Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (491) octombrie 2006

PROZĂ

de

Anamaria BELIGAN

Windermere: iubire la a doua vedere

(fragment)

Se făcuse aproape șase și casa era învăluită în întunericul de iulie, precoce, umed și ca­tifelat. Micuța Lucy Ming din vecini exersa la pian, încercînd să se descurce printre meandrele unui vals de Chopin.

Văduva Polonezului deschise ușa din față, să lase muzica să pătrundă în casă.

Iertați-mă, se auzi o voce dinspre verandă. Doctorul Bill se ridică din fotoliul de paie.

Ce faceți aici pe întuneric? De ce n-ați sunat?

N-am văzut lumină și credeam că nu sînteți acasă.

Vă rog, poftiți înăuntru.

Atît de uluită era Văduva Polonezului de vizita neașteptată, încît uită să aprindă lumina. Se duse la bucătărie să pregătească de ceai. 

Doctorul Bill. Vecinul de peste drum. Timp de douăzeci și cinci de ani nu schimba­seră nici o vorbă în afară de binețe și de cîteva întrebări-răspunsuri privind livrarea ziarului sau colectarea gunoiului. Pe Strada Richelieu, el era mai degrabă un element de decor decît un personaj. Fără prea multe semne particulare, și peren precum stejarii, mușcatele sau garguia de pe acoperișul casei lui eduardiene. Precum fotoliul de pai de pe veranda Văduvei Po­loneze. Cîndva, departe în trecut, avusese și el familie. Copiii își luaseră zborul din cuibul pă­rintesc, nevasta murise de leucemie. Cel mai puțin memorabil deces de pe stradă. Cu o zi înainte de a se prăpădi, fusese văzută plivind buruienile. Făptură ștearsă, tăcută, nu lăsase nici o urmă în trecerea ei pe pămînt. Doar mușcatele cărora Doctorul Bill le purta cu conștiinciozitate de grijă, din simțul datoriei.

Ce-o fi vrînd?, se minună Văduva Polonezului.

Aduse ceaiul, scuzîndu-se că rămăsese fără Earl Grey. N-avea decît ceai verde și o largă va­rietate de ceaiuri de plante. De fapt nu mai cumpărase Earl Grey și nici un alt fel de ceai negru de cînd rămăsese văduvă.

Doamne! Am uitat s-aprind lumina!

E mai plăcut așa, spuse doctorul. N-aprindeți lumina, vă rog. Luă o înghițitură de ceai. Aseară am avut un foarte minor atac de cord.

Vai de mine, domnule doctor! N-am auzit salvarea.

A fost atît de minor încît am crezut că-i indigestie. Azi dimineață m-am dus să-mi fac a­nalizele. Un accident miocardic realmente minor. Nu-i cazul să fiu îngrijorat. (Deci asta era. Se speriase. Și acum, se jena.) După analize, am comandat cheia asta. O dublură a cheii de la intrare. V-ar supăra dacă v-aș ruga s-o păstrați, în caz că...?

Văduva Polonezului luă cheia, o băgă în buzunar și răspunse cît se poate de firesc. Cum să mă supăr? Bineînțeles. Nici o problemă.

Doctorul zîmbi ușor stînjenit, își termină ceaiul, și se ridică în picioare. Era vădit re­cu­noscător că poloneza îl scutise de întrebări mămoase. Aproape că își regăsise obișnuita-i morgă.

În final, asta ne-așteaptă pe toți, medită Văduva Polonezului. Aceeași veche spaimă a cea­sului care se apropie. Avea cunoștințe direct de la sursă, de unde și priceperea de a face față situației. La scurtă vreme după ce rămăsese văduvă lucrase ca voluntară la un serviciu de a­jutorare a bătrînilor, îi vizita la domiciliu, stătea cu ei de vorbă, le ținea de urît, le citea și, mai important ca orice, le asculta poveștile, multe pline de tîlc și înțelepciune, pe care nimeni nu dădea doi bani. În acea perioadă, proximitatea morții i se păruse mai acceptabilă decît rea­litatea vieții.

Era hotărîtă să-i respecte Doctorului Bill demnitatea, așa cum merita un gentleman ca el. Două zile după vizita lui, îi lăsă un bilețel în cutia de scrisori. Sper că stați bine cu sănă­ta­tea. Mi-ar face plăcere să veniți la 4:45 pm să luăm ceaiul împreună.

Doctorul Bill se prezentă, cu un buchet de violete culese din grădina lui. Bineînțeles că ea între timp făcuse o provizie substanțială de ceaiuri englezești. El alese Lapsang Souchong, deși mărturisi că avea o predilecție pentru Prince of Wales.

Nu mi-am dat seama pînă acum ce frumoasă casă aveți, remarcă el. Cu plafoane origi­nale, victoriene. Din metal presat, nu-i așa? Era felul lui de a începe conversația. De fapt: de a pune povara conversației în spinarea  ei.  Văduva se execută, pornind să-i dea amănunte, fă­ră prea multă însuflețire. La începutul anilor optzeci, cînd au sosit în Australia, răposatul ei soț Pawel își dorea grozav o casă somptuoasă într-o suburbie prestigioasă. Fire flamboaian­tă, pus pe caii cei mari, conferențiar la Melbourne University, cu perspective strălucite, își ima­gina viitoarea-i casă un focar de cultură, un loc de întîlnire al spiritelor îndrăznețe, un fel de ambasadă neoficială a Poloniei. Cum o vilă în Brighton sau Toorak nici vorbă să-și poată per­mite, se mulțumiră cu Strada Richelieu. Mai ales că Pawel îl admira pe Richelieu, încă din copilăre. Și apoi, i se păruse că Richelieu dădea un aer cosmopolit adresei. 

O plictisea subiectul. O plictisea să vorbească despre Pawel și Polonia. Dar Doctorul Bill găsea conversația fascinantă. Vădit curios, o bombarda cu întrebări. Ani în șir urmărise miș­cările Profesorului Kuron. Interviurile la televizor, articolele publicate în The Age, lansările cărților lui, party-urile date în casa de peste drum în cinstea a tot felul de  Personalități Im­portante. 

Văduva Poloneză încercă să-i furnizeze răspunsuri la obiect, succinte și politicoase. Dar el vroia mai mult. Cam indiscret, pentru un englez. O întrebă cum suportase Marea Pierdere.  În clipa aceea, se petrecu ceva cu totul misterios. Ceașca ei de ceai se făcu țăndări pe po­dea: Doctore Bill, Pawel n-a murit. Așadar, tehnic vorbind, nu sînt văduvă. Și nici poloneză.

Doctorul Bill se ridică din fotoliu, vizibil cutremurat. O ajută să adune coiburile de pe jos. Inventă o scuză oarecare, precum că era așteptat la clubul de bridge sau ceva în genul ăsta, iar Văduva Poloneză nu încercă să-l rețină. Cînd, foarte politicos, dădu să plece, Văduva Poloneză discernă o minusculă sclipire de simpatie în privirea lui. 

*

Îți amintești acea după-amiază, cînd mi-ai făcut prima vizită? Cînd am scăpat ceașca de ceai? Eram tulburată și furioasă. Nu-mi dădusem seama că se întîmplase ceva foarte im­por­tant: în sfîrșit mă eliberasem de Pawel. Fantoma lui părăsise casa. Și în loc să-ți mulțumesc, te-am lăsat să pleci.

*

A doua zi începu cu vizita neașteptată a lui Efim Yevstușenko. De la dispariția lui Pawel, Efim venise cu tot felul de tertipuri ca s-o facă să-și vîndă casa. Îi fluturase prin fața o­chilor cînd avantajele financiare, ca s-o încînte, cînd spectrul singurătății, al sărăciei și al ne­pu­tinței, ca s-o sperie, doar-doar s-o facă s㠄vadă lumina“. La urma urmei avea... cît? Șaptezeci? Șaptezeci și doi de ani? Chelia lui sclipea în lumina matinală; trăznea a after shave ieftin, ca un closet parfumat cu spray de levănțică.

Nu mai veni, Efim. Te rog. Îți pierzi vremea de pomană. Nu ți-am spus pîn-acum, dar află o chestie care ar trebui să te pună pe gînduri: am un doctorat în parapsihologie, de la U­niversitatea din California. Sînt o femeie primejdioasă, nu-i bine să ai de-a face cu mine. Voi trăi mai mult decît tine. Și se prea poate să aveți parte, tu și familia ta, de întîmplări nefericite în anii pe care-i mai aveți. Și mai trebuie să știi că locul ăsta l-am descîntat, așa că ni­meni cu mintea întreagă nu și-ar clădi casă aici. 

Vorbi cu atîta convingere și seriozitate încît Efim era gata s-o creadă. Doar era din Ucraina. Nu-i erau străine practicile KGB-ului și folosirea paranormalului în scopuri politice. Din ziua aceea nu numai că încetă s-o piseze, dar de cîte ori trecea prin fața casei, avea grijă să meargă pe trotuarul de vizavi. 

Mă simțeam înviorată, plină de energie, cum nu mai fusesem vreodată. Îndrăzneață, im­previzibilă. Ba mi-am descoperit chiar un de mult îngropat simț al umorului.

Amuzată, plină de inspirație, avea nevoie de un proierct măreț, care s-o stimuleze fizic. Nu lipsea așa ceva în casa Kuron. Să încep cu parterul, cu biblioteca, de pildă? Sau cu etajul?, se întrebă.

Casa Kuron era cea mai veche clădire de pe Strada Richelieu. Pawel, bineînțeles, cer­ce­­tase amănunțit istoricul ei, înfrumusețîndu-l pe alocuri cu detalii fictive, ca să compenseze lipsa de strălucire a cartierului tipic clasei de mijloc. (Ei da, nu-și iertase niciodată că nu-și per­misese să locuiască în Mila de aur a Brighton-ului: orice polonez care răzbise în orașul ăsta a­colo se mutase.) Prin 1889, cînd strada Richelieu era doar o noțiune plutind în eterul îm­bibat de aroma eucalipților, un englez pe nume William Flynn, căpitan de marină la pensie, cum­părase, cu gîndul să-l transforme în fermă de vite, terenul împrejmuit acum de linia de tren și de străzile Marie Antoinette, Robespierre și Marat. Își construise un conac boieresc, în stil victorian neoclasic, o clădire neobișnuit de luminoasă, cu melancolice coloane ionice și arcade generoase, sprijinite pe cariatide languroase. Pe spațiosul balcon care înconjura pri­mul etaj, William Flynn își petrecea după amiezile leneșe, citind ultimile știri sosite din im­pe­riu, în behăitul oilor, țipătul papagalilor și, din cînd în cînd, rîsul kookaburrei. Conacul avea un foișor cu ferestre mari, de unde William Flynn se bucura de o vedere panoramică de 360 de grade, pînă la golful Port Phillip și pînă la munții Dandenong, cuprinzînd orașul tînăr, în impetuoasă ascensiune, zvîcnind de viață sub efectul aurului și al adrenalinei. 

Flynn nu s-a însurat, a rămas un burlac pînă la moarte - burlac excentric, obișnuia Pawel să adauge, ca să-i dea mai multă culoare - care n-a lăsat urmași. Și-a lăsat conacul măicuțelor din ordinul Little Sisters of Mercy, care timp de vreo douăzeci de ani l-au folosit drept azil pentru fete înapoiate mintal. Apoi proprietatea a fost cumpărată de un oarecare Jeremy O‘Donnell, inginer constructor cu firmă în Melbourne, irlandez cu familie nu­me­roasă și o echipă credincioasă de maeștri zidari. În timpul Marii Depresii, Jeremy O‘Donnell a împărțit proprietatea în parcele, a construit alături două case, (numerele treizeci și doi și douăzeci și opt, în ceea ce avea să devină curînd Strada Richelieu), pentru a le da de lucru celor care depindeau de el. A fost dărîmată mai întîi sala de bal, care ocupa majoritatea te­re­nului casei cu numărul treizeci și doi; au urmat apoi grajdurile, atelierele agricole, chioșcul și grota artificială căreia îi mersese vestea sub numele de Flynn‘s Folly, „Sminteala lui Flynn“.  Co­nacul fu astfel redus la dimensiunile unei case.  Doar foișorul, grandios și disproporționat, cu perspectiva întreruptă de noile bloculețe de ciment, mai amintea lumii de Flynn și de re­ve­riile lui nautice.

După ce au cumpărat casa, ea și Pawel s-au pornit s-o renoveze . Cu ajutorul unor meșteri polonezi fără autorizație, au înlocuit stîlpii de lemn de la temelie, firele electrice și țevile de apă, au tencuit pereții, au schimbat acoperișul și au dat la rîndea podelele de pin baltic. Au dărîmat peretele dintre cele două camere din față, creînd un spațiu impresionant, perfect pentru recepții, pe care l-au denumit, cu nonșalanță, sitting room. Cele două camere din stînga culoarului central le-au unit de asemenea, transformîndu-le în Biblioteca Kuron. Ultimile două camere  au devenit sufrageria. 

La etaj se aflau șase dormitoare: cel conjugal, care apoi a devenit al ei; biroul lui Pawel, care în perioadele de intensă activitate îi servea și de dormitor; și camerele pentru musafiri: pentru Maggie și copiii ei, pentru oaspeții destul de frecvenți de peste mări și țări, sau pentru cîte un coleg universitar, venit în schimb de experiență la Melbourne University. 

Cît despre foișor, n-apucaseră să-i găsească o destinație precisă. În principiu, l-au păstrat tot pentru musafiri, amenajînd alături o mică baie și o chicinetă pentru mai mult confort. Cînd a fost gata, Pawel s-a decis să-și mute biroul acolo, unde, zicea el, îl inspira vederea, mai ales proximitatea stejarului și a mesteacănului, care-i aminteau de Polonia natală. Din fe­ricire, Pawel suferea de migrene, agravate de o înnăscută fotofobie. Lumina crudă a soarelui australian care inunda turnul îl împiedica să lucreze acolo. Dar își păstră dreptul de proprie­tate asupra lui, declarîndu-l —„cameră de meditație“, unde venea cu regularitate să contemple apusul și să-și adune gîndurile. Mai tîrziu, aduse cîțiva Buda, niște Ganeși, un Șiva, ba chiar și un crucifix în stil roman, plus vreo două rogojini din bambus și niște pernițe orientale. Își îndemna mereu oaspeții să se relaxeze în Camera de meditație, pe care o admirau cu en­tuziasm dar n-o foloseau mai deloc. 

Așadar cu ce începem, cu biblioteca sau cu foișorul?, se întrebă Văduva Poloneză. Își făcu un ceai de zmeură, apoi se îndreptă spre bibliotecă, să aprecieze amploarea acestui vechi și reactualizat proiect. Soarele radios încălzea odaia, înfiltrîndu-se printre jaluzelele semiridicate din jurul ferestrelor de tip bay windows. Împotriva oricărei logici, mici tufe de frezii îm­pes­trițau grădina din față, stricînd orînduiala vegetației de iarnă, mai restrînsă și mai ordonată. Doi papagali rosella poposiră pe verandă, și pe chipul Văduvei Poloneze înflori un zîmbet. Observă mișcare peste drum. În costumul lui obișnuit de tweed și pălărie de fetru, în armonie cromatică deplină cu cottage-ul lui eduardian, Doctorul Bill cercetă cutia de scrisori, apoi ieși din cîmpul ei vizual, îndreptîndu-se spre măruntele lui treburi zilnice.

Fir-ar să fie, își spuse în gînd Văduva Poloneză. Merse la biroul ei, rupse o filă din bloc-notes-ul ei florentin și scrise: Dragă Doctore Bill, vă datorez o explicație. Veniți să luăm îm­pre­ună ceaiul la 4:45 pm.

Petrecu restul zilei cu diverse activități agreabile. Începu să care lădițe cu cărți, de sus, din dormitorul ei, jos în bibliotecă. Cînd goli lădițele, le umplu cu ceea ce devenise inutil în bi­bliotecă. Dispărură de pe rafturi clasicii polonezi, greoi, legați în piele vișinie, morocănoși la vedere. În locul lor: Eminescu, Blaga, Arghezi, Caragiale. Dispărură volumele (tot în piele vișinie legate) purtînd atît de pretențiosul titlu: Manuscrisele Kuron. Își făcură apariția: Dante, Rabelais, Cehov, Proust. Dispărură Friedrich Hayek, George Stigler, Milton Friedman. În locul lor: Keynes, Chomsky, Ralston Saul, Lapham, Vidal. Unde era Pawel, să vadă sa­crilegiul! Chomsky, la loc de cinste în Biblioteca Kuron!

Oprindu-se să soarbă din a doua ceașcă de ceai de zmeură, un impuls straniu, brusc ră­sărit din mîlul incert al subconștientului, o făcu să ia în mînă o cărticică, elegantă și fragi­lă, purtînd un titlu grațios de simplu, într-o ortografie desuetă: Poesii. Era prima ediție a pri­mei colecții de poezii eminesciene, singura ei moștenire de familie, unicul obiect atins de mîinile mamei ei. 

Dintre paginile îngălbenite extrase o fotografie în alb-negru. N-o mai văzuse de vreo douăzeci de ani, și totuși o știa pe dinafară, pînă la cel mai umil obiect, pînă la ultimul pixel. Ma­ma ei, subțire, înaltă, într-o rochie de vară după moda anilor patruzeci, cu un zîmbet standard și absent pe buze, și privirea pierdută imposibil de departe.Un palmier în fundal, un boschet de ortensii în planul întîi, și o jumătate de casă, victoriană - cu jumătatea unei inscripții: WIND, pe frontispiciu.  Cineva tăiase fotografia, eliminînd astfel celălalt personaj (un bărbat de care nimeni nu dorea să-și amintească?), jumătate din casă și ceea ce urma du­pă WIND, probabil ERMERE, sau ceva în genul ăsta.

Privi îndelung fotografia, gîndindu-se că-i venise vremea să fie înrămată. Sau copiată. Mă­rită. Trecută prin photoshop-ul digital. În ziua de azi, în orice centru comercial puteai găsi o prăvălie care să facă așa ceva. Pe cînd punea fotografia pe raftul de deasupra căminului, auzi soneria. Se făcuse 4:45 pm, ziua trecuse, venise vremea să aprindă luminile. 

Se așezară în bibliotecă, încăperea cea mai nimerită pentru cele ce avea de spus. Îmi pa­re bine să vă aduc la cunoștință că Pawel trăiește și e bine sănătos. N-a murit în acel accident de la Cracovia din 2003. A fost o minciună de conveniență. Nu-mi făcea nici o plăcere postura de femeie părăsită. Își găsise fericirea pe internet. Ne-am despărțit în termeni cît se poate de civilizați.

O nouă dragoste?, întrebă Doctorul Bill.

Nu. Cea dintîi. Fusese descoperit de prima lui dragoste care trăia în Polonia, prin web site-ul Universității Melbourne. Așa se explică interesul lui subit pentru circuitul de conferin­țe din Polonia. Nu-i port pică. De altfel a fost culant: și-a luat pensia personală și mi-a lăsat ca­sa. Știu, orice om înțelept în locul meu ar vinde-o, s-ar restrînge și ar trăi fără griji pînă la a­dînci bătrîneți. Dar nu sînt înțeleaptă. Și am rămas totuși cu o mică pensie din vremea cînd e­ram profesoară. Iar la nevoie, am destule camere pe care să le pot închiria.  

Mi-ați spus că nu sînteți nici poloneză?

Nu sînt. Pawel și cu mine ne-am întîlnit la Paris în 1980. El era refugiat din Polonia iar eu tocmai fugisem din România. 

Uluitor, spuse Doctorul Bill. 

Deloc. Nimic uluitor, doar întîmplător. Jocul istoriei, cu care nu te poți pune. N-am avut noroc că m-am născut în România. Pawel, însă, a avut: s-a născut la momentul potrivit în locul potrivit. Vîntul istoriei i-a bătut în pînze, ca să zic așa. Un exemplu, numele lui: n-a fost nici măcar rudă îndepărtată cu Jacek Kuron, acea minte formidabilă care a inspirat Soli­daritatea, dar nimeni nu se putea împiedica să facă inconștient o legătură între ei.  Fusese pro­fesor de istorie într-un liceu de textile, dar a devenit membru al Solidarității și mîndru po­sesor al unui carnet care-i confirma apartenența. Și-a pierdut slujba din pricina asta. Car­ne­tul, numele și pierderea dramatică a slujbei i-au cîștigat o largă simpatie. La Paris a obținut foarte repede o bursă și și-a dat doctoratul în politologie. Mai tîrziu, și-a trimis c.v.-ul la diverse universități . A primit două oferte: una din partea Universității din Johannesburg, cealaltă de la Melbourne Uni. N-a stat mult pe gînduri: din toate punctele de vedere, Melbourne-ul era preferabil, deși la Johannesburg se afla o comunitate poloneză mai numeroasă și mai înstărită. Dar s-a lăsat frigul, Doctore Bill. E cazul să fac focul în cămin.

Nu! Vă rog, dați-mi mie voie!, spuse doctorul. Cu agilitatea unui adolescent se apucă să aranjeze lemnele și, în cîteva clipe, aprinse un foc de toată frumusețea.

M-am născut într-o casă ca asta. Mă întoarce în lumea amintirilor. (Deși era de înălțime și greutate medie, avea mîini mari și pline de forță. Impecabil de curate. Fără petele i­nerente oamenilor bătrîni. Ce mai ficat!)

Văduva Poloneză aruncă în foc niște ramuri uscate de levănțică și un parfum plăcut, de fum și apă de colonie, proaspăt și masculin, învălui odaia. Doctorul se ridică în picioare în fața focului și zîmbi. Apropos, poți să-mi spui William.

Iar pe mine mă cheamă Yvonne.

 Traducere din limba engleză de

Dana Lovinescu și Anamaria Beligan