Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (491) octombrie 2006

SOLILOCVIUL LUI ODISEU

de

Traian ȘTEF

Cuvântul ca bucată de hîrtie bună

de aruncat la coș

In lumea noastră instituțională avem formulare care se completează, se ștampilează, semneaz㠖 asta de cel puțin doi, li se dau număr de înregistrare, se trec în caietele de intrare-ie­șire, formularele pot fi de tot felul, rapoarte, analize, tipizate, contracte, declarații, procese-ver­bale, cereri, adeverințe, mi-ar place să le înșirui pe toate, dar mă tem că ajung la cifra im­pozitelor, ele se completează, semnează, ștampilează, înregistrează, se trimit cu poșta, se pri­mesc, se înregistrează, ștampilează, analizează, li se răspunde, dacă li se răspunde. Trebuie să te acoperi mereu de hîrtii, îți spune un amic atunci cînd află că ai o funcție și pe semnătura ta se pune o ștampilă. Mi s-a părut sugestivă, plastică, expresia, să te acoperi de hîrtii, ca și cum s-ar întîmpla de-a binelea, să te acoperi cu hîrtii, să nu te vezi, să stai ca sub o plapumă, sau cum dormeai în copilăria ta (a mea) de țăran sub o pală de fîn. Hîrtiile astea chiar te a­co­peră, și fiecare se acoperă cu ele, tocmai să nu fie văzut, hîrtia, formularul, tipizatul te aco­pe­ră, te desființează, te lasă indescifrabil, nu mai contează decît funcția, semnătura, ștampila, nu mai contează nici coatele roase, nici persoana în întregul ei, tu stai la un birou și semnezi hîrtii inventate de oameni specializați în a inventa formulare, a te transforma într-un bi­rocrat fără identitate, într-un ins care nu mai vorbește sau vorbește în formule stabilite prin for­mular, care nu mai folosește dicționarul de acasă, matern, ci un formular, un dicționar de for­mule.

O persoană îmi propune să cumpăr pentru colecția revistei numărul unu, acela de la 1865, îmi cere pentru el 10 lei, dar eu nu-l pot cumpăra. Omul trebuie să-l vîndă la un antica­riat, eu trebuie să-l cumpăr de la anticariat, anticarul îmi cere pentru el 100 de lei, dar nici așa nu-l pot cumpăra, trebuie să umblu pe la alte 3-5 anticariate, să-mi dea declarații că nu au acel exemplar, apoi trebuie să întocmească un coleg un referat prin care propune achizi­ți­onarea exemplarului rar, apoi trebuie să constitui o comisie care va analiza necesitatea cum­părării, să întocmească un proces-verbal în acest sens, apoi voi merge la anticariat, voi da 100 de lei, dar numai dacă anticarul respectiv are cont la trezorerie și abia atunci vom completa fac­tura, vom face viramentul, vom motiva la trezorerie folosirea banilor etc., etc. M-am acoperit de hîrtii, pot fi liniștit, acum am făcut legal operațiunea, acum sînt un om cinstit, sînt cinstit dacă am cumpărat cu o sută de lei, dacă aș fi cumpărat cu 10 eram pasibil de pe­deapsă, aș fi făcut o ilegalitate. Numai așa sînt un om cinstit, numai dacă am un dosar prin care să dovedesc prin hîrtii că am folosit toate formularele inventate de birocrație. Cuvîntul meu nu are nici o valoare. Cuvîntul nu mai are nici o valoare. El nici nu mai este dat, nu mai are nevoie să fie respectat, ne ușurăm de această responsabilitate a cuvîntului care zboară pentru hîrtia scrisă care rămîne.

Dar cuvîntul dat nu zboară. Expresia „a-ți da cuvîntul” spune că acesta e material, e greu, că îl poți da în schimb, că el are mereu valoarea de schimb respectivă, că e mai greu de­cît banul, decît formularul, că are valoarea omului care-l rostește, că este primit de celălalt ca valoare de schimb pentru că și el îți dă cuvîntul și acest cuvînt întronează o relație, încrede­rea, el este expresia valorii umane a fiecăruia, el are valoare de credit reciproc. Dar pentru ca un cuvînt să aibe valoare de credit, e nevoie de credință. De credința aceea mare, credința în Dumnezeu, care îl învăluie și pe cel din fața ta. Crezînd în El, crezi și în celălalt, în cel din fața ta, de lîngă tine, în cel cu care ai un comerț. Dar eu trăiesc instituțional, și trebuie să conving o piramidă întreagă de cinstea mea, de valoarea cuvîntului meu care este același cu fapta mea, că nu mint, că nu înșel, că nu fur.

Din punctul de vedere al instituțiilor statului român, toți sîntem hoți. Și instituțiile sînt hoațe. De aceea există pentru toate piramide de control, de aceea funcționează pleonastic, redundant, cacofonic, se calcă pe picioare la controale, inspectori, agenți, gărzi, poliții, a­genții, servicii. Mai lipsește să completăm la intrarea în biserică formularul de credinț㠖 și nu e departe clipa, mă gîndesc, văzînd chitanțierul în altar.

A-ți da cuvîntul înseamnă, în expresie gravă, a te da pe tine în loc. Tu însuți ești cuvîntul. Cuvîntul pur și simplu, fără nici un atribut. Cu cît mai multe atribute, cu atît mai multe re­lativizări. Așa a apărut cuvîntul de onoare. El exprimă mîndria. Așa s-a împuținat. Așa s-a restrîns la o categorie cavalerească, la mănușă. Onoarea e un grad superior, e o virtute aleasă. Apoi a apărut cuvîntul dat ideologic, cuvîntul de comunist, cuvîntul lipsit de esența sa origi­nară, de credință, cuvîntul dat în virtutea unui carnet care atesta o apartenență ideologică în nu­mele căreia vorbeai, cuvîntul despărțit schizofrenic de ființa ta. Comunistul avea voie să vor­bească doar organizat, cuvîntul era la partid și partidul ți-l dădea spre folosință și-l lua înapoi ca pe-o unealtă depozitată la magazia de scule.

Lumea de astăzi (mă refer la asta, românească) este o ficțiune, o mistificare, unde oamenii nu mai știu vorbi, comunica. Limba română nu mai există decît în formulare, standardizată, moartă. Nu spun asta dintr-un elan nihilist, ci cu teama că dacă am această intuiție aș putea-o și demonstra.

România nu are încredere în români, Europa nu are încredere în români, românii nu au încredere în români. Statul român nu mai are încredere în dascălii copiilor românilor. Das­călii au fost mereu cei mai cinstiți români, de la catedră pînă la linia întîi a frontului. Co­munismul i-a desconsiderat, obligîndu-i la alte munci decît învățătura, în timp ce astăzi, și mai mult, sînt anulați moral. Un profesor nu mai are calitatea profesională de a formula un su­biect de teză sau examen și nici pe aceea morală de a nota lucrarea elevului său. Teza o va dicta Ministerul, unică pe toată țara, iar corectarea o va face un profesor străin, obiectiv și re­ce. Profesorul face dosare pentru alocațiile date de Ministerul Muncii, recensămîntul la găini, atunci cînd nu se acoperă și el de hîrtiile acelea în limbaj păsăresc. Profesorului i s-a luat cu­vîntul, demnitatea, onoarea. Învățămîntului i s-a luat creativitatea, cultura, libertatea. Ro­mâ­nului i s-a luat cuvîntul și Europa se pregătește să-l împrumute. Vom plăti toate dobînzile pentru cuvîntul acesta pentru că tocmai am demonstrat că nu avem identitate culturală.

Postul național de televiziune ne-a întrebat care sînt românii reprezentativi, care au lăsat o moștenire spirituală, geniali, curajoși, buni conducători. Întrebările au sugerat că Ro­mânul cel Mare a fost un conducător și a ieșit Ștefan cel Mare și Sfînt. Identitatea noastră, deci, a tuturor românilor, inclusiv de la Ardeal, o dă Ștefan. Pe el va trebui să-l urmăm în pra­gul aderării la Europa. Pentru că de la el ni se trage toată moștenirea, fapta vitejească, geniul militar și buna gospodărire a țării, el este chintesența neamului românesc. Mai fost-au în față Mihai Viteazul și Ion Antonescu, dar și regele Carol I, pe locul al II-lea. Regele Carol a fost, surprinzător, mai sus decît Eminescu, Eliade, Brâncuși. (N-a fost pe listă singurul român laureat Nobel.) Pentru mine, asta înseamnă că românii înșiși nu mai au încredere în români. Asta înseamnă că există o parte a românilor care vor altceva, adică mai puțin balcanism pi­toresc, care vor pragmatism și o siguranță cauționată de un conducător care, de astă dată, să nu fi mîncat salam cu soia. Topul respectiv ne mai arată încremenirea în vechiul manual și în romantismul ideologic al  măreției vremurilor de mult apuse. Nici nu e de mirare.

Revenind la cuvîntul pe care nu ți-l mai ia nimeni de bun și trecînd spre problema i­dentității, mîine-poimîine se va întîmpla ca în viziunea lui Ioan Groșan dintr-o piesă de studenție. Ștefan cel Mare întreabă: “Ce vreți să fiți cînd veți fi mari, copii? – Spahii, măria-ta, spahii”. Nu ne trezim nici în nenumăratele poziții de ofsaid, cum nu se trezește premierul nici cînd pică de pe motocicletă. Se mai poate întîmpla și după întristatul oftat al lui Liviu Ioan Stoiciu de la Zilele revistei: cred că pe voi o să vă pierdem. Se pare că autorii manualelor de istorie ne-au și pierdut, pe noi, ardelenii.