|
de-a lungul lanului
ars de secetă
tot mai
firav
rîul
siajul de pulbere
peste părăginiri. ziduri năruite.
năpădită de iarbă
fîntîna. secată.
crăpată blana porților
în arcuirea de piatră. nimeni.
și scîrțîie a
singurătate
crucea în vînt
cum azi
cu toții
iar cînd le bate la
ușa vreunul
abia asteaptă
să-l vadă
plecat
însingurat
de-o bancă în fața
nucului, contempla
potopirea de
înfrunzire
sub o iarbă
amînată
a verde strecurîndu-se
dinspre tălpi înspre
tîmple
această culoare a
tămăduirii
aspirate ca o
rugă
într-o
contopire
atît de firească
încît m-am întors,
atins de un gol
- soarele asfințind
preschimba în vin laguna
dinspre coame se porni
un clopot, încins
arcuind bolta peste
banca pustie
peste acest dialog
împlinit
o liniște
înzăpezită
aidoma somnului, harul
nu urcă implorat, deși
mereu m-am simțit
însoțit
în gerul
tăcerii
zăpada înghețată între
stejari
o furișare de vulpe
mistuindu-se
în ceața zorilor,
departe
lătrat de cîini, apoi
doar
liniștea
înzăpezită.
răsuflare de
răsuflare, i-am deslușit chipul
curbele sfioase rărind
aerul de iarnă
nu rănea peisajul,
deși
totul o urma
în mișcare
și nimeni
și era frumoasă
ca urma unui
sărut de
înger
prin care acum se
ivește din nou
vulpea, dispărind în
aburul
respirației
mele
transfigurare
prin vitralii, soarele
prelungea
în
răcoarea dintre coloane
chipuri pictate
culori
înviate în glas de cor
imponderabil, însăși
lumînarea, trupurile, crucea
în alint de lumină,
împlineau
prin rarefiere
de umbră
sunetul,
o înlinare finală
în glasul copilului
readucînd
între ziduri
unduirea de iarbă-n
mireasma de
cîmp al
cîntului
proaspăt
cosit |
