Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (491) octombrie 2006

PROZĂ

de

Marian COMAN

Eit

Cred că a venit timpul să spun totul. Nu știu dacă ceea ce am făcut este bine ori rău, nu-mi dau seama dacă a fost un omagiu ori o profanare, dar taina asta mă macină prea mult și îmi dau seama că nu pot trece mai departe dacă nu o spulber.

Ei bine, Ovidiu Bufnilă [1] a murit. Nu azi, nu ieri, nu acum o săptămînă. Ovidiu Bufnilă a murit acum mai bine de patru ani. Dar nu vă grăbiți să trageți concluzii. Aș dori să aveți răbdare și să-mi îngăduiți să termin. Să spun totul, apoi puteți arunca în mine cu pietre.

 

În vara aceea am plecat alături de trei prieteni la munte. Ne gîndisem aproape un an la concediul ăla, îngrămădisem corturi și saci de dormit într-o mașină de teren cam rablagită și am pornit să colindăm țara, asemeni unor cireșari care au sărit peste copilărie și adolescență. Trecusem de Tecuci cînd l-am sunat pe Bufnilă și i-am propus să ne întîlnim. Nu-mi dau seama de ce voiam să-l cunosc. Îi citisem textele și el tocmai începuse nebunia aia legată de cruciada imaginarului românesc, lucru care, mărturisesc, mă făcuse tare curios. Vorbisem de cîteva ori la telefon, mă sunase chiar în ziua în care îmi murise un bun prieten, îmi vorbise într-un anumit fel, și poate chiar din cauza asta căpătasem obsesia asta că trebuie neapărat să-l văd. Mă rog... nu știu dacă vi se întîmplă, dar mie mi se pune pata uneori să cunosc pe cineva. O actriță, un cîntăreț, un scriitor ori, pur și simplu, un tip de pe stradă care mi se pare interesant. Dintre toți însă, asta e lucru clar, scriitorii sînt cei mai faini tipi și, clar, cel mai ușor de cunoscut. Scriitorii tînjesc mereu după glorie, și-ar dori într-una să fie ascultați, să fie băgați în seamă, întrebați, periați, mîngîiați, gîdilați. Ei țin bloguri, jurnale, scriu texte în care picură cîte ceva din amintirile lor, îți lasă semne care duc chiar acolo, în sufletul lor. Ei vor mereu feed-back, vor comentarii, vor să fie apreciați, celebri și bogați. E simplu, dacă ai un pic de talent în privința asta, să pricepi cam care-i treaba cu un poet ori cu un prozator, oricît ar fi el de complex, de introvertit și de alintat. Căci da, scriitorii sînt niște copii mai mari. Niște nebuni, firește – altfel de ce și-ar pierde vremea scriind, de vreme ce asta nu le aduce, de cele mai multe ori, nici un ban.

Mi-am dat întîlnire cu scriitorul Ovidiu Bufnilă pe o terasă din centrul Bacăului, mi-am luat o bere și l-am așteptat. Prietenii mei au plecat la plimbare, să cumpere un izopren și baterii pentru lanterne, în vreme ce eu îmi chițăiam telefonul mobil scriind sms-uri unui scriitor din București.

 

Îmi amintesc că era cald și că undeva, în apropiere, duduia un pichamăr.

Și s-a întîmplat  chiar acolo, în fața mea. Bufnilă a venit pe o bicicletă. Purta un tricou roșu, era mai slab și mai mic de statură decît îmi închipuiam. I-am făcut semn cînd tocmai voia să traverseze și, nu știu cum, habar n-am de unde a apărut – bang! – mașina prietenilor mei l-a decupat violent din realitate. Duduiturile pichamărului s-au transformat într-un vuiet prelung, în timp ce bicicleta scriitorului băcăuan se împletea sub roțile mașinii. O sacoșă a zburat prin aer, prăbușindu-se ca o pasăre rănită la doi pași de mine, și abia apoi am auzit frînele țipînd.

Bufnilă s-a rostogolit de cîteva ori apoi a rămas nu știu cum, cu picioarele și mîinile în poziții nefirești, ca o păpușă dezmembrată, pe care un copil sadic a desenat urme de sînge. Dar nu, nu era mort. A încercat să se ridice, ba chiar l-am auzit înjurînd, apoi prietenii mei au ieșit din mașină, l-au ridicat și l-au așezat pe bancheta din spate.

Cinci minute, cred, am stat mut, topit în scaunul ăla, privind la locul în care se petrecuse nebunia. Apoi am ridicat sacoșa de jos și am stat cu ea în brațe, ca o statuie, pînă cînd a început să-mi zumzăie telefonul.

“Am avut un accident”, mi-au spus. „Dar am dat niște telefoane și s-a rezolvat. Nu, nu e grav, ne întîlnim în parcare, acolo unde te-am lăsat. Mergem mai departe”

Ei nu știau pe cine loviseră. Și nici nu le-am spus. Prietenii mei nu aveau habar de li­te­ratură, nu prea mă ascultau, de fapt, ca să fiu sincer, nici nu prea-mi erau prieteni, mă luaseră doar așa, fiindcă ieșeau mai ieftin dacă mergeau patru în loc de trei, și au preferat să mă ia pe mine, fiindcă sînt un tip haios. Le plăcea la nebunie, de pildă, cînd le imitam vocile ori cînd mă strîmbam exact ca ei.

I-am întrebat ce accident au avut, însă au scăldat-o, mi-au spus că au dus pe cineva la spital, dar că nu e grav pentru că unul dintrei ei l-a sunat pe unchiul din minister și au aranjat treaba. Un biciclist traversase aiurea, mi-a spus un altul; cică zdruncinătura îl afectase - ceilalți rîdeau: „zicea ceva de meduze și de tigri”.

– Tu te-ai întîlnit cu scriitorul ăla? m-a întrebat, pentru a schimba vorba, unul din ei

– Da, uite, mi-a dat sacoșa asta cu cărți, i-am spus. Sînt și cîteva dischete înăuntru.

 

Peste două zile, prietenii mei nu mai erau așa de veseli, cic㠄biciclistul ăla” o mierlise la spital, șoferul spunea însă că nu au de ce să se teamă, el oricum are actele făcute pentru Ca­nada și că zboară acolo imediat ce se termină concediul, și că, la urma urmei, se dă doar cu suspendare, dar că, ce mai tura-vura, nu se ajunge la asta fiindcă îl ajută unchi’su.

Pe mine cel mai tare m-a mirat că mașina nu pățise nimic, vorbeau și ei despre asta - i se îndoise doar numărul, dar îl îndreptaseră cu mîna. Și cu asta basta.

 

*

Am citit zilele trecute un interviu inedit cu George Bacovia. Mi-ar fi plăcut tare mult să fiu Bacovia. E sumbru, e grav, e sensibil. M-a fermecat atît de tare interviul ăla, că am scris și eu unul. I-am pus întrebări noi, la care nu s-a gîndit nimeni pînă acum, l-am pus față în față cu prezentul nostru, cu viitorul lui, adică. A ieșit fain. Păcat că nu prea am cum să-l public fără să-i stric autenticitatea.

*

După concediu, cînd am ajuns acasă, prima grijă a fost să înfig dischetele în computer. Povestirile lui Bufnilă, articole, adrese de site-uri, eseuri, trăsnăi pe care m-am chinuit să le înțeleg ori să le simt. Și o listă cu o sută și ceva de conturi de e-mail cu parolele aferente, adrese pe care Bufnilă și le făcuse pentru cruciada sa vălurită.

A fost ciudat că moartea scriitorului ăstuia a trecut aproape neobservată. Cîteva rînduri în ziarele băcăuane, anunțuri în rubrica de decese și cam atît. În fandom nu a răsuflat nimic. Dar, sincer, lucrul ăsta nu ar trebui să mire. Săptămîna trecută a murit Doru Pruteanu [2], un autor în vogă prin anii ’80. Pe listele de discuții a apărut un anunț. În presă, nici atît. Moartea scriitorilor e teribil de tăcută, de parcă nimeni nu reușește să se trezească din mo­mentele de reculegere și să plîngă ori să spună ceva. Chiar m-a bătut gîndul să scriu o povestire de Doru Pruteanu și să o semnez alături de Dan Merișca [3]. „Inelul și fata bruneta” ar fi, poate, un titlu bun pentru ea. Am mai făcut o listă cu scriitori care aș putea să fiu, ba chiar și o listă de așteptare, dacă-mi pricepeți sarcasmul...

În fine... Cînd m-am întors din concediul acela, cineva tocmai îl înjura pe Bufnilă pe un forum. Și, nu știu cum, nu m-am putut abține. Desigur, nimeni nu m-a înțeles cînd Bufnilă le-a spus c㠄de vreme ce trecutul, prezentul si viitorul sînt simultane, totul se petrece chiar în această clipa”. M-au bombardat cu discuții despre fandom, m-au prins în angrenaje pe care în mod normal nu aveam cum să le pricep. Dar le-am răspuns așa cum a făcut-o el: „Fandomul nu trebuie tratat mecanicist. Fandomul este, a fost si va fi un proces. Că, întîmplător, noi, care purtăm niște nume, care avem și niște biografii, sîntem prinși în acest proces, nu ne asigură un titlu de glorie. Lucrul cel mai teribil, trăsătura fundamentală a Fandomului e că entropia îl stăpînește și îi dă sens. Minți rătăcite, aflătoare pe epiderma lumescului, se zbat neputincioase reclamînd varii funcții fandomiale care nu pot să existe, nefiind trebuincioase adevăratelor spirite. Printre falsele funcții fandomiale s-ar putea ghici gloria cenaclieră, turismul SF, anchiloza tehnico-științifică și așa mai departe. În zilele noastre, Fandomul se revendică a fi în plină și mirifică stare entropică. Înțeleg prin aceasta că este aparținător al individualității și nu ancorat în portul autorității fornăitoare și tembele!” [4]

 

Apoi a urmat nebunia. Am făcut sute de liste de discuții, am trimis mii de invitații și de emailuri, am amestecat minți și texte, am redescoperit alchimia și am reinventat metafizica. În tot acest timp, Ovidiu Bufnilă a trăit.

*

Cînd am dat drumul „Armelor zeilor”, ei bine, atunci m-am speriat cu adevărat. Textul se afla într-un director separat pe una din dischetele scriitorului și, cînd am văzut reacții­le cititorilor înscriși pe un atelier literar virtual, m-am temut de succesul pe care ar putea să-l aibă. Mi-a fost teamă că faima lui mă va deconspira. Am retras textul din concursuri și am făcut în așa fel încît să nu fie publicat, deși primisem mai multe oferte în acest sens. I-am amenințat că-i dau în judecată dacă îmi publică textul, un editor a trebuit chiar să refacă o în­treagă antologie cu cîteva zile înainte de a fi tipărită.

Dar gata, nu mai pot. Am obosit. Nici nu cred că am înțeles ce voia, de fapt, Bufnilă. Eu doar i-am multiplicat, prin imitație, comportamentul. M-am păcălit că fac lucrul ăsta pentru el, dar, de fapt, făceam totul pentru mine. Pentru satisfacția de a fi ce nu aș putea niciodată să fiu. Un scriitor. Am stors tot ce m-a dus capul din textele lui, din mesajele aruncate pe internet, am împînzit rețeaua cu topicuri, cu Mallory din Jazzonia, cu meduze și cu tigri. Gata, seva s-a dus, aroma s-a risipit. Nu mai sînt în stare să fiu Ovidiu Bufnilă.

*

Zilele trecute, tipul cel nou a privit ultima oară marea. Mi-a scris că a revăzut, după vreo 10 ani, orașul în care s-a născut și că se plimbă pe unde altădată își legăna pașii doamna Cala. Apoi, nu știu cum, a murit. S-a dus dracului. Ziarul la care lucra a dat o știre, cu poză, pe o coloană. Au mai apărut cîteva anunțuri în presa locală, la rubrica de decese. Și gata! Orice ar crede Lorin [5], lumea nu are chef de scriitori, indiferent dacă-s morți sau vii. Aruncă peste ei o găleată de istorie diluată în zoaie, și uite-așa se așterne uitarea. Pe paginile revistelor de cultură se curăță cartofi, iar cărțile mor necitite în biblioteci. Te caci pe ea de literatură!

Știu, sînt patetic. Însă nu eu. Marian Coman este patetic. E drept, acum eu sînt Marian Coman. Dar mîine aș putea fi Haulică [6] ori Sociu [7], Doru Stoica [8] ori Ona Franz [9], aș putea fi Lucian Merișca [10] ori George Ceaușu [11]. Aș putea să fiu tu.

 

Note:

1. Ovidiu Bufnilă - scriitor român contemporan, autorul romanelor “Cadavre de lux” și “Jazzonia”

2. Doru Pruteanu – Scriitor român de science-fiction, coautorul povestirii „Omul cel tăcut, inelul și fata blond㔠publicatã in volumul „O antologie a literaturii de anticipatie românești” (Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1983)

3. Dan Merișca - scriitor român de science-fiction, autorul volumului „Revoltã in labirint”.

4. Citat din interviul cu Ovidiu Bufnilă realizat de scriitorul Robert David, text publicat pe site-ul www.sferaonline.ro.

5. Jean Lorin Sterian – scriitor român contemporan, autorul volumului „Postume”.

6. Michael Haulic㠖 scriitor român contemporan, autorul volumelor „Madia Mangalena”, „Singurătate și ingeri” și „Așteptind-o pe Sara”.

7. Dan Sociu – scriitor român contemporan, autorul volumului de poezii „Cantece eXcesive”

8. Doru Stoica – scriitor român contemporan, autorul povestirii „Interneci”

9. Ona Franz – scriitoare româna contemporana, autoarea romanului „Sfișierea”

10. Lucian Merișca – scriitor român contemporan, autorul volumelor „Aventuri în exterior” și „Deratizare”.

11. George Ceaușu – scriitor român contemporan, autorul romanului „Instelata aventură”.