Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (491) octombrie 2006

PREZENȚE MAGHIARE

de

Molnár JUDIT

Singuratic. În zadar?!

 

Cît de ușor se poate descifra un scriitor introvertit, care scrie foarte mult, vor­beș­te despre multe, dar mai niciodată nu se destăinuie întrutotul? În cazul lui Márai Sán­dor cel mai adecvat răspuns ar fi: foarte greu. Și receptarea operei sale validează răs­punsul: din numeroasele romane, piese de teatru, poezii și volume de jurnal intim ra­reori se prefigurează același tip de autor, deci fiecare critic sau cititor își poate alege pe cel mai apropiat de sine. O singură trăsătură este comună  în toate interpretările po­sibile: Márai este „marele singuratic” de talie europeană în marea îmbulzeală istorică a secolului 20.

A trăit – mai bine zis le-a supraviețuit – toate evenimentele marcante ale veacu­lui trecut. Născut în 1900 în orașul medieval Cassovia (Kassa, actualmente Kosice – Slo­vacia ), dintr-o familie veche citadină, una dintre acele familii germane care au fondat breslele orașului, inițiind astfel dezvoltarea urbană (numele lui original – Grossch­mied – se referă la meseria strămoșilor: ștanțatori de monezi). După primul război mon­dial se stabilește în Berlin și apoi la Frankfurt, iar după o vreme de viețuire la Paris, în anii ’30 se întoarce la Budapesta, unde va lucra și în timpul celui de al doilea răz­boi mondial. În 1948 părăsește Ungaria, neputînd concepe viața creatoare sub ocupație străină. În anii ’50 stă în Possilippo, lîngă Napoli, după care se stabilește în Sta­tele Unite. Își pierde băiatul adoptiv, moare și soția sa, se simte și mai singur și mai pă­răsit de toată lumea, așa că în 1989 își pune capăt zilelor la San Diego.

Începînd din anii ’30 piesele și romanele sale sunt foarte îndrăgite de public și apreciate de critică, dar, în ciuda acestui fapt, Márai nu aparținea niciunei grupări de scriitori și nu era adept devotat al niciunui curent literar-artistic. Dintre predecesori, se consideră cel mai apropiat de Kosztolányi Dezső, iar pe Krúdy Gyula îl revendică drept exemplu literar. (Dacă mi se permite o părere personală, dintre toate operele cu­noscute ale lui Márai mie cea mai dragă  îmi este Sindbad se retrage la vatră, o bra­vură stilistică în care, imitînd la perfecție stilul de proză impresionistă al lui Krúdy, des­crie ultima zi de viață a cunoscutului personaj de poveste; țin mult și la romanul Îndîr­ji­re, acesta fiind povestea unui călugăr iezuit care, după discuția cu Giordano Brurno în ajunul arderii acestuia pe rug, își dă seama că valorile în care a crezut sunt false, pă­ră­sește Inchiziția și se dedică muncii de tipograf).

După 1990 popularitatea lui Márai este în creștere în toată Europa. Operele sa­le apar rînd pe rînd în limba maghiară, dar și în traduceri. Cititorii români îi pot citi ro­manul Moștenirea Eszterei (apărut la Editura Curtea Veche, colecția Byblos), ro­man care în anul 2000 a fost proclamat cartea anului în Italia și Germania. Cronicarul a­nonim care prezintă romanul pe site-ul CARTI.INFO scrie: „Literatura secolului XX pe care o credeam stinsă și îngropată a primit darul postum al unui nou maestru pe ca­re îl vom alătura în viitor lui Joseph Roth, Stefan Zweig, Robert Musil , și chiar și altor semizei pierduți, Thomas Mann și Franz Kafka.” Eseistul Mihai Zamfir anali­zează mai pe larg opera lui Márai în nr. 18 din 2005 al revistei „România literar㔠preci­zînd că Márai  și-a creat o Europă visată, nu una reală în timp și spațiu: departe de țară a încercat să surprindă spiritul european, interpretîndu-l ca pe o entitate platonică. Mihai Zamfir îl compară pe Márai cu Musil, apreciind că el nu-și vărsa amărăciunile me­lancolice într-un roman fluviu masiv ci într-o excelentă proză scurtă, în scrieri a că­ror compoziție atinge culmile măiestriei.

 

 

Márai Sándor

Sîngele lui San Gennaro

(fragment din roman)

– În locul acela balustrada e crăpat㠖 spuse agentul. La ora respectivă vîntul atingea în jur de patruzeci de kilometri. Prăpastia sub belvedere are o sută douăzeci de metri. Ne dăm seama cu toții. Biroul inginerului-șef  al orașului ne-a propus încă de anul trecut să reparăm ba­lustrada. În Parco della Rimembranza  este punctul cel mai vizitat, toți străinii sunt duși a­colo și se rezemă cu toții de balustradă. Dar într-o astfel de zi cu vînt, la acea oră, rareori trece ci­neva pe acolo. Nu umblă nimeni. Anul trecut am alungat cerșetorii care stăteau în niște re­fugii săpate-n pămînt. Dar anul ăsta s-au întors. Ei spun că n-au văzut nimic. Furtuna a pornit brusc, ei s-au refugiat în bîrlogurile  lor, ca niște mormoloci. Mai tîrziu au observat că ba­lustrada s-a dărîmat într-un loc. Jos, în adînc, pe malul mării zăcea acest om, cu mîinile în­tinse. Unul dintre trecători, florarul, s-a dus atunci la barul din apropiere și ne-a sunat. Am ieșit imediat la fața locului, împreună cu ofițerul. Am interogat oamenii. Mie mi-a venit sarcina să-i comunic signorei ce s-a-ntîmplat. N-a fost deloc plăcut – spunea molcom.

– E nevastă-sa? – întrebă vicechestorul.

– Nu e nevasta – spuse agentul. Au sosit împreună. Au stat împreună. Dar nu e nevastă-sa. Femeia are viză de Statele Unite. Bărbatul a primit viză de Australia. Era vorba că se des­part. Vasul bărbatului pornea a doua zi. Femeia va pleca săptămîna viitoare în America. Au renunțat la locuință. Noi am inventariat totul. Au stat la patru camere, la poalele colinei Marechiare, aproape de biserică. Aveau un balcon cu vedere la mare. Au fost punctuali cu plata chiriei. Deja nu mai aveau mulți bani. În camera bărbatului, în sertarul de la birou, pe lîngă biletul de îmbarcare și hîrtiile de identitate am găsit într-un portofel treisuteșaizeci de do­lari. Banii-s la ofițer. Ce să fac cu ei, commandatore?

Vicechestorul a ridicat din umeri:

– Dați-i femeii. Pe sub mîn㠖 a zis încet.Pe sub mînă, înțelegi? Să nu vorbești prea mult. Dacă începem acum un proces de moștenire...Femeia nu mai primește-n veci nimic. Stătu pe gînduri. Repetă nervos: Dați-i femeii.

– Da – spuse agentul. Și noi ne-am gîndit la fel.

– Cere-i chitanț㠖 preciză vicechestorul și se aplecă puțin. Șopti: Cum e această fe­meie?

– Nu mai e tînăr㠖 spuse agentul. Dar încă e femeie.

– Înțeleg – zise vicechestorul. Se uitau cu profesionalism unul la celălalt. – Ce era în ca­să?

– Avea patru costume – răspunse agentul. – Haine uzate, dar bine croite și din stofă bu­nă. Avea și un loden, ceea ce nu se poartă pe la noi. Numai tirolezii poartă așa ceva, acolo sus, în Bolzano. Asta era totul. Avea și o rachetă englezească și un aparat de fotografiat. A­parat nemțesc. Dar nu juca tenis și nici poze nu făcea. Avea o mașină de scris, cu caractere din țara lui. Ciudați mai sunt oamenii aceștia – spuse. Cu toții țin morțis la accentele lor.

Vicechestorul îl asculta atent:

– La accente? Nu-nțeleg. Ce fel de accente?

Agentul ridică din umeri:

–La accente, în general. Oamenii ăștia, care mai nou tot vin din spatele cortinei de fier, cu toții țin la accentele lor. La Bagnoli, în birourile unde se fac actele lor, fac istericale să li se dea înapoi accentele. Pe semne, în țările acelea e important accentul. Pe numele lor din acte au fel de fel de semne diacritice și accente, pe vocale, dar și pe consoane au accente. Sau, mă rog, semne care seamănă cu accente. Au accente separate ungurii, dar și românii, cehii și polonezii. Țin la ele. Am văzut la Bagnoli un avocat ceh care se tot foia nervos pe coridor, după ce a primit viza, și a vrut să se-ntoarcă la consulul american, fiindcă nu i s-a pus accentul pe nume. Credea că asta-i important. Pe semne, nu mai au nimic, și într-o bună zi își dau seama că fără accent nu mai sunt în lumea asta  la fel cum erau înainte, cînd aveau încă ac­cen­tul. De aceea cară cu dinții strînși peste țări și mări mașinile lor de scris învechite, răblăgite, avînd totuși caractere cu accent.

– Se poate – scurtă discuția vicechestorul. – Accentul înseamnă personalitatea lor. Le e frică să nu piardă cumva ceva din personalitate. Cărți avea?

–Puține – răspunse agentul. Mai degrabă dicționare. Italian-francez. Englez-german. Francez-spaniol. Avea fel de fel de dicționare. Oamenii ăștia tot timpul se pregătesc de lume. Se tot pregătesc de lume, de parcă s-ar pregăti de o oră de lingvistică. Cînd nu mai au accente, nu mai au nici limbă maternă, de aceea trăncănesc verzi și uscate în diferite limbi, și citesc în ce limbă apucă. Ăsta o fi fost savant – mormăi indiferent.

Vicechestorul:

– Știu – zise. Era membru în diferite asociații științifice. Am primit dispoziția de la Ro­ma să avem grijă de el. De aceea e jenant ceea ce s-a-ntîmplat. Avea un nume în lume, înțelegi? Cu accent sau fără accent, dar era încă cineva. Ce cărți mai avea?

– O Biblie – spuse agentul. În limba lui maternă. În italiană n-avea decît două cărți.

– Asta-i interesant – comentă vicechestorul. Îi sclipeau ochii. –Ce fel de cărți avea în i­taliană?

Agentul și-a scos bloc-notesul. Era un carnețel mototolit, cu paginile roase. L-a deschis și a citi silabisind:

– Pico della Mirandola. Și-a ridicat capul. – Ăsta era unul dintre autori.

– Ehei!... exclamă vicechestorul.

– De hominis  dignitate – silabiză agentul. –Ăsta-i titlul cărții.

– Înțeleg – spuse vicechestorul. –Bun titlu – și rîse.

– Cealaltă carte e un volum de poezii – adăugă agentul. – O cărțulie mică, tipărită în Flo­rența – citi titlul cărții , Rime e lettere – și zîmbi jenat – di Michelangelo Buonarroti. Clipea ca miopii, și  băgă carnețelul înapoi în buzunar. –Commandatore, eu nu știam că Michelangelo scria și poezii.

– Scria poezii scurte – se arătă atotștiutor și arogant vicechestorul. – Scria poezii destul de bune. Cu aceste două cărți vroia să plece în Australia?

– Pe semne – zise îngîndurat agentul. Și cu dicționarele. Ce să cred despre toate astea, commandatore?

Vicechestorul își mîngîia bărbia nerasă.

– Să nu gîndești niciodată nimic – spuse. Fii doar cu ochii-n patru. Ce mai avea?

 – Lucruri personale? –întrebă vioi agentul. –Foarte puține. Avea o clepsidră. Dar nu ceva antic, ci una ordinară, o clepsidră modernă, ce se folosește la poștă pentru timpul con­vor­birilor interurbane. Face doar cîțiva sfanți. O avea în bagaj. Mai avea și o busolă. Și un briceag, ca vînătorii, cu tirbușon. Și o ceramică pătrată, micuță, ce se poate pune pe perete. Signora, doamna aceea, a spus că luase ceramica de la Assisi. Nu e ceva prețios. E pictat pe ea Sfîntu’ Francisc stînd de vorbă cu lupul și focul. O beata solitudo – spuse sec agentul. –Asta-i scris pe ceramică.

– O sola beatitudo – rosti  pe un  ton melodic, de parcă fredona, vicechestorul.

Se uitau unul la celălalt.

–Mai avea o sipcă cu filtru și cu ștuț – continuă agentul, cu glas scăzut. –Avea un ca­len­dar vechi, tipărit într-o limbă străină, de pe care au fost rupte niște file. 11 aprilie 1948, asta a fost ultima filă a calendarului. Avea și un bilet de tramvai, găurit, dintr-un oraș străin. Îl ținea într-un plic. Tramvaiul al cărui bilet îl avea poate circulă în vreun oraș din spatele cortinei de fier. Era un bilet obișnuit, compostat. Avea și niscaiva cravate, dar nu din alea frumos colorate ce se găsesc la vînzătorii noștri. Și mai avea douăzeci de centigrame de morfină.

Vicechestorul tresări:

– Era morfinoman?

Agentul infirmă din cap.

– Signora spunea că nicodată n-a luat morfină. Au fost foarte atenți la autopsie. N-avea nicio urmă de injecție pe corp.

Vicechestorul dădea din cap:

– S-au uitat...și la pielea de sub păr?

– L-au ras pe cap și s-au uitat. Nicio urmă de injecție pe cap. S-au uitat și la subsiori, peste tot. N-a fost morfinoman. Signora spunea că ținea morfina doar așa, pentru orice even­tu­­a­litate.

– Ce eventualitate? – întrebă vicechestorul.

Agentul se uita-n jos, la vîrful pantofilor. Spuse pe un ton liniștit:

– Chiar asta e, commandatore! La ce eventualitate?...Dacă aș ști, aș fi putut scrie un altfel de raport.

Și suspină.

– Morfina era învechit㠖 spuse grăbit și sec. –Am dat-o la analiză. Era morfină de trei ani. O adusese probabil de acasă. Avea și seringă. Efectul morfinei stătut nu-i sigur...

– Știu – zise liniștit vicechestorul. – Cine e intoxicat cu morfină veche începe cu greața. Cu greață și vomă. Ce-a mai zis femeia despre morfină?

– Nimic –răspunse agentul. –N-a vrut să vorbească despre morfină. Treaba cu morfina e că în astfel de cazuri nu dovedește nimic. Că dacă vroia să se sinucidă ar fi fost totuși mult mai comod cu morfina, decît să cazi de la o sută douăzeci de metri înălțime și să-ți rupi gîtul în jos, pe mal. Putea să se sinucidă și cu morfina stătută. Dacă pleca de acasă, închira o ca­meră prin împrejurimi, la Salerno sau la Sorrento, la culcare și-ar fi făcut o injecție cu morfină...Pînă dimineața murea, chiar dacă l-ar fi apucat voma și morfina ar fi fost și mai stătută. Am mai avut noi un astfel de caz, anul trecut, ții minte, domnule commandatore?...Evreul polonez, care în ultima clipă n-a mai vrut să emigreze în Israel. A fost un caz interesant – rosti grav, încet, pe un ton nostalgic, de parcă își răspundea sieși. –Avea cincizecișitrei de ani, a scăpat cu viață, avea viză de imigrare, și în ultima săptămînă, înainte să plece vasul, s-a sinucis cu morfină la fel de stătută. O primise încă-n Auschwitz, de la un soldat german. A așteptat cinci ani de zile pînă ce și-a adminsitrat-o, cu pricepere, direct în aorta brațului stîng. Chiar înainte de plecare, ca și ăsta...Ții minte, commandatore?

– Țin minte – confirmă vicechestorul

– De ce oare? – întrebă pe ton copilăros agentul. –Un om ca el, care scapă de Auschwitz și poate pleca în Israel, de ce se sinucide oare?

Vicechestorul se gîndea:

– Poate – zise încet, grav –, poate tocmai de aceea se sinucide fiindcă a scăpat de Auschwitz.

Și-au aprins țigările. Vorbeau cu voce joasă.

– Poate – spuse îngîndurat agentul. Și suspină. – Niciunul n-a lăsat vreo scrisoare –adăugă. – Cu o seară înainte ăștia au fost la operă. La balcon, pe locurile cele mai ieftine. Cînta Tebaldi, jucau Tosca. După care au luat cina la Finestrella. Mai-nainte , după-masa, trecuse prin oraș, îl căutase pe padre. Dar nu l-a găsit.

– Pe franciscanul? – întrebă vicechestorul și cu filtrul țigării arătă spre raportul de pe masă.

– Pe padre Carmini – răspunse agentul. –Am raportat încă de anul trecut că se cu­noș­teau.

– L-ai interogat? – întrebă vicechestorul

– Commandatore – reproșă răgușit. Eu nu mă bag la preoți. Dar m-am uitat la antecedentele sale. De șase ani stă aici. A venit din Milano. Lucrează la bibliotecă. Acest fugit și cu padre se cunoșteau de mai de mult. Acum cîțiva ani au fost împreună la ceva congres la Roma. Atît a zis padre. Nu mă bag la preoți – zise încă o dată, foarte hotărît și dădu din cap.

Vicechestorul rîdea:

– Ți-e frică de preoți? Ți-e frică deja aici, pe pămînt?

– Nu știu – spuse agentul și se uita supărat, sumbru, ca un copil. – Dar nu mă bag la ei. Ieri am ordonat să se spele doi pereți la Posillipo – zise deodată.

Vicechestorul ridică din umeri:

 – Dacă un popor e anticlerical ca și poporul nostru – rosti pe ton didactic, liniștit – încă nu-i motiv de frică. Ce era pe pereți, la Posillipo?

– Ca de obicei: „Evviva la religione. I preti in prigione”. Padre a trecut pe la chestură și m-a rugat să fie spălat.

Cu brațele încrucișate se uitau unul la celălalt.

Oră de engleză

Din gara londoneză Victoria trenul minunat pornește dimineața la zece spre continent. Trenul e complet gol. Englezii încep să se învețe cu arta statului acasă.

Noțiunea de „acas㔠e ceva destul de vast pentru ei. Pe pereții gării niște panouri imense invită pe insulari la niște excursii ieftine și convenabile în Australia. Asta e micul lor im­periu mondial, „casa” lor intimă, familiară. India, Canada, Australia, Africa de Sud. E mică, dar e a lor.

Trenul merge gol spre continentul sălbatic și enigmatic. Insula se scaldă în lumina de toamnă. În fața unor căsuțe mici stau șomerii lungiți în șezlonguri și trag din pipe. Deasupra Ta­misei se așterne o ceață ca de opiu. Sosește un vas oceanic, chiar acum se desface podul Tower. Macaralele se-nvîrt, descarcă marfa. De cinci sute de ani se descarcă marfa pe acest mal, pe malul Tamisei, în cel mai mare port maritim al lumii. Docurile indiene sunt pline de vase. De o  jumătate de oră trenul trece încet prin cartierele mărginașe. Londra nu se termină. Și trenul e liniștit, mult mai puțin zgomotos decît dincolo, pe continent. Aici, pe in­su­lă, totul e liniștit. Mă simt ca un personaj din Muntele vrăjit, care se-ntoarce din sanatoriu „la șes”. Plecatul din Londra e la fel cu wilde abreise , cum spun eroii Muntelui vrăjit. Încă o stație, după care urmează canalul, iar după aia urmeaz㠄șesul”. Ce mă așteaptă dincolo?...

Mă uit la semnalul de alarmă. Ar trebui să rămîn aici.

 

... Ar trebui să rămîn aici, fiindcă nicăieri în lume nu găsesc hîrtie de scris atît de bună ca în Londra, și asta contează mult pentru mine. Și cerneala e altfel, și stiloul e altfel. Și bretelele sunt altfel. Ar trebui să rămîn aici, fiindcă știu că sufletul lor e altfel. De exemplu, știu să zîmbească. Acest zîmbet englezesc e aparte, e binevoitor. E adresat ție, personal; nu e rîn­jetul franțuzesc mecanic, care se dă lîngă ça va, ca o ciozvîrtă de os lîngă rasol; nu e nici datul din cap al nostru, care e un fel de floare la ureche pusă lîng㠄ce faci”. Ei zîmbesc încet. Ar trebui să rămîn aici, fiindcă ei au timp de toate. Fiindcă au învățat de la Dickens să zîmbească, să contemple, Dickens i-a domesticit. Acum două-trei sute de ani au fost încă un po­por renumit prin sălbăticiunea, brutalitatea și indisciplina, prin libertinajul și agresivitatea lor. Astăzi orice englez devin blînd dacă trece de cincizeci. Dacă vreunul dintre ei e foarte co­leric, se duce-n colonii. Cine rămîne pe insulă, ori se acomodează, ori e trimis în exil. Ar trebui să rămîn aici, fiindcă le place să lucreze doar cît e strict necesar. Fiindcă nu le place să se afir­me. Știu să stea. Știu să stea pe gînduri o jumătate de oră deasupra unei știri din ziar. Fiindcă nicăieri în lume scriitorul nu este atît de apreciat ca aici. Fiindcă au teatre excelente și un public și mai grozav. Fiindcă croiesc totul pe măsură și detestă orice fel de confecție; croiesc pe măsură hainele, pantofii, adevărul și pedeapsa. Fiindcă sunt liberi. Fiindcă totodată sunt disciplinați. Fiindcă servitorii mulțumesc, dacă servesc, în sufletul lor totodată s-au le­pădat de acea groaznică idee fixă că sunt nevoiți a fi recunoscători pentru muncă. Fiindcă stu­denții de la Oxford și Cambridge au afirmat într-o proclamație ce important și frumos lu­cru e să trăiești, și că în viitor nu sunt dispuși să plece-n război „pentru rege și patrie”. Fiindcă, totodată, dacă va fi cazul, fiecare dintre ei își va îndeplini conștiincios obligațiile față de rege și față de patrie. Fiindcă respectă viața particulară, ca nicăieri. Fiindcă pot trăi în comunitate, se pot acomoda, dar și domina. Fiindcă sunt minunate locuințele și mijloacele de transport. Fiindcă sunt politicoși într-un mod minunat și adevărat. Fiindcă politețea lor nu u­milește pe cel căruia îi este adresată. Fiindcă aici se tipăresc cel mai frumos cărțile, și astăzi aici citește cea mai multă lume cărți. Fiindcă dacă nu peste mult nu va mai exista parlamentarism în lume, aici va mai exista. Fiindcă au inventat noțiunea de „gentleman”, și în in­ter­pretarea lor toată lumea e gentleman când nu încalcă regulamentul civilizației, indiferent de clasa socială din care face parte. Fiindcă trăiesc aici gentlemeni-măturători, gentlemeni-instalatori, și fiindcă la urma urmei pentru ei nici regele nu este altceva decît un gentleman în care poți avea cea mai mare încredere. Fiindcă niciodată nu-și pierd capul, fiindcă au ales o sărbătoare evreiască pentru scăderea lirei sterline, ceea ce pe ei nu-i prea le deranjează, dar le-a fost frică să nu fie prea agitați – și în locul lor – evreii în acea zi. Fiindcă în arhitectură nu au vreun „stil”, dar Londra niciodată nu e fără gust. Fiindcă nu s-au supus banului, doar pro­fită de el. Fiindcă detestă și consideră unfair recordurile, dar le place să facă sport, ca fapt divers, fără eforturi. Fiindcă nu sunt încîntați dacă prințul de Wales se plimbă pe jos printre ei și seara bea ceai și mănîncă sandvișuri la vreo gheretă stradală, așa, ca tot omul. Fiindcă umblă pe mare , cum umblăm noi pe asfaltul orașului natal. Fiindcă aprobă și tolerează orice divinitate străină. Fiindcă dacă vreodată ai cumpărat o pereche de mănuși într-o pră­vălie englezească, chiar și peste zece ani te consideră un client de bază. Fiindcă seara se îm­bracă festiv, chiar dacă sunt singuri acasă. Fiindcă amirali de marină scriu scrisori ziarelor despre sosirea sau plecarea păsărilor migratoare. Fiindcă în toată țara toată lumea face baie di­mineața. Fiindcă iubesc animalele și respectă oamenii.

... Pe de altă parte, bineînțeles, trebuie să ne gîndim, dacă un om continental poate trăi în astfel de condiții? Se poate suporta egoismul izolării? Regulile caraghioase de viață disciplinată? Perfidia lor? Lăcomia și brutalitatea lor, ascunse în spatele unui zîmbet sau Knigge? Nu, știa, nu sunt capabili de „reacții”. Nu știu nici să mănînce. Nu știu nici să iubească, beau prost, greșit și nesănătos. Ferestrele nu se-nchid bine. Dacă nu știi să joci bridge sau golf, poți să te spînzuri. Nu consideră om pe nimeni dacă nu e născut din sîngele lor și dacă nu e crescut printre ei. Pedigriul educației este mai important pentru ei, decît calitatea omului astfel e­ducat. Fiindcă au vederi înguste și consideră necurat orice venit de pe continent. Fiindcă în general gîndesc prea lent. Fiindcă gătesc cu seu de batal. Fiindcă niciodată, nicăieri, nu m-am plictisit atît de tare ca într-o după amiază, la patru jumate, în ploaie, în Londra, în mij­locul pieței Picadilly. Fiindcă doamnele poartă mustață și barbișon. Fiindcă berea se servește caldă. Fiindcă seara la zece te dă afară din cîrciumă. Fiindcă putem să crăpăm noi cum vrem pe continent, ei, în sufletul lor, consideră orice problemă europeană ceva foarte provincial. Fiindcă sunt englezi înnăscuți. Fiindcă eu – ce să fac? – nu m-am născut englez.

 

Dar am și ajuns pe continent. Cu mirosul fin de panică, și cu niște hamali, care nu sunt miniștri de externe, doar niște hamali francezi, buni, răi, impertinenți, cu care poți fi și tu obraznic. Cu vameșul ne uităm unul la celălalt de parcăm am fi complici. Se bucură, că nu sunt englez...Pe stradă stau niște precupețe latine, vînd pește, sunt ciufulite și în zdrențe, sea­mănă cu femeile iacobine de pe gravurile revoluției, și se ciorovăiesc în continuare, fiindcă sunt niște personalități. E altfel lumina ochilor. Are ceva schepsis. Are ceva neliniște. Două ore și ajung la Paris și nu o să-mi scot pălăria în liftul hotelului, la două noaptea am să beau bere pe bulevard, și pot face ce vreau, nimănui nu-i pasă de mine. Fiindcă pot discuta cu chelnerul despre literatură și cu Gide despre locul unde se poate mînca cea mai bună ciorbă de burtă la Paris. Fiindcă-mi place această hărmălaie de panică continentală, acest pericol de moarte permanent, această Europă înghesuită, enervată, excitată, cu toate ideile sale fixe, cu trenurile murdare, cu mințile  curate, cu nesiguranța ei cu tot,  cu banii răi, cu buzunarele goale și cu toată complicitatea ei șugubeață. Ce să fac? Am mai spus o dată, nu m-am născut englez.