideatic realizează și Doru Ana, deopotrivă interpret al lui Stalin, dar și al Gardianului-șef. Luminiței Gheorghiu ( care a înlocuit-o rapid pe titulara rolului, Coca Bloos) i se încredințează rolul Femeii-comisar și al mamei lui Meyerhold, tot la fel cum lui  Petre Lupu i se cere să joace rolul unui Cenzor, dar și al tatălui regizorului. În planul convenției teatrale, atari decizii au semnificații aparte, arătând cât de repede sub impulsul fricii și al oportunismului, oamenii își abandonează esența. Sarcini artistice duble mai primește Mihai Bisericanu. Totul pentru a sublinia progresia trădării, a singurătății ce îl înconjoară pe Meyerhold, om care dorind să monteze creator o piesă de teatru, afirmă fără putință de tăgadă că mintea, gândirea înseamnă singura armă cu care omul își poate apăra demnitatea și rostul de a exista. Asemenea lui Bérenger al lui Ionesco,  Meyerhold refuză să se rinocerizeze. Cu un început ceva mai ezitant, Virgil Ogășanu, titularul rolului, găsește mai apoi calea pentru o dreaptă croială a personajului. Spectacolul în­suși, cu o construcție poate cam prea acuzat ba­rocă,  e chibzuit  centrat și cronometrat pe acu­mu­lările psihologice și atitudinale ale protagonistului. Și pentru că vorbeam de barochism, cred că invazia de busturi ale lui Stalin din partea finală nu era tocmai necesară. De fapt, spectacolul se încălzește din interior, pe măsură ce drama lui Meyerhold se metamorfozează în tragi-co­medie, iar apoi în tragedie. Singurul personaj care simte și se emoționează în fața acestei tra­gedii a omului și a artistului e Sufleurul, cu sensi­bilitate interpretat de Anca Sigartău. Tania Valeriei Ogășanu e o construcție puțin convingătoare, în elaborarea rolului făcându-se abstracție de existența diapazonului. Ceilalți interpreți- Valentin Popescu, Alin Olteanu, Raluca Botez, Ștefan Ruxanda, Lorette Enache, Mihaela Zamfirescu- au evoluții bine elaborate orientate întru e­vidențierea fețelor și patimilor parcă intermi­nabile ale personajului principal.

Cătălina Buzoianu a decis ca pe scenă să se afle o orchestră care să cânte live muzica lui Mir­cea Florian. Să ne amintim că în Novele teatrale, regizoarea făcea o pledoarie în favoarea „u­niversului sonor a spectacolului” în termenii ur­mători- „un act teatral nu se exprimă numai prin imagine, prin spațiul vizual acoperit în toate di­mensiunile sale de actor și de decor, ci în aceeași măsură  prin compoziția unui spațiu so­nor, corespondent atât universului ideatic al textului, cât și imaginii teatrale care creează și comunică acest univers”. Spectacolul cu Richard al III lea se interzice reafirmă la modul practic justețea acestei aserțiuni. Decorul lui Mihai Mădescu e unul sobru, amestec inteligent de sugestie de teatru modern și de relicvă de teatru elisabetan, subliniind în felul său propriu ideea-forță a montării.

În caietul-program al spectacolului re­șițean la care făceam referire la începutul acestei cronici, Matei Vișniec nota c㠄piesa evoluează în re­gistrul realist și cel oniric”, iar „frontiera dintre viață și vis (care devine foarte repede coșmar) este nu o dată depășită. Montarea de atunci nu l-a confirmat în chip satisfăcător pe dramaturg. Cea de acum o face într-o măsură mult mai mare, iar spec­tatorul e cu adevărat „invitat să asiste la mo­mente în care grotescul atinge poezia, în care de­lirul atinge luciditatea”.

 

Refuzul happy-end-ului

 DUPĂ PLOAIE de Sergi Belbel; Tra­du­cerea – Delia Prodan ; Teatrul de Stat din Oradea – Trupa „Iosif Vulcan”; Direcția de scenă, light design și coloana sonor㠖 Claudiu Goga; Scenografia – Ramona Ingrid Ma­carie; Cu – Ioana Dragoș-Gajdó, Adela Lazăr, Angela Tanko, Elvira Platon Rîmbu, Su­zana Macovei, Petre Ghimbășan, Sebasti­an Lupu, Andrian Locovei și Mirela Niță-Lu­pu, Mihaela Gherdan, Lucia Rogoz, Ion Ruscuț, Pavel Sîrghi; Data reprezentației – 26 septembrie 2006.

 La un an de la prima sa reprezentare pe scena Sălii „Studio” a Teatrului „Sică Alexandrescu” din Brașov, piesa După ploaie a catalanu­lui Sergi Belbel, cunoaște o a doua versiune scenică în interpretarea câtorva dintre componenții trupei „Iosif Vulcan” a Teatrului de Stat din Oradea și în viziunea regizorală a lui Claudiu Goga. Între timp, textul celui considerat a fi cel mai semnificativ scriitor de literatură dramatică din respectiva arie geografico-lingvistică a fost ti­părit în românește și poate fi citit în remarcabila antologie  de  Teatru spaniol contemporan apă­rută în seria  Dramaturgi de azi creată de Funda­ția Cultural㠄Camil Petrescu” și de revista Tea­trul azi.

Critica spaniolă îl recomandă pe Sergi Belbel drept remarcabil prin „sensibilitate și vita­li­tate” dar și prin „umor mușcător și fantezie”. Sunt însușirile care se pare că l-au convins și pe Claudiu Goga să opteze pentru  textul în cauză. Bună parte din reprezentație favorizat pare a fi un amestec de umor și ironie la care spectatorii nu rămân deloc indiferenți. Lumea din marea com­panie ce le interzice salariaților săi fumatul, dar care se regăsește pe acoperișul imensei clădiri spre a-și satisface viciul, a-și da frâu liber sentimentelor și a-și regăsi identitatea pusă între pa­ranteze de regulile stricte ale firmei, e una extrem de pestriță. Iar meritul lui Belbel e de a fi izbutit să sugereze deopotrivă tipologii și personalități prin juxtapunerea de flash-uri din care e compusă piesa. Toate personajele acesteia simt apă­sarea celor doi ani de secetă. Secetă meteorologi­că, dar și secetă sufletească. Cu toții așteaptă ploaia ca pe o șansă dacă nu de izbăvire, măcar de descărcare a unei emoționalități negative ajun­să la paroxism. Toți simt apăsarea propriilor existențe în criză, cu toții se slujesc de cele câteva mo­mente de libertate spre a regla atât cât se mai poate tensiunile acumulate ce riscă să scape de sub control, cu  toții își dezvăluie în respectivele clipe irascibilitățile, refulările, speranțele, aspirațiile, dorințele ascunse. Mai toți sunt de un e­goism atroce, în spatele căruia se ascund drame aproape fără soluție. Claudiu Goga folosește acid ironic, corosiv întru revelarea ascunzișurilor personajelor, le cere actorilor să joace în forță, strâns, tensionat. Unii răspund în chip valid solicitării directorului de scenă, alții o fac doar parțial. Cel mai convingător e Petre Ghimbășan (Programatorul), mai cu seamă din momentul în care personajului începe să îi fugă pământul de sub picioare, după ce soția îi cade pradă violenței și absurdului. Suzana Macovei creionează cu siguranță o Directoare executivă care și-ar dori să fie și altceva, să fie frumoasă, complexată de propria ei lipsă de sensibilitate. Însetată de realizare profesională, descumpănită, revoltată și agresivă în clipa în care o subalternă promovează pe neașteptate,  respectiva femeie își află refugiul în soluția deja verificat㠖 munca. Chiar daca aceasta e făcută de dragul muncii. Cu o viață ce oscilează între acțiune și enigme, răsplătită cu un salt în ierarhia firmei, de care nu se bucură căci aspirațiile sale de ordin omenesc par a fi imposibil de împlinit, Secretara șatenă e convingător siluetată de Elvira Platon-Rîmbu.  Ioana Dragoș-Gajdó nu ne lasă să întrevedem că ar întâmpina prea mari dificultăți întru descifrarea și edificarea rolului Secretarei blonde, limbute, curioase, căreia tot munca îi oferă soluția compensării neîmplinirilor personale neîmpliniri ce, de altminteri, nici nu par să o preocupe prea mult. Distribuită până acum aproape exclusiv în roluri de ingenuă, jocul în forță ce i se impune Angelei Tanko îi creează actriței o oarecare stare de disconfort, de unde impresia de artificialitate. Evoluția ei devine mult mai împlinită după ce personajul își găsește consolarea și liniștea în brațele tânărului Curier local, amestec de vitalitate și umanism, pe care Andrian Locovei îl aduce în scenă în limitele corectitudinii profesionale. Distanțele dintre atitudinile resemnate și exploziile de fran­chețe sunt parcurse și ele corect de Adela Lazăr (Secretara brunetă). Ceva mai descoperit s-a arătat Sebastian Lupu, demonstrativ, linear, debi­tând strident textul până când personajul său (Șeful administrativ) se confruntă cu criza personală a destrămării familiei al cărei impact îl subestimase.

Surprinzător, Claudiu Goga nu e deloc dispus să ofere o încheiere optimistă  spectacolului său. Regizorul renunță- și cred că nu face rău- la scena nițeluș artificială, cu iz de telenovelă în care Secretara șatenă și Programatorul par a-și găsi împreună un drum în viață, văzându-și aproape de realizare visul de a avea un copil. De fapt, după ploaie nu se întâmplă nimic. Lumea rămâne neschimbată, soluțiile miraculos –izbăvitoare sunt excluse. Ba chiar pentru unii, adică chiar pentru aceia față de care dramaturgul se arătase cel mai generos, lucrurile devin încă și mai complicate. Apar îngerii morții care aduc cu ei, prin metaforizarea pe care o presupun, o mo­di­­ficare în matricea stilistică a spectacolului, mo­di­ficare asupra utilității căreia ar mai fi de meditat.

Decorul gândit de Ramona Ingrid Macarie răspunde necesităților spectacolului și  corespunde în bună măsură exigențelor exprimate de Sergi Belbel în didascalia de la început, adică sugereaz㠄terasa unui zgârie-nori de 49 de etaje, cu birouri de înalt standing. Cerul mereu plumburiu, fără să amenințe a ploaie”. Costumele sunt în conformitate cu spiritul piesei- standardizate, amplificând senzația de apăsare în care viețuiesc personajele. Veștmintele îngerilor negri arată imaginație. Problema care se pune e în ce măsură apariția acestor îngeri era chiar necesară. Dar aici nu e vorba de o decizie a sce­no­grafei, ci de una discutabilă a regizorului.

 

Un rapt teatral

  PROȘTII SUB CLAR DE LUNĂ de Teodor Mazilu; Teatrul Municipal „Ba­covia” din Bacău;  Regia și ilustrația muzical㠖 Ion Sapdaru; Scenografia și efecte videoart – Gelu Râșcă; Mișcarea scenică- Mioara Ciucur; Foto și grafic㠖 Ioan Viorel Cojan; Cu – Valentin Braniște, Adrian Găzdaru, Eliza Noemi Judeu, Florina Găzdaru, Firuța Apetre, Nicolae Roșioru, Daniela Vrânceanu, Anca Bucșa, Ștefan Alexiu, Cristina Todincă, Sebastian Bălan, Matei Bogdan, Mirel Vrânceanu, Mioara Ciucur; Data reprezentației – 4 octombrie 2006.

 Solicitat să monteze Proștii sub clar de lună la Teatrul Municipal „Bacovia” din Bacău, Ion Sapdaru e pe punctul de a săvârși un veritabil rapt teatral, în pofida faptului că, din câte se pare,  a pornit la lucru cu bune intenții. Ceea ce se vede pe scenă nu mai are, cel puțin în prima parte a spectacolului, nici o legătură cu piesa, cu toate că autorul afișului nu crede util a avea minima decență de a ne înștiința că  spectacolul se servește cât se poate de liber de textul mazilian. Piesa lui Teodor Mazilu e doar pretextul folosit pentru un spectacol ce vrea să funcționeze drept agent sanitar în raport cu invazia de subproduse culturale pe care o încurajează cu nespusă veselie și tot atâta iresponsabilitate toate posturile românești de televiziune, indiferent că funcționează cu abonament plătit obligatoriu sau fără. Personajele Gogu, Emilian, Ortansa, Clementina apar în mai multe secvențe ce vor să parodieze, persifleze, amendeze, ostracizeze etc  emisiuni precum Surprize-surprize, Din dragoste, Iartă-mă, 9595, Trădați în dragoste și altele asemenea, ca și supradoza  de telenovele pe care o înghițim zilnic fără a ne da seama că ele dăunează grav sănătății noastre mintale. Firește că respectivele emisiuni se cuvin criticate, satirizate, dacă nu chiar exilate. Dar nu punând la bătaie opera și așa, din păcate, puțin cunoscută azi a unui autor pe care tot felul de ipochimeni de genul lui Ciprian Șiulea l-au calificat a fi fost un colaboraționist  perfid al regimului comunist.

Spectacolul vrea să intre într-un raport adversativ cu sus-numitele emisiuni. Mă tem însă că pentru neavizați, el intră mai curând într-o nedorită relație asociativă și cel puțin o parte din public râde gros, ca la spectacolele Vacanței mari. Spectacolul se dorește a musti de umor. Dar formula sa devine cu totul previzibilă și plicticoasă așa că cele două ore și ceva petrecute în sala de teatru mi-au părut lungi cât veacul. Propunându-mi să identific care emisiune e parodiată într-o anume secvență, am constat că le cunosc nepermis de bine, semn că nu au trecut pe lână mine fără să mă afecteze. O seamă de ingrediente (aplauzele comandate de pancarte, jocul dintre realitatea primă și realitatea reprodusă de jocul unor actori recomandați ca atare în jocul de televiziune pe care îl propune reprezentația ca nesigură matrice stilistică) sunt avansate ca modalități  convocate spre a sublinia parodia, dar uitate odată cu trecerea timpului, pentru a nu mai fi deloc utilizate în partea a doua  și a-i da astfel o coerență minimă spectacolului. În această a doua parte, textul lui Mazilu e mai puțin interpolat, numai că mai nimeni nu știe să îl valo­rizeze. Iar efortul regizoral de a îndruma jocul actoricesc și de a imprima ritm montării e im­po­sibil de detectat, fiecare actor descurcându-se după puteri. Care, în reprezentația văzută de mi­ne, s-au arătat destul de modeste. Mi se spune că spectacolul are ca scop, printre altele, readucerea publicului în sala de teatru. Dar cum numai bunele sentimente nu ajung pentru a face un spectacol de teatru care să exorcizeze răul, există riscul ca o astfel de montare să reprezinte un efemer și înșelător succes de etapă, cu rezultate vizi­bile în registrul de încasări, dar care se va răzbuna mai târziu, în clipa în care spectatorii vor reclama tot ceva „ușor și digestiv”. Adică, în loc să stimu­leze gustul pentru teatru, spectacolul acesta riscă să îl pervertească încă și mai rău.

 

Vinovat e tot făcutul!

 TALK-SHOW de Ștefan Caraman; Teatrul „G. A Petculescu” din Reșița; Regia ar­tistic㠖 Ion Mircioagă; Scenografia – Ana-Iu­lia Popov; Coregrafia – Hugo Wolff; Ilustrația muzical㠖 Hugo Wolff și Adrian Bu­hă­ceanu; Cu – Delia Lazăr și Eugen Pădureanu; Data reprezentației – 5 octombrie 2006.

 Dincolo de împănarea cu o seamă de cuvinte mai mult ori mai puțin ortodoxe ce nu îi fac de altminteri nici un fel de serviciu, cel puțin aparent Talk-show (Gabriela și-a extirpat un ovar) de Ștefan Caraman e o piesă cu o  structură simplă. În jurul mesei, la ceasul cinei, Soțul și Soția discută cu indiferență, căci discuția de acum e repetarea atâtor altora anterioare, chiar dacă replicile lor mustesc de reproșuri și provocări. E o hărțuială continuă, banală, asemenea banalității vieții lor. Se provoacă reciproc, își caută nod în papură. Nu prea e limpede dacă se mai iubesc ori se urăsc. Firul discuției lor e întrerupt mereu de evocarea primei întâlniri care a fost momentul zero, poate singurul cu adevărat senin din relația lor, când au crezut că viața e frumoasă și dragostea va dura veșnic. Atunci au trăit cu pasiune respectivul început. Acum se hărțuiesc cu aceeași pasiune. Momentul e evocat în crescendo-uri, cu acumulări semnificative ce pregătesc finalul. Dar dincolo de această simplitate aparentă, textul lui Ștefan Caraman, departe de a fi perfect,  e totuși unul de probleme, depășind cu mult condiția pieselor despre care se poate spune, bunăoară, că descriu un subiect ori se subsumează tematicii cuplului în derivă.

Preocupat permanent să plaseze și să păstreze spectacolul realizat pe scena Teatrului „G. A. Petculescu” din Reșița într-o zonă de fructuoasă ambiguitate, regizorul Ion Mircioagă îl situează în chip declarat sub însemnul unui mi­nu­nat vers barbian „vinovat e tot făcutul”. Directorul de scenă e preocupat să activeze în montare „o succesiune de sentimente și stări autentice care să înglobeze ineditul”. Textul spiralat al lui Ște­fan Caraman, cu obsesiva revenire la momentul primei întâlniri, îi îngăduie lui Ion Mircioagă să treacă de realismul transparent la un complex de stări în care se concentrează  o tensiune sensibilă, rezultat al bunei colaborări dintre regizor, sce­nograf și interpreți.

Scenografa Ana-Iulia Popov realizează un decor bazat, la rându-i, pe sublinierea ambiguității. Se recurge la  un fond de culoare închisă, contrapunctat de o mulțime de becuri ce îți dau sen­timentul  că te-ai afla la o sindrofie, la o sărbă­toare, în noaptea Crăciunului. Or, te afli la o ul­timă sărbătoare a trecutului consumat, obosit el însuși de repetata lui convocare întru salvarea pre­zentului. La un tango final. Actorii Delia La­zăr și Eugen Pădureanu practică un joc nuanțat, atent la detalii și la relații. La relația dintre ei și la cea cu publicul, pe care îl implică în spectacol. Acesta e martor, e, în chip înșelător, invitat indirect să devină judecător. Dar datorită faptului că re­gizorul nu își abandonează pe parcurs intenția ambiguității, judecătorul se află în imposibilitatea de a da verdictul. Astfel încât ideea de complex e dublată de cea de coerență, o coerență în in­timitatea căreia își dau întâlnire complementa­ritatea și contrapunctul. Pe care Delia Lazăr și Eu­gen Pădureanu le aduc pe scenă în dorința de a exprima fondul lăuntric emoționant al personajelor, niciodată subminat de grandilocvență sau retorism. O dorință împlinită.