Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (491) octombrie 2006

DIPTIC

de

Al. CISTELECAN

Virgil Nemoianu, Mircea Martin

1. Doinaș și problema sintezei

La un pas (și încă la unul foarte mic) de încheierea primei monografii Doinaș s-a oprit Virgil Nemoianu cu Surîsul abundenței (Fundația Culturală Secolul XXI, 2004). Această a doua ediție (prima a ieșit în 1994) vine cu un capitol compozit de reevaluări (un interviu cu Da­niel Cristea-Enache, o conferință la Academie, care comprimă, într-un fel, toată cartea, și un post-scriptum de tranșant bun-simț în apărarea memoriei poetului), dar nu extinde, propriu-zis, exegeza. De ce nu e vorba chiar de o monografie ne spune, măcar în parte, însuși Virgil Nemoianu, în Epilog-ul provizoriu: pentru că piesa Brutus n-a fost discutată, pentru că n-a fost detaliată îndeajuns concepția despre limbă și limbaj a poetului și pentru că n-a fost in­vestigat㠓dimensiunea religioas㔠a poeziei – și biografiei, precizează promițător monograful – doinașiene. Tot la eventualele lipsuri își trece Virgil Nemoianu și faptul c㠓n-a insistat deloc asupra vieții erotice” a poetului și că n-a desfăcut, ci doar enunțat, “rivalitatea taci­t㔠a acestuia cu Blaga, măcar că e conștient de “modul în care Blaga funcționează ca un palimpsest la întreaga biografie creatoare a lui Doinaș” (pp. 281-282). Toate aceste lipsuri sînt, de­sigur, regretabile în sine, dar cu atît mai regretabile cu cît nu sînt umplute chiar de Virgil Ne­moianu. Despre psaltirea lui Doinaș s-a scris, firește, dar ar fi fost cu totul altceva dacă un expert de competența lui Nemoianu, cu o carieră dezvoltată chiar la Universitatea Catolică a Americii, ar fi poposit mai pe îndelete asupra ei. Și asta cu atît mai mult cu cît Virgil Ne­moianu pare a ști cum s-a petrecut convertirea lui Doinaș, de la un mod religios “convențional” la unul asumat, existențial: prin contaminare, prin “forța exemplului” lui Irinel Li­ciu (pp. 293-294). Nu-ncape vorbă că un capitol aparte despre erotică, mai cu seamă în ca­zul unui poet “de un debordant erotism, de o puternică sexualitate” (p. 290), ar fi adus un plus de culoare, de nu chiar de picanterie, monografiei, dar marea lipsă rămîne, totuși, cea ca­re privează exegeza de un capitol fundamental: cel al religiozității doinașiene. Celelalte carențe mai treacă-meargă, nu sînt decisive, dar aceasta nu poate fi admisă cu ușurință: pentru că ea amputează creația doinașiană, o lasă nu doar fără ultima ei etapă, ci și fără șansa de a fi recitită prin perspectiva ei.

Firește, nu lipsurile, oricît ar fi ele de grave (și-apoi și recunoscute!), fac meritul monografiei lui Nemoianu; nu prin ce nu e e importantă această exegeză, ci prin ce e. S-ar mai pu­tea, desigur, strîmba din nas în privința structurii ca atare a lucrării; poate că începutul ei ar fi trebuit asigurat de capitolul IV (Geneza personalității culturale), iar capitolul stilistic (al doilea), un fel de paranteză amplă, ar fi putut fi reportat într-o addenda. Dar acestea sînt aran­jamente pe care cititorul le mai poate face și singur, în caz că nu-și poate stăpîni nicidecum pasiunea academică. Peste toate, cartea are istoria ei, lungă, iar actuala structură e o răs­frîn­gere onestă a peripețiilor scrierii ei.

Demonstrația mare a monografiei – chiar dacă Virgil Nemoianu nu și-a propus asta, cel puțin nu în primul rînd – este că poezia lui Doinaș reprezintă o sinteză a modernității ro­mâ­nești. E concluzia trasă deschis în final (“Asemenea lui Yeats în poezia engleză, Doinaș re­prezintă un veritabil rezumat al întregii dezvoltări poetice moderne”, p. 280), dar pregătită pas cu pas pe parcursul exegezei. Introducerea ne avertizează deja în perspectiva acestei concluzii, atunci cînd sîntem anunțați că Doinaș “întruchipează o autentică și vitală continuitate istorică între 1938 sau 1947 și 1989 sau 1991” (p. 13) și că rolul lui a fost “acela de a fi re­cuperat în chip substanțial afirmațiile și modernitățile unei generații care /…/ este și nu este canonizat㔠(p. 15). În sensul confirmării acestei vocații sintetice și recapitulative merg o bu­nă parte din analize, mai ales cele care insistă asupra raporturilor dintre poezia lui Doinaș și cea a marilor predecesori, de la Macedonski la Blaga sau Arghezi (și fără îndoială că s-ar fi pu­tut veni și mai încoace, la raporturile din sintagma propriu-zis postbelică; deși aici Doinaș a fost un maestru, n-a fost insensibil la anumite mutații provocate de poeții mai tineri decît el; iar uneori, prin anii ’80, chiar mult mai tineri). Argumentele se strîng coerent și din alte per­spective decît cea a poeziei ca atare. În primul rînd vine în sprijin argumentul formației, cea care l-a transformat pe Doinaș în “unul dintre poeții cei mai bine armați filosofic ai lite­raturii române” (p. 225). Asta e, cu siguranță, numaidecît adevărat, iar din această perspectivă Doinaș n-are nimic de-a face cu tipologia poetică postbelică, remarcabilă tocmai prin in­cul­tura filosofică; el ține, strict, de tipologia formativă dintre războaie, cînd nu se considera că erudiția, ori măcar buna pregătire, ar cauza la talent. Pe această linie, Doinaș e ultimul mare interbelic. O spune ceva mai încolo – și încă răspicat – și Nemoianu, dar din perspecti­va argumentelor poetice, al relațiilor de viziune: “Doinaș este nu fiul, ci fratele poeților dintre cele două războaie, cel mai tînăr, ultimul” (p. 248). Un sol, așadar, al interbelicilor, trimis să răzbată prin istoria postbelică și să le confirme și reafirme valorile. Nu, însă, ignorînd epoca sau contemplînd-o de sus, cu detașare aulică; din contră, participînd la ea, manifestînd “un filon activist, prezent în toate etapele creației sale, care ajunge însă în anii ’80 la matură înăsprire și se relevă încrîncenat, franc” (p. 181). Împotriva condiției aulice a poeziei doinașiene, ca și în contra unor clișee exegetice care o leagă de neo-clasicism sau/și de neo-ro­mantism, de statuar, de descriptivism vizionar și de non-participativ, Virgil Nemoianu combate, de altminteri, mereu, chiar dacă pe scurt. Sînt însă clișee care au meritul de a fi a­de­vărate, ba chiar potrivite și cuvenite poeziei doinașiene (asta e cu unele clișee: sînt clișee tocmai pentru că spun adevărul). În locul unui Doinaș privind lumea din transcendență insensibilă, Virgil Nemoianu ne aduce un poet al pătimirii, al implicării și sensibilității la real; un poet, așadar, reactiv, nu doar contemplativ; un poet nu mai mult abstras decît de­votat suferinței ce vine din istorie. Iar argumentele acestei permanente implicații nu sînt scoase doar din volumele apărute în secvența ‘80-’90, cînd biografismul lui Doinaș devine a­brupt și programatic și cînd el scrie o poezie a imediatului, cu angoase traduse în gramatici ale grotescului; ele sînt scoase din însuși mecanismul vizionar și perceptiv al poetului, din toată paradigma doinașiană.

Pentru a putea face asta în pace și liniște interpretativă, Virgil Nemoianu scoate, dacă nu din cauză, măcar din prim-plan, criteriul cronologic; pînă la un punct, bine face, întrucît cro­nologia la Doinaș e destul de învălmășită - și din cauza excesului de sertar (cel puțin din u­nele perioade), și din cauza permanentelor reveniri și rescrieri. Dar e, totuși, la fel de evident că morfologia (criteriul la care recurge deliberat Virgil Nemoianu) își asumă, printre cauze chiar, cronologia și că, într-o măsură măcar, clasele de poeme sînt clase cronologice. Mor­fologia e, în bună măsură, succesiune; nu doar dialectică a desfacerii unui sîmbure central, inaugural, prin mersul legic al viziunii, ci și adiționare, pe bază de peripeții și accidente transformative.

Exegeza lui Nemoianu e construită ca o dramă; ea pornește de la prologul unei “prime sinteze”, atacată pe trei căi, și continuă cu actele dedicate destructurării acestei sinteze (cam trei și acestea); vine apoi momentul unei noi sinteze a realului, a “celuilalt concret”, is­toric. Aici exegeza lui Nemoianu se oprește, deși poezia lui Doinaș a mers mai departe, fie tre­cînd prin actele unei noi destructurări și ajungînd la o a treia sinteză (psaltică, religioasă), fie sărind direct de pe una pe alta. Structura de dramă a exegezei (dincolo de cea a poeziei, de­finită drept “dramă a cunoașterii”, p. 149) e, de altminteri, mărturisită: “Tipologiile pe care le-am creionat se organizeaz㠖 zice Nemoianu însuși – într-o configurație dramatic㔠(p.150). Da­că se organizează singure și de la sine, e foarte bine; dacă se organizează prin premeditare, încă nu e rău.

Unitatea lumii e sinteza primordială a viziunii doinașiene; dar o unitate care, firește, nu ignoră varietatea acesteia, ne previne de îndată exegetul (p. 25). Trei modalități conduc a­ceastă varietate la principiul unității: “privirea concentratoare a Eului” (p. 26), “cristalizarea prin Eveniment” (p. 30) și “ceremonialul solemn”, ce revine de drept baladei (p. 35). Temele u­nificării nu sînt, însă, la Doinaș, teme de pură reflecție, de exultanță a ideii contemplative; ele sînt teme panicate existențial: “toate – zice Nemoianu – stau sub semnul cutremurului și al îngrijorării” (p. 45). Sinteza de cunoaștere/revelare e minată de angoasa “falsei înțelegeri” (p. 48) și de “teama de gol”, de teama “că Eul privește numai în Eu” (p. 53). Aceste angoase gno­seologice vor sparge “sinteza”, mai întîi prin reducția la domestic a cosmoticului și stihia­lului (p. 62) și apoi prin percepția dramatică a unei lumi “pradă timpului”, a unei lumi, de fapt, “fără trecut și fără viitor” (p. 70). Esența se disjunge conflictual de aparență și poezia, sen­sibilă la entropii, intră în “paradisul diavolesc al subiectivității și arbitrariului” (p. 76). Din această prăpastie entropică poezia lui Doinaș se ridică la o nouă sinteză, mai întîi printr-o poetică a medierilor (a “medierilor ample” între “certitudinea legii și negarea realității” (p. 102), apoi printr-un “ciclu al fansei sinteze” (p. 125), construit din artele poetice, atît de re­curente în poezia lui Doinaș, și, în fine, prin chiar realizarea sintezei de concret – istoric, bio­grafic, existențial etc., cu un curs agravant al dramaticității viziunii. Așa o fi; și de o fi chiar așa, însăși logica demersului dramatico-exegetic a lui Virgil Nemoianu mai cerea o sinteză: cea a iluminării, a ieșirii din această sinteză neagră pe care el oprește poezia lui Doinaș. Iar lo­gica morfologiei poetice, a poeziei, o cerea cu atît mai mult. Dacă nu de alta, măcar pentru că sinteza pretinde parcurgerea unui traseu complet; și chiar dacă ea n-ar pretinde, Doinaș tot l-a străbătut. Căci funcția lui “sintetic㔠nu trebuie argumentată doar ca sinteză poetică a modernității, ci și ca sinteză a unui traseu existențial și vizionar.    

2.Ultimii critici

Tot o reeditare cu adăugiri (și mici revizuiri) e și Geometrie și finețe (Editura Institutului Cultural Român, București, 2004) a lui Mircea Martin. Titlul de acum îl schimbă pe cel din 1974 (Critică și profunzime) și nu fără bune temeiuri. Vechiul titlu ar fi privilegiat (mă­car în măsura în care orice titlu e un manifest, o opțiune) relația cu o anumită orientare și ar fi sugerat un oarecare dezechilibru al empatiilor. Nu doar introducerea a două consistente capitole noi (consacrate lui Georges Poulet și Jean Starobinski, foste prefețe), dar și ne­voia de a reașeza empatia în echidistanța cuvenită față de toți (și unde, de fapt, se și situează Mir­cea Martin însuși) și mai ales o redefinire nuanțată a spiritului critic au impus aducerea u­nui titlu nou pe o carte veche (în parte, în partea cea mare, desigur). Dar chiar dacă ar fi fost o pură reeditare, ea tot în raftul evenimentelor editoriale și-ar fi găsit locul; mai întîi pentru că Mircea Martin scrie doar cărți-reper, cărți care rămîn în (și de) actualitate și peste ani; mai apoi, în cazul special al acestei cărți, pentru că ea e o sinteză despre critica modernă (franceză exclusiv, e drept, dar critica e de la sine franceză, chiar și atunci cînd nu e) și despre teoria criticii iar în această calitate participă direct la dezbaterile legate acum de soarta speciei. Dez­bateri destul de înfocate și care promit să pună critica în primejdie atît prin absența ideilor, cît și, drept consecință, prin anacronismul de fond, dar cu atît mai irascibil, al luărilor com­batante de poziție. Mircea Martin oferă acestei dezbateri un breviar al ideilor critice mo­der­ne, o schiță de fenomenologie a ideii critice, așa cum merge aceasta de la Sainte-Beuve la Starobinski. Desigur că nu toți cei prin care s-a ilustrat ideea critică sînt prezenți în această schi­ță (lipsesc Taine, Thibaudet, Bachelard, Barthes, poate și alții), dar se poate spune liniștit că și cei ce lipsesc sînt prezenți: Mircea Martin îi aduce în discuție ori de cîte ori reconstituie geneza ideilor critice. Dacă Thibaudet, de pildă, nu s-a învrednicit de un capitol aparte, re­fe­ri­rile la el fac, totuși, de un capitol. Nu stau mai rău nici ceilalți, cu singura condiție ca ideile lor despre literatură și despre critica literară să rezoneze cu ale lui Mircea Martin. Acesta și e, de fapt, filtrul (selectiv sau deformator, după cum vrea fiecare) prin care trece critica moder­nă în cartea lui Mircea Martin. Cu greu însă, în pofida absențelor care pot fi reclamate, s-ar pu­tea scrie o contra-propunere la această sinteză (cum, de-o pildă, s-ar putea face o contra-ofertă mai mult decît rezonabilă cărții lui Hugo Friedrich despre Structura liricii moderne, nu­mai schimbînd calificativul de lîngă transcendență). După cum nu ușor s-ar putea întoarce în optimism nota “apocaliptic㔠în care se încheie introducerea și prin care Mircea Mar­tin ne spune c㠓aceștia sunt ultimii critici” (p. 12) - nu mari, nu mici, nu mijlocii, ci pur și simplu critici. Nu știu ce anunță aici implicit Mircea Martin, moartea criticii sau moartea criticilor ori ambele deodată; ori poate doar apusul mitului critic, intrarea în epoca post-criti­că. Dar orice ar fi avut de gînd să anunțe – și s-a abținut elegant în implicit – pare a fi avut dreptate. Destulă, în orice caz, pentru a nu mai trebui să detalieze.

Figura spiritului critic, așa cum e ea definită în introducere (Geometrie și finețe, un el­ogiu al criticii franceze în loc de argument) și cum e apoi demonstrată prin analizele și interpretările concrete, e una dilematică, măcar în măsura în care e una conflictuală, de o dualitate ce poate lua cale dramatică; ea se constituie dintr-o relație tensionată, dintr-un “raport e­vident sau subiacent, dialogic și uneori chiar polemic, între reflecție și spontaneitate, între distanță și intimitate, între luciditate  și sensibilitate” (pp. 6-7). Nu-i vorba de două tipologii critice (deși sub aceste semne ele au existat, ba chiar mai persistă), cît de două valențe care-și dis­pută întotdeauna și în toate cazurile prioritatea, operînd într-un dans de accente. Tocmai por­nind de la acest balet interior al calităților, de la dubletul lor dialectic, poate Mircea Martin transla distincția pascaliană asupra criticii, punînd mai întîi în opoziție spiritul de geometrie cu spiritul de finețe (“opoziția între geometrie și finețe ar fi aceea între raționament și sen­timent, între o propensiune asociativă și una diferențiatoare, între o voință totalizantă și abstractizantă și atenția față de unicitate, între o confruntare cu reductibilul și o alta cu ireductibilul”, p. 8), dar pacificînd apoi cele două direcții și structuri de receptare sub semnul “hotărîtor” al adecvării (totuna cu “inteligența talentului critic”, p. 9); ba chiar compatibilizîndu-le de îndată: “Încercarea de identificare cu un autor și de reconstruire a traiectului sau a proiectului său creator cere nu doar finețe, dar și ‘geometrie’; după cum situarea și in­ter­pretarea unei teorii, a unei concepții de viață, presupun, la rîndul lor, multă finețe, nu nu­mai „geometrie” (idem). Nu un atelaj eterogen vor face, așadar, cele dou㠓spirite”, ci unul funcțional, mînat, însă, cu strictețe, de adecvare. E drept că nici de echilibru între ele nu e vorba, ci, în cadrul fiecărei viziuni critice, de un raport eficace, în care subsidiriatatea unuia dintre elemente nu e mai puțin importantă decît hegemonia celuilalt. Devine astfel lucru fi­resc, pe parcursul dezbaterii (căci nu de descrierea unor sisteme e vorba, ci de un dialog cu ele și între ele), ca Mircea Martin să caute (și, desigur, să găsească) principiul de distanțare în chiar profesiunea de credință a identificării – și vițăvercea. De vor fi existînd separat finețea și geometria, în orice caz nu e Mircea Martin partizanul rupturii definitive dintre ele. Ca și în scrisul său, și în interpretările sale el le caută, la alții, șansa de cooperare. Acesta și e, de fapt, nodul tare al conceptului său de critică: o adecvare făcută deopotrivă prin mijloace geometrice și de finețe, prin generalizare și concretizare; o distanțare care îmbrățișează, o i­dentificare care îndepărtează. E, firește, un dans delicat (care nici nu le prea iese altora), dar în care Mircea Martin e maestru.

Adecvarea, identificarea și distanțarea sînt, de altminteri, temele pe care Mircea Martin le urmărește cu o afinitate problematică ce trece dincolo de programatic. Și le urmărește cu o finețe disociativă atît de acută încît le surprinde, de regulă, disimulîndu-se una în alta. Cînd Sainte-Beuve pretinde că-și “potrivește” sufletul cu al autorilor despre care scrie și că-i “îm­brățișează”, desprinzîndu-se “de sine”, Mircea Martin e departe de a credita prin asta în­ce­putul criticii de identificare (cum s-a făcut și s-ar mai putea încă face). Din contră, exerciții­le de empatie ale lui Sainte-Beuve îi rezultă, la o lectură suspicioasă, “nu ca o probă de atașare, ci /…/ de detașare” (p. 17). Și cum Sainte-Beuve era critic și prin forța împrejurărilor trebuia să îmbrățișeze tot felul de autori – și și mulți – el a ajuns să vadă în acest lanț neîntrerupt de “imitări” “în tonul și în spiritul modelului” un fel de metamorfoză de sine. Atît i-a trebuit! Căci Mircea Martin îl și prinde în flagrant delict de înșelăciune (și de sine și de noi): “identi­ficarea – îl sancționează exegetul – e momentană, metamorfoza permanent㔠(idem). Da, așa e; ba chiar mai grav: așa trebuie să fie, dacă e vorba de un critic literar. Acesta n-are cum fi o­mul unei singure cărți (ca să-și poată cînta extatic și la nesfîrșit identificarea); trebuie, dacă tot nu se poate abține, să facă din identificare un moment al unui lanț de identificări. Nu i se poate cere decît fie să facă așa, fie să facă altceva, dar nu critică literară. Oricum, nu poate fa­ce pe dos, să facă, adică, din metamorfoză ceva momentan și din identificare ceva permanent.

Cînd e vorba de clasicii criticii, Mircea Martin nu ezită nici să le dea în vileag contra­dicțiile (asta se întîmplă și cu cei mai apropiați de noi, într-un permanent și franc dialog de idee) sau căderile în desuetudine, dar nici să le marcheze punctele profetice, deschiderile spre mo­dernitatea galopantă de după ei. Circumspecțiile sale sînt însă mai mari cînd e vorba de a­ceste momente de premoniție. Tot la Sainte-Beuve, de pildă, Mircea Martin subliniază c㠓fiziologia pătrunde în critic㔠(p. 25), dar nu precizează că această pătrundere e, după Sainte-Beuve, o potrivire a criticii la literatura modernă, în care “persoana scriitorului, întregul lui or­ganism se angajează și se afirmă pînă în operele sale; el (scriitorul modern, n.n.) nu le scrie numai cu gîndirea pură (cum credea Sainte-Beuve că făceau scriitorii clasici, n.n.), ci și cu sîngele și mușchii lui. Fiziologia și higiena unui scriitor au devenit unul din capitolele” de care critica trebuie să se intereseze, dar asta tocmai pentru că ele sînt deja tematizate de literatura mo­dernă. Sainte-Beuve recunoaște aici, fie cît de pe scurt, pînă și optzecismul nostru, cu pretențiile sale de a băga în poezie persoana cît mai concretă a poetului (mușchi, higienă, fiziologie și ce mai are).

Dar dacă asemenea previziuni nu sînt supralicitate, nici opacitățile (absolut scuzabile, de altminteri) nu sînt, la rîndul lor, folosite în reproș. Lăudîndu-l, de pildă, pe Brunetière pentru că, față de Taine, a dat mai multă importanță diferențierii literare, Mircea Martin o­mite să-l mustre pentru tranșanța lui ieșită dintr-o prea scurtă vedere. « Phidias – zice Brunetière rezolut – n-a sculptat frizele Parthenonului, Michelangelo n-a pictat bolțile Sixtinei, Shakespeare n-a scris Macbeth sau Regele Lear pentru ca, după mulți ani, curiozitatea e­rudiților să trateze capodoperele lor ca pe un document de arhivă și să cerceteze prin inter­me­diul lor psihologia omului Renașterii sau a Grecului de acum 2000 de ani ». Ba s-avem pardon ! Se vede azi că tocmai pentru asta lucrau. Sau Brunetière polemiza dinainte cu studii­le culturale de azi (ți atunci vedea chiar departe) ?

Brunetière și Gaëtan Picon (primul, firește, în mai mare măsură) stau mai pe la marginea empatiei lui Mircea Martin. Picon, admirat, de altfel (dar nu era încotro), pentru scrisul său, e mereu pus în dificultate de obiecțiile lui Mircea Martin (în special pentru viziunea lui a­xiologizantă sau excesiv axiologizantă). Cînd Picon declamă că «nu istoria face judecata, ci ju­decata face istoria », Mircea Martin îl somează de îndată « să dovedească necesitatea perspectivei axiologice în istoria însăși, să demonstreze că selecția faptelor și ierarhizarea lor sunt im­plicate în demersul oricărui istoric adevărat » (p. 203). Nu știu dacă era chiar cazul și dacă nu cumva lucrurile stau dintotdeauna așa cum zice Picon (chiar dacă asta nu e elegant). « Se­lec­ția faptelor și ierarhizarea lor » în istorie se practică natural de la greci încoace, primii care ne-au demonstrat că istoria chiar într-asta constă. Două sate grecești care se hărțuiau au de­venit mult mai importante în istorie decît fapte poate mai epopeice dacă ar fi avut cine le se­lecta și ierarhiza. Iar istoria (ca istoriografie) nefiind nici ea decît o biată interpretare, ca orice in­terpretare se bizuie pe selecție și ierarhizare. Prin urmare, judecata de valoare stă și la baza ei, ca și la baza criticii literare. Obiecțiile aduse lui Picon sînt ascuțite (față de cele aduse altora, mult mai tandre) și lăsate, de obicei, în dilemă, chiar și atunci cînd se mai puteau rezolva. Analizînd relația (cam de omogenitate) instituită de Picon între estetică și critică, Mircea Martin se întreabă, după ce i-a deslușit posibilitățile de confuzie : « unde sfîrșește critica și unde începe estetica » ? (p. 207). Poate că amîndouă sfîrșesc (de nu și încep) în – cu o vorbă a lui Vladimir Streinu – « estetica practică » a criticii. Cam într-acolo trage, de altminteri, și Picon.

Un colocviu cu marii critici, asta e, în esență, cartea lui Mircea Martin. Un colocviu din care rezultă atît mersul ideii critice, în acte distincte, dar legate unul de altul, cît și conceptul de critică (și nu numai) al lui Mircea Martin. O exegeză-dialog.