Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (491) octombrie 2006

MARILE REPERE

100 de ani de la moartea lui Henrik Ibsen

 

Ovidiu DRIMBA

Actualitatea lui Henrik Ibsen

Aportul considerabil al lui Henrik Ibsen la dezvoltarea dramaturgiei realiste și la fun­da­­mentarea  teatrului modern nu se referă atît la practica principiului observației, cît la noutatea tehnicii sale dramatice.

Epoca în care a apărut Ibsen a fost epoca de imensă popularitate europeană a teatrului francez. Acest  teatru însă, dominat de Scribe - Sardou - Labiche - d'Ennery (și teoretizat, sus­ținut, de criticul Sarcey, care firește că nu l-a priceput deloc pe Ibsen) se limitează la virtuozitatea intrigii, cultivînd exclusiv curiozitatea și neprevăzutul, fără să manifeste vreun in­te­res pentru conținutul substanțial de idei, față de adevărul psihologic al personajelor sau de pre­zentarea critică a moravurilor sociale; înlocuind caracterele prin simple manechine, prin automate perfect reglate – după rețeta  unei „pièce bien faite” –propagînd morala cea mai vulgară a „poziției în societate”, a carierismului și îmbogățirii. Deci, o formă inferioară de teatru, un teatru  „perfect teatral”, în sensul în care  și romanul polițist  este „perfect epic”. Ca o variantă prea puțin superioară, linia teatrului „cu tez㔠al lui Dumas - Augier introduce  în piesă probleme morale și sociale, fără însă ca soluționarea lor să iasă din orizontul pre­judecăților curente sau să depășească nivelul mediocru al mentalității și moralei mic-bur­gheze.

Ibsen este cel dintîi dramaturg european care dă lovitura de grație teatrului de intrigă francez. Începînd cu Împărat și Galilean, dramaturgul va elimina din teatrul său elementul „in­trigă”, iar după Stîlpii societății nu va mai folosi nici tradiționalul happy-end. În construcția unei piese, principiul fundamental al lui Ibsen (într-un îndepărtat trecut, practicat  – după o altă schemă îns㠖 și de Racine) este acela al concentrării maxime. Această tendin­ță de maximă concentrare se manifest㠖 începînd cu perioada dramelor  sale realiste – în re­ducerea numărului de acte la patru în loc de cinci (cu cîteva excepții), în renunțarea de a mai împărți piesa în scene (începînd cu Comedia iubirii), în restrîngerea numărului de per­so­naje, în densitatea dialogului și mai ales în comprimarea acțiunii. Numai aproximativ o cincime din totalul pieselor ibsiene aduc o acțiune care se desfășoară într-un spațiu de timp mai lung; în toate celelalte acțiunea ocupă cel mult patruzeci și opt de ore. Comprimarea acțiunii, și prin aceasta senzația de mare densitate pe care o procură piesa ibseniană, este ob­ți­nută în primul rînd prin suprimarea tradiționalei expozițiuni dramatice care pînă acum o­cupa primul act în întregime, dramaturgul Ibsen începîndu-și în schimb drama cu momentul în care conflictul este deja declarat; în al doilea rînd, prin adoptarea tehnicii narațiunii re­trospective.

„Tehnica retrospectiv㔠– unul dintre procedeele cele mai specific ibseniene, practicat în­cepînd cu Stîlpii societății – pornește și se desfășoară după schema: într-un cadru de fami­lie în care plutesc umbrele întunecate ale unui conflict dramatic încă de pe acum presimțit, doi prieteni sau cunoscuți vechi se întîlnesc și încep să vorbească despre trecut – și din acest punct acțiunea demarează și va continua să fie pusă în mișcare de însuși conflictul dintre trecut și prezent, dintre trecutul și prezentul personajelor, întîlnirea celor doi prieteni vechi con­ti­nuînd cu investigații și revelații care redeschid probleme și răni nevindecate, situînd acțiu­nea pe drumul unei catastrofe inevitabile.(1)

În fond, acest procedeu practicat consecvent de Ibsen este mai mult decît o simplă teh­nică dramatică: este „expresia concepției sale asupra vieții, credința sa profundă în importanța trecutului” (2) – a trecutului care acționează asupra prezentului cu o funcție de „destin” (motivul destinului însă avînd întotdeauna la Ibsen o semnificație morală). Revelația pro­gresivă a trecutului personajelor contribuie nu numai la aprofundarea  treptată a caracterelor, ci și la gradarea progresivă a conflictului care conduce spre catastrofa finală. Această ca­tastrofă finală este determinată nu de intervenția unui agent exterior, ca în teatrul de pînă a­cum, ci de un factor moral, de fatalitatea interioară a consecinței unei greșeli săvîrșite în trecut. Din faptul că lasă ca din trecut să reînvie prezentul Ibsen obține cea mai puternică tensiune  dramatică (3).

O altă veche convenție tehnică, păstrată în teatrul de intrigă și în special de Scribe (de la care, totuși, Ibsen a învățat multe la începuturile carierei sale de dramaturg) este vorbirea a­parte. Pînă la un moment, Ibsen o menține (folosind-o de 25 de ori în Noaptea Sfîntului Ioan, de 59 de ori în Doamna Inger și de 34 de ori în Olaf Liljekranz); apoi deodat㠖 dîndu-și seama de caracterul nedramatic al acestui gen de explicație sau de comentariu care rupe continuitatea dramei – o părăsește total, fără a o introduce nici o singură dată în vreuna din ur­mătoarele sale douăzeci de piese. Același lucru se întîmplă și cu monologul, cealaltă convenție tehnică veche care timp de două milenii și jumătate de teatru s-a dovedit a avea o utilă funcție de expozițiune narativă, precum și (sub formă de monolog reflexiv) de explicitare a situațiilor și a reacțiilor personajelor. Față de monolog, Ibsen are o rezervă de principiu, ca și față de prolog sau de epilog (rezervă pe care o exprima într-o scrisoare din 1883, adresată u­nei actrițe norvegiene), în măsura în care monologul poate deveni foarte ușor declamator – „iar declamația nu e artă dramatică”, preciza ferm scriitorul. Monologul expozitiv îl practi­că Ibsen pentru ultima oară în Brand și în Peer Gynt (de 14, respectiv de 25  de ori), pentru a-l abandona apoi definitiv; va mai folosi numai monologul reflexiv, dar și pe acesta rar, și nu­mai  în jumătate din piesele sale următoare (4).

Propriu tehnicii dramatice ibseniene este și felul în care sînt tratate finalurile. În dra­mturgia dominantă a timpului, era aproape de rigoare happy-end-ul – procedeu pe care, în­ce­pînd cu O casă de păpuși, Ibsen îl înlătură în mod consecvent. În cazul finalurilor tragice, a­cestea erau în general determinate în teatrul vremii de factori externi (asasinate, dueluri etc.) – ceea ce la Ibsen nu intervine decît în trei piese (toate  trei scrise în tinerețe: Sărbătoare la Solhaug, Războinicii din Helgeland și Pretendenții la coroană). Finalul tragic ibsenian este o formă de manifestare a unei acțiuni responsabile a personajelor. Uneori, anumite elemente care pe parcurs întrețin tensiunea atmosferei anunță aproape de la început finalul tragic: în Hedda Gabler apar de timpuriu sinistrele pistoale, în Rosmersholm obsesia „cailor albi” este permanentă. Dar cel mai caracteristic procedeu ibsenian în acest domeniu al tehnicii dramatice este finalul adeseori neconcluziv. Acesta, din dorința scriitorului de a pro­ce­da conform vieții: în realitate, „viața curge continuu și indiferentă; un conflict se termină și alte zece încep” – preciza dramaturgul în timpul convorbirii sale cu studentul român. Mai mult însă decît din motivul conformității cu realitatea, aceste finaluri neconcluzive – „cu o fe­­reastră deschisă spre viitor” – sînt  „mai mult decît o simplă subtilitate tehnic㔠dacă le con­si­­derăm în lumina foarte semnificativelor cuvinte ale lui Ibsen: „Nu fac decît să pun întrebări; misiunea mea nu este de a răspunde” (5). Ceea ce în fine mai trebuie să precizăm aici în concluzie este faptul că teatrul lui Ibsen nu urmărește – în desfășurarea unei piese – o ca­tas­trofă finală avînd rol de deznodămînt cu efect scenic. La Ibsen, drama de fapt nu se sus­ține prin efectul final al catastrofei, iar impresia tragică se constiuie și fără concursul momentului final.

Alte procedee proprii tehnicii dramatice ibseniene țin de însuși fondul concepției scriitorului despre dramă și personaj.

Drama ibseniană rezultă din ratarea unor idealuri morale, iar nu din iubire, înșelare, u­ră, ingratitudine, ambiție, răzbunare sau alte sentimente cu jocul cărora ne obișnuise teatrul de pînă atunci. Din abil joc de intrigă, teatrul devine „de idei”. Dar ideile pe care le agită sau pe care le personifică eroii ibsenieni devin pasiuni, transfigurate și vivifacte fiind de intensita­tea dorinței, a visului lor. Această aspirație continuă spre perfecționarea morală (a individului, a familiei  sau a societății) este ceea ce îi face atît de interesați pe eroii ibsenieni și îi sal­vează de platitudinea existenței lor mic-burgheze. (6).

Dar pentru a realiza asemenea caractere de adevărați obsedați ai unui ideal, pentru a le crea dimensiuni interiorare nebănuite, pentru a traduce mai adecvat, mai amplu și mai su­ges­tiv rezonanțele umane adînci ale conflictului tragic, ale crizelor morale sau ale prăbușirilor a­cestor eroi, dramaturgul recurge adeseori la mijloace de tehnică dramatică cu valențe lirice.

Astfel este utilizarea a ceea ce am putea numi „ paralelismul episoadelor”. Ibsen po­tențează efectul dramatic al conflictului dublîndu-l printr-un episod care, ca un sumbru ecou în­depărtat, reproduce situația eroului principal într-o altă tonalitate, de obicei mai tragică. Eroii acestor episoade — Lyngstrand din Femeia mării, doctorul Rank din O casă de păpuși, Engstrand din Strigoii, bătrînul Ekdal din Rața sălbatică, Brendell din Rosmersholm sau I­rina din Cînd noi, morții, vom învia — sînt apariții aproape fantomatice prin straniul lor, ființe condamnate iremediabil, fiecare purtînd ca o povară povestea propriului destin încărcat de o tristețe infinită.

Remarcabile sînt în aceeași ordine de idei atenția și felul în care Ibsen reconstituie ca­drul de desfășurare a acțiunii — de regulă, unul și același de-a lungul întregii piese. În privin­ța cadrului, indicațiile relative la decorul scenic sînt de obicei date de autor cu minuțiozitate — căci de la acest cadru dramaturgul așteaptă mult. În armonie perfectă cu spiritul și sensu­rile piesei, cadrul trebuie să contribuie la determinarea caracterului personajelor și, de asemenea, să pregătească, să sugereze conflictul dramatic. Storurile lăsate nu îngăduie intrarea lu­minii în casa consulului Bernik — și obscuritatea se reproduce simbolic în atmosfera în­tu­necoasă de egoism și ipocrizie ce învăluie sufletele personajelor din Stîlpii societății; drama a­păsătoare a mamei și a fiului din Strigoii se desfășoară în timp ce afară plouă tot atît de de­pri­mant; cadrul în care evoluează cei doi din Rosmersholm  este un straniu ce contribuie parcă să le anihileze și mai mult forțele morale; iar drama acelui fanatic al rigorismului etic., Brand, este înfățișată într-un cadru natural sever, de o austeritate sălbatică, aridă, corespunză­toare caracterului aspru pînă la inuman al pastorului.

Interesant apoi este și efectul dramatic pe care-l obține Ibsen prin crearea unor „perso­naje invizibile”. Tatăl Norei este într-un fel o prezență în piesă, la fel ca prima soție a lui Wangel: Alving apare ca responsabil de soarta dramatică a soției și fiului său; Beate Rosmer este în același timp victima și cazul de conștiință al soțului ei și al Rebekkăi; iar generalul Gabler — al cărui portret stă permanent sub ochii spectatorului — dă indicații atît de concludente asupra caracterului fiicei sale, încît însuși scriitorul îi păstrează eroinei numele ei de fată. S-ar putea spune  deci  c㠄personajul invizibil” ibsenian are în structura piesei o funcție triplă: explicitează un caracter sau o situație a dramei, rămîne un element ce contribuie la crearea at­mosferei, sau este un resort dramatic pentru impulsionarea mersului acțiunii.

Foarte importante efecte de potențare dramatică a unei situații morale sau de amplificare a rezonanțelor umane ale unui caracter obține Ibsen recurgînd la posibilitățile sugestive ale simbolului. Simboluri ca: „biserica de gheaț㔠din Brand (Peer Gynt apoi abundă în sim­boluri), rața sălbatică rănită, podul casei bătrînului Ekdal, „strigoii” obsesivi din casa doamnei Alving, „caii albi” de la Rosmersholm, necunoscutul mult așteptat de Elida, marea care o fascinează pe aceeași eroină, „soarele” pe care-l vrea Osvald, „turnul” constructorului Solness — sînt tot atîtea traduceri în imagini sensibile ale unor realități morale, traduceri mai largi decît orice enunțare rece, circumscrisă  în limitele unor noțiuni abstracte, și mai comprehensive prin faptul că urmează calea de acces a intuiției. Procedeul simbolului lasă deschise operei orizonturi bogate în înțelesuri. Totuși, a vorbi de o „dramaturgie simbolic㔠(sau măcar de o singură pies㠄simbolistă”) a lui Ibsen este o exagerare nepermisă, pentru că înseamnă a neglija datele fundamentale ale creației ibseniene, structura realistă a pieselor sale, consistența caracterelor etc., adică tocmai ceea ce lipsește total adevăratei dramaturgii simboliste (pe care de altminteri n-au realizat-o de fapt decît Maeterlinck și Yeats).

Funcții sugestive asemănătoare acordă Ibsen și laitmotivului. Locuțiuni sau cuvinte i­zolate, caracterizînd stereotip un personaj, o situație, o obsesie, un imperativ moral, sînt utili­zate de dramaturg în forme diferite. Uneori, personajele repetă cuvinte sau expresii ca sub im­periul unui automatism mental — ceea ce-l introduce și pe această cale pe cititor sau spectator în lumea lor sufletească. Alteori, însuși caracterul simbolic al titlului pieselor (Stîlpii so­cietății, Un dușman al poporului, Strigoii, Rața sălbatică, Femeia mării, Cînd noi, morții vom învia) acționează asupra cititorului ca un motiv conducător în tema piesei. (Un ibsenolog a constatat că în Stîlpii societății titlul simbolic revine de 15 ori, iar cuvîntul „socie­tate” de 52 de ori). În fine, într-o altă formă, procedeul laitmotivului poate fi precedat  și în subtitlurile virtuale, ale pieselor, subtitluri justificate de formulele, caracterizante tematic, re­petate mereu în aceste piese. Într-adevăr, dramaturgul și-ar fi putut subintitula piesele: Brand sau „Totul ori nimic” Peer Gynt sau „A fi tu însuți”; Împărat și Galilean, sau „A treia îm­pă­răție”; Rața sălbatică sau „Cerința ideală”; Femeia mării sau „Voința liberă”; Construcotrul Solness sau „Turnuri pentru oameni”.(7).

Și, firește că subtilitatea marelui artist nu se oprește aici; ar trebui să mai vorbim despre dialog, despre cuvintele cu dublu sens sau cu conținut aluziv, despre clarobscurul și se­mitonurile stilului său... Aspectele artei ibseniene sînt, practic, inepuizabile. Fapt este că prin ideologia, prin concepția sau prin tehnica sa dramatic㠗 Ibsen a exercitat o influență considerabilă asupra teatrului european și american de mai tîrziu și chiar din timpul său. Hauptmann și chiar Strindberg, Cehov și Maeterlinck, Gorki și Shaw, Pirandello și O'Neill, cu toții îi sînt — într-o măsură mai mare sau mai mic㠗 debitori.

„De la el a pornit în întreaga Europă noua dramă, cu nuanțe și subiecte contemporane. Fără Ibsen nu ar exista Shaw din Candida nici Pinero din Casa în ordine, nici Suderman din Magda, nici Hauptmann din Suflete stinghere, nici Strindberg din Tatăl (...) Cehov a adoptat forma sa și a disecat-o pînă la ultima limită. Fără Ibsen nu ar exista mare lucru din Andreev, nu ar exista Gloria și Gioconda lui d'Annunzio. Fără Cînd noi, morții, vom învia nu ar exista Diana și Tuda de Pirandello (...) Răzvrătirea femeilor lui Ibsen a devenit neliniștea femeilor lui Bataille (...) iar Nora s-a resemnat să devină protagonista comediilor lui Géraldy”... (9) Un cunoscut istoric al teatrului modern constată (10), c㠄toți dramaturgii englezi serioși” sînt tributari lui Ibsen, că dramaturgii existențialiști francezi, cu Sartre în frunte, „se adapă din ibsenism, căruia îi adaugă o licoare metafizic㔠— „iar în America nu pot găsi decît trei dramaturgi activi” care să fie total în afara influenței ibseniene.

 

Note:

(1.) P.F.D. Tennant, Ibsen's Dramatic Technique, Bowes and Bowes Cambridge, 1948, p.84-92.

(2) Francis Bull, Ibsen, The Man and the dramatist, in „Minnetstill; ug H. Ibsen, Oslo, 1956, p.20

(3) Monty Iacobs, Ibsens Bühnentechnik, Sibyllen Verlag, Dresden, 1920, p.47

(4) Vezi un tabel statistic al acestor procedee tehnice în P.F.D. Tennant, op.cit., p.110

(5) Jan Setterquist, Ibseb and the Beginnings of Anglo-Irish Drama, Upsala, 1931, p.23

(6) „Ibsen a fost primul mare dramaturg care a adus pe scenă clasa mijlocie și a făcut-o demnă de a intra în tragedie.“ (Allan Lewis, The Contemporary Theatre, Crown Publishers, New York, 1962, p. 37-38.

(7) Monty Iacobs, op. cit., p. 186-187.

(8) Și, desigur, nu numai asupra teatrului. În acest sens R. M. Albérès remarcă unul dintre sensurile receptării de către public a operei ibseniene, începînd din jurul anului 1900: „Încetul cu încetul sub carapacea ideologi­că a dramaturgului norvegian, printre simboluri, se ghiceanu personaje iraționale, posedate de forțe obscure, și mai ales un cînt tragic continuu asupra temei incoerenței și misterului existenței, un freamăt aproape kierkergaardian“. Și criticul menționează variantele acestui sentiment în operele scriitorilor nordici — Knut Hamsun, Strindberg, Jacobsen, Pontoppidan, Herman Bang și pînă la Hjalmar Bergman sau Pär Lagerkvist. (Cf. L’Aventure intellectuelle du XX-e siècle, 3-ème éd. Albin Michel, Paris, 1963, p. 35-36.)

(9) Silvio d’Amico, Storia del teatro drammatico, vol. III. Quarta edizione, Garzanti, Milano, 1958, p. 235-236.

(10) John Gassner, The Theatre in our Times, Third Printing, Crown Publishers, New York, 1960, p. 105.