Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (491) octombrie 2006

ZRF 16

 

 

Cronică "în fărâme"

Pregătirile au început deja la finele celei de-a XV-a.

Primăria și Consiliul Municipal Oradea (primar Petru Filip) – lăudat fie-le obiceiul! – susțin financiar an de an proiecte culturale.

Am proiectat și noi unul - „Familia – 2006” – axat pe  ZRF.

Ni s-au aprobat banii necesari și, în privința asta – care-i o privință vital㠖 eram asigu­rați.

Știam că ne mai putem baza, ca și în anii anteriori,  pe sprijinul material (în speță li­chid) al firmei Transilvania GTIE, prin prietenul nostru, directorul general manager și și poet,  Viorel Micula. Așa a fost. Mulțumim.

Ca de obicei, ne-au ajutat Muzeul Țării Crișurilor (director Aurel Chiriac), Biblioteca Județeană (director Traian Ștef), Teatrul „Arcadia” (director Marius Aron), Direcția pentru Cultură și Patrimoniu Cultural Bihor (director Ligia Mirișan), hotelul „Terra” (soții Flo­ruța), ziarele de Oradea. Mulțumim.

Miron Beteg a conceput afișul (frumos! ca întotdeauna), invitațiile, a stat cât a trebuit (și a trebuit, nene) la calculator ca să poată ieși la timp de sub teascuri cărțile proiectate: Nichita Stănescu, A kö halála (Piatră murind) – selecție și traducere în limba maghiară de tânărul poet orădean Goron Sándor și Pictura între metaforă și realitate – eseuri ale pictorului oră­dean Ioan Augustin Pop. Dar și proaspătul număr 9 al „Familiei”. Dar, când să vină și el la mesele sărbătorești, s-a îmbolnăvit de o răceală și n-a mai putut. Păcat. Mulțumim, Miroane!

Împreună cu Traian am cărat mesele și standurile pentru Salonul de carte, ne-a ajutat și Ionică Biroaș și, la spartul tîrgului, Mircea cel tânăr (Pricăjan).

Trimisesem pe la începutul lui septembrie peste o sută de invitații sub forma ademe­ni­toare a unei scrisori. Iată cum suna:

 

Chemare la Oradea

 

 

Am plăcerea să vă invit la Oradea – în numele redacției de astăzi a revistei „Familia” – pentru a petrece trei zile – ZILELE REVISTEI – ediția a XVI-a, 12-14 octombrie 2006.

Ne-am gândit ca în 12, joi, începând cu ora 18, în deschidere festivă, să citiți cinci poeme ale Dv. pe care le considerați folositoare inimii și spiritului orădenilor, veniți să vă asculte – pe Dv. și pe ceilalți invitați.

A doua zi, vineri, vom ține, începând cu orele 10,30, un colocviu pe te­ma „Ce (mai) poate spune astăzi Europei poezia română?”, colocviu ale cărui o­pinii – între care a Dv. nu poate lipsi – vor fi înregistrate și publicate în nu­mărul pe octombrie al „Familiei”; după-amiază vom asista la un happening „InterMedia Pictură-Poezie” și vom comite lansări de carte.

A treia zi, în 14,  proiectăm o ieșire la iarbă (încă) verde, pentru un exer­ci­țiu de inspirație-respirație-conversație  pe tema „Haideți să ne simțim bine îm­preună”.

Noi, gazde fiind, și dorindu-vă aici, la Oradea, vom deconta cheltuielile Dv. de venire-întoarcere și, firește, vom asigura sejurul orădean.

Așteptăm (prin telefon, e-mail, scrisoare, porumbel, poștalion etc.) ves­tea bună că sosiți neîndoios la Oradea în data de 12 octombrie 2006.

 

 

Unii ne-au răspuns că vin negreșit, alții nu ne-au răspuns deloc (nu spui cine, persoane importante), alții că vor veni de vor putea, în fine, o întreagă poveste – pe e-mail, în ge­neral. În cele din urmă, după ce unii și alții, pe motive bine întemeiate, s-au scuzat în ultimul moment că nu pot, din păcate („poate altădată”), ne-am bucurat să vină de-adevăratelea ur­mătorii (în ordine alfabetică, ca la catalog):

 

BLANDIANA ANA

BODIU ANDREI

BORBÉLY ȘTEFAN

BUCUR ROMULUS

BUTNARU LEO

CHIRA MINERVA

CISTELECAN AL.

CISTELECAN ALEXANDRU

COMAN DAN

DAN VASILE

DOBRESCU CAIUS

IONESCU AL.TH.

KOMARTIN CLAUDIU

LĂCĂTUȘ ADRIAN

LEAC VASILE

 MALAICU MARIN

MANASIA ȘTEFAN

MATIUȚ IOAN

MOLDOVAN RAREȘ

MOLDOVAN VLAD

PETEAN MIRCEA

PERȚA LUCIAN

PERȚA CÃTÃLIN

PODOABÃ VIRGIL

POP ION

POPESCU ADRIAN

PRELIPCEANU NICOLAE

STOICIU LIVIU IOAN

ȘERBAN ROBERT

Ce s-a petrecut, concret, la „Zilele Revistei FAMILIA”- ediția a XVI-a?

Nu șade bine să ne lăudăm singuri. Apelăm la cronicari „străini” – vorba vine –, de fapt reproducem ce-a scris prietenul nostru Nicolae Prelipceanu în „România liberă”, după întoarcerea acasă:

 

Zilele și nopțile revistei „Familia”

 Mai poate spune ceva poezia, azi?

 Această întrebare, dar pusă cu o adresă mult mai actuală, a format tema unei discu­ții la Oradea, zilele trecute. Formularea exactă a celor care organizează de 16 ani Zilele re­vis­tei „Familia” (…) era: „Ce (mai) poate spune poezia română de astăzi Europei?”

Două zile în care poeții au cam stat unii de vorbă cu alții, nu întotdeauna despre ceea ce fac, asta e preocuparea egocentricilor, și nu toți poeții sunt așa, într-o încercare, dis­perată în fond, de a se conecta sau, dimpotrivă, deconecta câteva ore la și de la o realitate, vexatorie cel mai adesea pentru ei. Și când Al. Cistelecan, moderatorul întâlnirii de la Colegiul „Mihai Eminescu”, a invitat un poet, oricare, dintre cei prezenți, să recite un text al său în fața elevilor și profesorilor prezenți, pentru a-i convinge că (mai) merită să cumpere o carte de poezie, doar un foarte tânăr poet s-a încumetat să dea curs invitației. Poetul Dan Coman, de la Bistrița, s-a avântat, în finalul unei discuții care atinsese mai toate locurile comune ale temei „difuzarea literaturii române în lume”, să se supună testu­lui, cu o poezie adolescentină, și a meritat, căci a fost aplaudat îndelung.

Cu o zi înainte, însă, invitata de onoare a festivalului, căci, în fond, un festival de li­teratură e ceea ce se petrece la Oradea, în octombrie, era Ana Blandiana, căreia munici­pa­litatea i-a înmânat diploma de cetățean de onoare al Oradiei, obligând-o să declare că, uite, uneori, ești poet și în orașul tău. După această scurtă festivitate, o seamă de poeți au citit-recitat multe-multe poezii diverse, demonstrând că nu toți scriu la fel, tocmai acum când tot mai puțini oameni se preocupă de asta. Au defilat pe scenă Leo Butnaru de la Chișinău, Andrei Bodiu și Caius Dobrescu de la Brașov, Vasile Dan, Ioan Matiuț și Vasile Leac de la Arad, Claudiu Komartin de la București, Ion Pop, Adrian Popescu, Mircea Pe­tean și Rareș Moldovan de la Cluj, Liviu Ioan Stoiciu și Robert Șerban, primul de la Bu­cu­rești, celălalt de la Timișoara, ba chiar și subsemnatul, printre atâția alții. S-au produs pe scena de la Teatrul de Păpuși Arcadia și orădenii Ioan Moldovan, Traian Ștef sau Ion Da­videanu, precum și mulți alții, fără a plictisi o sală evident interesată.

Afară, frumosul municipiu din vest era într-o altă sărbătoare, Ziua orașului; tarabe ca pe la București, la Moșii de altădată, luaseră locul parcărilor, se auzeau muzici, ba chiar și manele, ceea ce mi-a amintit că, după unirea din 1918, în loc să căpătăm noi, regățenii, o­biceiuri europene împrumutate de la ardeleni, s-a întâmplat tocmai pe dos, spre regretul și al tuturor ardelenilor, dar și al regățenilor conștienți de sine. Seara, am aflat, s-a fina­li­zat cu sosirea triumfală a președintelui, proaspăt întors din Azerbaidjan.

S-au lansat câteva cărți, a fost și un fel de happening pregătit (sic), în atelierul unui pictor, de fapt un protest al pictorului Ioan Augustin Pop, împreună cu poetul Traian Ștef, împotriva statuilor kitsch care au umplut și Oradea în ultimii ani, după gustul și in­te­resele celor care le-au ordonanțat din bani publici.

N-au fost numai poeți, dar ei s-au manifestat mai mult, dată fiind și tema colocviu­lui; au fost, de asemenea, prezenți, unii cu intervenții substanțiale, critici precum Ion Si­muț, Virgil Podoabă, Adrian Lăcătuș, Ștefan Borbély, Al. Th. Ionescu. Mulți echinoxiști de altădată, bucuroși să-și întâlnească profesorul, tot de altădată, Ion Pop.(…)

Spre deosebire de alte manifestări de acest gen, care se petrec în cercul strict al invita­ților, aici scriitorii au ieșit în fața unui public mai mult sau mai puțin interesat de litera­tură, ceea ce a schimbat, într-un fel, și calitatea comunicării ideilor.

În redacție, aflată acum chiar în casa ce a fost a lui Iosif Vulcan, fotografii vechi ce a­mintesc despre redactorii seriei noi, din 1965, ca și pe coperta cărții unuia dintre cei mai iu­biți dintre aceștia, criticul de teatru Dumitru Chirilă, unde pot fi văzuți Alexandru Andrițoiu, redactorul-șef al primelor decenii, François Pamfil, Ovidiu Cotruș, Gheorghe Grigurcu, Vasile Spoială, Stelian Vasilescu, Dumitru Bejan, Mircea Bradu, majoritatea  in­trați în lumea umbrelor. Iar Radu Enescu, cel care a publicat în anii ’70 o substanțială mo­no­grafie despre Kafka, te privește de pe pereții biroului în care sunt primiți astăzi scriitorii in­vitați.

„Familia” este, acum, și datorită redactorului său șef, poetul Ioan Moldovan, un re­per cultural și colegial ardelean.

 Nicolae Prelipceanu

Cam asta – scurt, scurt, foarte pe scurt – a fost la Zilele Revistei „Familia”, ediția a XVI-a, Oradea, 12-14 octombrie 2006. În cadrul generos al „Toamnei orădene”.

Pentru 14 nu ne-am putut ține de cuvânt, nu ne-a ținut bugetul. Puținii oaspeți care-au mai rămas au deambulat prin urbea întomnată de o lumină calină ca mierea. Ori ca whiskyul. Toamna orădeană își consuma melancolică ultima zi.

Redacția de astăzi a revistei s-a străduit ca și această sărbătoare literară de la Oradea să fie una reușită.

 

În paginile următoare publicăm o mică antologie de poeme citite de autorii lor în „Arcadia” (teatrul de copii și tineret, nu raiul grec) și câteva opinii (aduse gata scrise) de la colocviu.

 

                                      Cronicar de „Familia”

 

 

MICĂ ANTOLOGIE ZRF 16

 

Ana Blandiana

 

Îngeri bătrâni

 

Îngeri bătrâni urât mirositori

Cu iz stătut în penele jilave,

În părul rar,

În pielea scămoșată de insule de psoriazis,

Hărți scrijelate adânc

Ale unor înspăimântătoare

Tărâmuri necunoscute.

Prea triști pentru bunevestiri,

Prea slabi pentru sabia de foc,

Se lasă-ngropați dormitând

Ca niște semințe pe care le semeni,

Cu dureri reumatice la încheieturile aripelor

Tot mai ascunse-n pământ,

Tot mai moșnegi, tot mai oameni…

  

Ion Pop

 

Fereastră

(inedit)

 

Stau,  încă o dată luminat

de pătratul unei ferestre. Stau,

ca-ntr-un ochi al Marelui Năvod,

și nu știu spre unde mă uit, către cine,

nu pot ști câte

spre mine se uită, nu știu

ce văd Ele, aici, acolo,

în pătratul pătrat al ferestrei.

 

Vinovat-nevinovat, tăcând o clipă,

să ascult doar corul,

să pot auzi cum cântă

cu voci de copii, elementele

din tabloul lui Mendeleev.

 

Nicolae Prelipceanu

 

deșteaptă-te rămâne

(inedit)

 

deșteptarea în gara de nord că măturăm culoarele

astfel se trezesc din somn românii

care nu mai așteaptă nimic

nici un tren nu mai vine

nici un tren nu mai pleacă

numai câte-o boare palidă mai pâlpâie

în ochii lor stinși

tac și se tem  se ascund unii după alții

totuși cine trebuie îi vede

sunt murdari

put

au ochii sticloși

cu toții s-ar face cât mai mici

ca să nu-i poată nimeni identifica

să nu-i pună la socoteală nimeni

știți noi nici n-am existat vreodată

totul nu e decât iluzie o simplă iluzie

și măturoiul chiar șterge această iluzie

și ea se pierde într-un nor de praf

ca-n Grand Hotel Victoria Română

ca-n atâtea alte dăți

 

stăm de o parte și privim totul

cu îngăduință

până când unul întreabă candid

bre dar aceia nu suntem noi?

morala

deșteaptă-te rămâne formula cea mai potrivită

pentru un veșnic somn ușor

  

Adrian Popescu

 

Ce singur e

poetului Ștefan Aug. Doinaș

 

Ce singur e. Și-n jur atâta larmă.

Statuia sa crescută în azur

n-o mai doboară nici o armă

chiar dac-ar detuna cu sunet pur.

 

S-a întărit o mască peste carne?

Ori carnea s-a uscat în pergament?

E luna ce pătrunde prin lucarne,

Sonorizează soarele un bust ardent?

 

Modern și antic, muzele-l sărută, corul?

Vezuviul l-a-nghețat în ora gravă,

sau recile lumini pulsând, ordinatorul?

El e cetatea îngropată-n lavă.

 

Pe cel iubit de zei, lovit de sacra boală

a versului, hrănindu-se cu un surâs din nori,

să nu-l invidieze tinerii poeți, în sală

sărbătoresc pe cel mai singur dintre muritori.

  

Vasile Dan

 

Colibița, la ceas de noapte, cînd, fiind 14 iulie 2006,

la televizor e ziua Franței, iar Israelul bombardează,

fără milă, Micul Paris, Beirutul

 

(inedit)

 

Lumina de aici e verde. Îți intră în ochi izbindu-te.

Tăcerea e harnică cînd scriu acum poticnit aceste cuvinte.

Ploaia e verde în alunișul plin cu păsăret sub fereastra larg deschisă.

Norii sînt verzi plutind indeciși încolo și încolo

pe apa lacului de acumulare în care s-a scufundat

pentru totdeauna satul lui Dimitrie Gusti.

Drumul care urcă aici sau care coboară de–aici

pînă la tine

în praful Aradului dincolo de coamele ascuțite

ale munților împăduriți cu brazi fragili

ca sticla ce plesnește spărgîndu-se singură

în așchii subțiri ce-nțeapă aerul –

crește mărunt, verde sub pași

și se lasă atît de ușor strivit.

Somnul meu e verde sub plapuma ușoară

ca un frunziș uscat care îmi acoperă trupul noaptea

cînd ascult greierii, miriade, pe cer

doar cu ochii.

  

Liviu Ioan Stoiciu

 

Îți las și Îngerul meu Păzitor

(inedit)

 

două fetițe nepieptănate, pline de bube, desculțe,

cu noroi uscat între degete și cu

ochii strălucitori, „ochi de scoici cu perle”, oprite în dreptul

inimilor

noastre, la care se închină, cerșind

puțină înțelegere… Le curge sânge pe un picior, au

ciclu? Mă caut în portmoneu, nu

am mărunt, tu

te uiți lung la ele, de unde or fi apărut? Nu mă îndur să le dau

două bancnote de 10.000 de lei, întârzii,

nu știu ce să fac, dacă

nu le dau, îmi poartă ghinion: ele mă scuipă… „Ele nu vor bani,

ele vor dragoste”… Cum? Tu ești în cele două

fetițe? La altă vârstă...

 

Mătăhăind de foame: tu,

ieșită, de acum, din apă, din balie, cu alunițe crescute pe fes și pe

piept, ce faci? Mă părăsești? Mă

 

părăsești, și înainte să părăsești

și cimitirul, îmi

lași pietrele și plantele dimprejur la fel de ostile… Că la început

totul era

amestecat… Iată, îți

las și Îngerul meu Păzitor, îți las și inima, scoasă

din piept, îți las și cele două

fetițe… În

 

timp ce, eu, stau („lăsați-mă să stau aici, că sunt

îndrăgostit”), stau stropit de sânge, în

bătaia vântului.

  

Ioan Moldovan

 

Vizionarea unui poem

(IV)

 

Duminica în salcâmii ideali un disc ondulând moartea

domenico

modunio la modă acum atunci e adolescența și nava care

pleacă

pleacă în italiană în original

tata îmi face semn că vrea

să bea să aduc deci o găleată cu apă proaspătă

o iau

prin grădini

văd ciori terenuri de fotbal mahalaua frumos

brumată norii nesimțiți în septembrie la cluj și imediat:

’mnezeule, unde a ajuns poezia!

în timp ce mama își întinde

mâna prin marea placă de cerneală încercând să-mi

mângâie

țeasta dar ceva

ca un triunghi al bermudelor o pulverizează

în timp

ce mai apuc să văd cum tu te întorci și pornești

înapoi la drum, cu pași împiedicați de giulgiul strâmt,

șovăitoare, blândă și fără nerăbdare

 

c-un mic foșnet de hârtie

dispărând în sertar

în adânc

în chaos.

 

Mircea Petean

 

În orașul acela

(inedit)

 

pe străzile orașului oamenii se plimbau

cu o carte în mână în traistă sau subsuoară

copiii alunecau pe cărți cu multe rotile

chelnerii recitau meniul redactat în meșteșugite catrene

frizerii rezumau clienților fascinați ultimul roman apărut

vânzătoarele interpretau roluri din ultima piesă de succes

polițaii se muiau pe loc și deveneau incredibil de clemenți

la vederea unei cărți oferite cu sau fără dedicație

legile însele erau redactate în versuri albe

iar săptămânal în Casa Țării se organizau fastuoase spectacole

de muzică și poezie

la care se înghesuiau nu numai aleșii ori înalții funcționari

burjuii reprezentanții păturii mijlocii funcționarii de rând

ci și multă plebe

 

la ieșire câinii vagabonzi se lipeau de câte unul sau altul

blânzi curtenitori lătrând o serie de rondeluri sonete ori

haiku-uri faimoase

în urma lor o bună bucată de drum

 

privirile străinilor însoțeau siluetele unuia sau altuia

părăsindu-le doar pentru a lumina mai bine marginea –

garduri ziduri balcoane acoperișe din cărți

curți piețe trotuare maidane pardosite cu cărți

 

din când în când o pală de vânt răsfoiește un tom –

un nor de praf stăruiește în cer o vreme aidoma fumului

de după explozia unei petarde – ușor contrariați câinii

se lasă pe burtă înainte de a face saltul eliberator

 

cu cărțile sale omul-de-hârtie-cu-coperți-de-carton

a umplut spărturile

din zidul grădinii raiului

înainte de a se retrage în munți

între pereții propriei biblioteci

 

Nicanor – ultimul om dispare îngropat într-o carte deschisă

 

Traian Ștef

 

Nu mai este nimic de făcut

(inedit)

 

 

Mai mult doarme

Mă tem că va muri curînd

Cînd îl aud plescăind în somn

 

Cînd e treaz tace mai mult

Și sînt îngrijorat pentru el

Pentru că nu mai are ce spune

Nu mai are rost să spună ceva

Dacă tot așteaptă somnul

Și nu o aprobare sau

Un citat vălurind draperiile putrede

 

Cîteodată i-aș da brînci ca unei uși obosite

Dar niciodată nu a fost atît de bine

Înfipt în  locul lui

 

Lîngă mine pe scaunul de controlor

Cîinele ud cu privirea umană

Se ridică pe un nor triumfal

Nu-i nimic de făcut

Așteaptă actul următor

E foarte frumos

E dramatic

  

Ioan Matiuț

 

Umbră

 

va trebui să găsesc

o altă formă de

respirație

înainte să se sfârșească

aceea

de care atârn

un timp

 

Rareș Moldovan

 

înscrie-te pe simpatie

(inedit)

 

Time is my everything

Ian Brown

înainte înainte

clădirile par dănțuitoare, niște osînde

niște platoșe pentru pieptul meu

de penumbră și de lene

 

și-n piațetele cu hyacint

nu-i asfaltul îndeajuns de negru

pentru pașii mei nimicitori

 

mi-aș potrivi ritmul cu al unuia din față

așa m-aș apropia de umărul lui

l-aș prinde de ceafă și i-aș șopti

„bancacomercialaromana”

(pe lîngă ea s-ar întîmpla să trecem)

sau „ciinelemusca”

(și văduva lubrică îl asmute din prag)

 

am să mă zvînt puțin aici

că ziua se micșorează

și trecătorii tot mai străvezii

se-ntorc către momeli

de deasupra o gură acră zice

destul

apoi:

destul

 

Robert Șerban

 

Prietenii mei bogați și vânătoarea

(inedit)

 

duminica

seara

prietenii mei bogați se întorc de la vânătoare

în mașinilor lor cu tracțiune dublă

și pline de noroi

sunt veseli și au povești care mai de care

chiar și cei ce n-au împușcat nimic

 

dar nu pentru vânat își cumpără ei

arme cu țeava lungă

sisteme sofisticate de ochire

cuțite aduse din Spania

nu pentru păsări și animale își verifică ei cartușele

și își pipăie inconștient tecile așa cum

îți mângâi câinele ca să-l liniștești

ci ca să pompeze în viața lor adrenalină

așa cum femeile lor

silicon în buze

 

nu o dată m-au chemat la vânătoare

fără să știe că analizele îmi ies prost

tocmai din cauza excesului de adrenalină

eu prefer să rămân în oraș

și să pândesc firicelul de lichid vâscos

ce s-ar putea scurge

duminica

dimineața

la colțul gurilor cărnoase

  

Dan Coman

 

eu

(inedit)

 

după o lungă amorțeală mă găsesc iar irezistibil.

pătrund în mintea mea cu viteza unui ghepard tînăr

și cu de două ori viteza unui ghepard tînăr alerg prin odaie.

îmi dăruiesc o deosebită plăcere .pur și simplu sorb aerul:

sunt bucuros.

abia de-mi pot face față (mă recunosc pînă și cînd dansez).

cu o șiretenie fără seamăn ajung lîngă inima mea.

îmi vorbesc dar trebuie să am grijă :numai lăudîndu-mă excesiv

trec dintr-o zi într-alta.

sunt cu adevărat o ființă uluitoare.

nu mai știu ce să fac : mă găsesc irezistibil.

deschid fereastra și pămîntul năvălește ca o apă limpede în odaie.

  

Claudiu Komartin

 

Poemele cu tătuca (IV)

(inedit)

 

Și eu am fost în Sângerei
ca prieten de nădejde al unui mort

deși fusesem colegi în școală
de abia dacă stătusem cu Vitalie de zece ori
dar cineva trebuia s-o facă și pe asta
cineva trebuia să se îngrijească de trupul acestui flăcău
așa de simpatic
și prost ca noaptea

de la Bălți
unde fusese omorât în bătaie Vitalie
drumul e hurducăit
trebuie să ai grijă, mi-au spus
ca mortului să nu i se împrăștie de tot măruntaiele
și pielea să nu-i zboare pe marginea drumului sau pe câmp
pielea aceea
pe care medicii o legaseră-n grabă ca pe o pânză putrezită
cu vreo câteva sfori tocmai
bune pentru un balot de carne
de 88 de kilograme

Vitalie, Vitalie, sufletul tău zburase departe
ce-ți păsa că eu țineam ficatul tău umflat și inima
învelită în câteva straturi groase de grăsime
strâns la piept
ca pe niște bulgări însângerați de pământ
ca să ajungi acasă
unde bătrâna ta mamă aștepta

Vitalie, Vitalie, ce-ți păsa ție
că inima mea se răcea încetul cu-ncetul
și deveneam un bărbat, adică ceva
la fel de grosolan
și monstruos
ca tătuca?

Știa Oleg ce știa când mi-a spus
să-ți las trupu-mpuțit
undeva la marginea câmpului.
Vitalie, Vitalie, ai scăpat ușor din toată istoria asta, amărâtule.

 

 

 

Vlad Moldovan

 

În martie 2006

(inedit)

 

Am trecut cu marginile închise

cu mîinile pe genunchi

într-o mașină cafenie.

Valea devenise podiș, podișul cîmpie

din oraș de cătun peste

rîulețele de lavă.

Un soare mai gălbejit decît în Africa

ne juca pe degete.

Mîncam sandwichuri – abuream sticla

și mai trăgeam o linie.

În retrovizoare fumul îneca puieții de salcîm,

învăluia interminabilele bălți.

 

La fiecare vântoasă cu pietriș încetineam

și făceam fotografii.

Click pentru tornada din suburbii

click, click pentru vîrtejul de zgură

ce se înalță lîngă lizieră

click, click, click în fața caravanelor

supte de furtună la orizont.

 

Din cînd în cînd opream și lăsam

vietăți înăuntru:

cîini, lincși, pisici de malștin㠖

orice putea să mișune printre glezne.

Erau și oameni – dar ne sfiam

nu-i cunoșteam și era prea tîrziu.

Ce îi sufocau pe ei

ne-ar fi putut mîhni peste poate.

 

Diminețile soseau în ploaie

fulgera tăcut (și duioșia ne făcea „profunzi”)

pe capotă se reflecta perdeaua fluorescentă

pala meteorilor.

„Fantome” spunea unul

„Fantome, fantome dinspre nord” adeverea altul.

 

În timp am auzit un murmur

o stare trecătoare de leșin

și știam că ne apropiem de mare.

 

Nimic, numai ochii ne sticleau cu nesaț

numai gîtlejul îngîna.

A urmat o fulgurație și din ea o pată pe pupilă

deveni o pată în greier

o lumină de neocolit în cutia pieptului.

Cu ea dansa inima frazele de despărțire.

 

Șoferul pipăi să tragă frîna de mînă.

Fusese o mișcare precaută

într-un val de foc.

 

 

Lucian Perța

 

Parodie după Ion Davideanu

(„Un iepure șchiop” din Familia nr. 7-8/2006)

 

Volumele subțiri țin poezia în viață

și, dacă-s cu gravuri, au și cititori,

ele dau pulsul pe piață

 

ce este atunci poetul? te întrebi uneori

primăvara, pe-o frunză din plai,

el este ca o oaie cu păr de cal

sau ca un cărăbuș legat de picioruș

poți să ai treabă cu el sau să n-ai,

el behăie sau bîzîie luat de val

spre zborul deschis căutându-i urcuș

 

dar dacă iese din sine și-n parodie se duce

pune-ți luneta la pușcă și… cruce!

  

Opinii la colocviu

(primite de-a-gata-scrise)

  

Andrei Bodiu

 

Un „promo” lucid

  

Pesimiștii ar spune că nu numai poezia română, dar poezia în general nu mai are de spus nimic nimănui. Optimștii ar spune că nu numai poezia în general mai are ceva de spus lu­mii, lumii europene în cazul nostru, dar chiar poezia română e atît de bună că va uimi lu­mea și toți vor recunoșate într-un glas : „românul s-a născut poet”.

Cum pesimiștii se pot lua de mînă cu optimștii, rămîne să vedem dacă avem, cu ade­vă­rat, ceva de oferit prin poezia română.

 Am avea, cum s-ar spune, o ofertă generoasă, adică o poezie foarte diversă care, privi­tă atît în istoria din ultimii patruzeci-cincizeci de ani, cît și în ce se întîmplă la z, i ne-ar situa la, ca să folosesc clișeele zilei, „standarde europene”.

Am avea astfel, în mica dar elevata lume a cititorilor de poezie, dacă nu un loc privile­giat, atunci unul în care s-ar putea respira o normalitate europeană.

Lucid privind lucrurile, publicul european de poezie e accesibil doar prin multe edituri mici, prin puțin edituri mijlocii și prin foarte puține edituri mari. Poezia nu e, lucru mai clar în lumea europeană, comaprabilă ca prestigiu public cu romanul care are un public nu­me­ros și care impune un scriitor. Poetul și poezia se adresază unui club de inițiați, unui fan club în care are loc și poezia română. Asta cu cîteva condiții și cu puține iluzii.

Mai întîi, cred că în spiritul economiei de piață, va trebui să ne pliem cererii. Adică să avem adminstratori culturali corecți, potriviți, care să prezinte oferta, repet foarte diversă, și asta reprezintă un atu, instituțiilor culturale europene și publicului interesat de poezie. Elementele de relație mi se par esențiale. Diversitatea poeziei românești se confruntă cu spațiul extrem de variat al Europei.Este posbil, și o spun din perspectiva de poet-călător în spațiul european, ca anumite feluri de poezie valoroasă să fie percepute diferit în țări diferite. Adică, s-ar putea, de exemplu, ca într-un anumit spațiu un poet ca Nichita Stănescu să fie receptat cum ne așteptăm, la fel cum s-ar putea ca în altă arie geografică acelși poet să nu fie receptat așa cum credem noi că va fi receptat. Și asta nu numai datorită calității traducerii sau a mo­du­lui în care a fost promovat poetul și poezia sa.

De aceea, ideal ar fi să oferim, generoși, eșantioane. Există deja cîteva antologii care ar putea servi drept puncte de plecare pentru o ofertă corectă. Existînd în mîinile adminstra­to­rilor culturali, aceștia i-ar putea lăsa pe europenii interesați, intermediari versați, să aleagă.

Căile de promovare a poeziei astăzi sînt mai degrabă festivalurile și lecturile publice decît cărțile. Astfel de festivaluri și lecturi publice vor fi tot mai multe. Cererea de poeți ro­mâni pe piața europeană va crește. Nu trebuie să ne iluzionăm că vom avea o audiență ma­joră, dar vom fi mai prezenți decât în trecut pentru că vom fi integrați în circuite deja existente. De aceea, pentru a putea promova istoria poeziei noastre, e important să punem în lu­mină poezia vie și pe poetul viu. Abia apoi, dacă printr-o prezență consistentă în Europa, vom deveni convingători, vom putea traduce și poeții clasici ai culturii noastre.

Ca poezia română să aibă ceva de spus e nevoie și de generoziatea poeților. Așa cum re­vista Verso a încercat să realizeze un lanț al poeților, așa și poeții români ar trebui, ca la ca­pătul recitalurilor sau prezențelor lor în străinătate să spună, dacă nu le e prea greu, că nu sînt singuri pe lume.

  

Liviu Ioan Stoiciu

  

Aveam o grijă, ce spune Europa...

 

„Ce (mai) poate spune astăzi Europei poezia română?” Aveam o grijă ce-i spune! Dar ce (mai) poate spune astăzi României poezia română? Noi, câțiva dinlăuntrul poeziei române (bă­gători de seamă veniți la un colocviu la Oradea) ne întrebăm și noi ne răspundem, „Europa” și „România” (abstracte, cu valorile lor spirituale incluse, dominante sau secundare) sunt, au fost și vor rămâne indiferente. În cadrul continental sau al țării de origine, mai de­grabă rămâne valabilă o concluzie trasă la nivel particular de creatorul literar: „a mă reali­za ca absenț㔠(Livius Ciocârlie). De fapt, avem o problemă stringentă acum cu integrarea eu­ro­peană a poeziei române? Nu puteți să dormiți noaptea din acest motiv? Pe dumneavoastră chiar vă interesează la masa de scris poezie că de la 1 ianuarie 2007 România e primită în ca­drul Uniunii Europene, „membru cu drepturi depline”? Pe mine, sincer, nu mă interesează. Nu simt nimic deosebit. Sunt un nesimțit și-mi pare rău. Am observat că indiferența ro­mâ­neas­că (sau nesimțirea) la masa de scris poezie a funcționat deplin și la prăbușirea comunismului la 22 decembrie 1989 (prăbușire oficială, că în realitate postcomunismul e la putere) neavând loc nici o revoluție în sufletul creatorului literar autohton. O fi vorba de acel „exces de jemanfișism, de indiferență tâmp㔠de care făcea caz Gabriel Liiceanu? În zona clarobs­cură a creativității ar trebui umblat cu măsuri de corecție? Ne vom regăsi numai în noi înșine și integrați în Europa...

Acuma, vorbind „în principiu” (că, v-ați lămurit, pe mine nu mă interesează nici citi­to­rul român, nici cititorul european, eu scriu pentru sufletul meu, e singurul meu cititor că­ruia nu-i e indiferentă atitudinea mea spirituală): dacă deplasările culturale se fac de la est la vest, în general, iar culturile vestice sunt feminine și culturile estice sunt masculine, nu e nor­mal să fim copiii naturali (nu adoptați ai) Europei? De regulă, culturile cu caracter masculin im­punându-se celor opuse, fie și prin agresivitate. Nativ, suntem europeni: culturile vestice cu caracter feminin (zămislitoare) au tendință spre dimensionalitate, cele estice spre intensitate (conform teoriei lui Leo Frobenius; e adevărat, eu am extrapolat, Leo Frobenius scria de Orient-est și Europa-occidentală-vest, ele sunt cele două paideume primordiale care s-au ferti­lizat periodic și alternativ, „subjugații luând limba învingătorului, iar învingătorul cultura ve­chi­lor localnici”). N-avem decât să ne luăm în serios rolul de fertilizatori din est și să ne cucerim partenera din vestul Europei, sau să așteptăm cultura cu caracter feminin europeană să vină peste cultura cu caracter masculin din est. Auziți: noi, românii, care n-avem ce face și scriem poezie – masculii Europei! Sună bine... În condițiile în care „în afară de poezie, metafizică și mistică, nimic n-are valoare” (Emil Cioran) pe lumea asta. Suntem pregătiți natural (de la în­ce­putul lumii, chiar), așadar, să dăm lovitura în Europa, numai că e o frână transcendentală care ne ține în loc. Nu e nimic mioritic în ce afirm aici, poeții români care se simt bărbați ar trebui să rupă lanțurile... Cu atât mai mult cu cât românul (mai ales poetul de limbă română) are prostul obicei să-și pună sufletul pe masă. Și care sunt cele trei forțe ale sufletului: memoria, intuiția și așteptarea. Recitiți: memoria (cât încape, n-ai loc de ea), intuiția (poezia la ro­mâni uimește lumea întreagă, nu numai Europa; doar tot românul e născut poet, spre marea su­părare a criticului orădean Ion Simuț, care e convins că de aceea le merge rău românilor) și așteptarea – aici e necazul, cu așteptarea, că românul (de la moldoveni i se trage) e de când se știe în așteptare cosmică...

Pe de altă parte, poetul român ar putea să-și ceară drepturile în „concertul central-vest-european” – că el vine cu o poetică alternativă înnoitoare („cu totul aparte”) și că marginalul, dacă se respectă, trebuie recuperat. Cu atât mai mult cu cât estul a fost comunizat separat în se­colul trecut și experiența lui sufletească e unică (inclusiv la nivel de mentalități; poate s-a schimbat chiar și substanța lăuntrică a creatorului). Observând că după destrămarea comunității de tip comunist, a apărut o omenire foarte individualizată și spaimele existențiale (angoase moștenite, amenințări de ordin metafizic) au luat proporții apocaliptice (raționale; nu întâmplător în România a apărut poezia apocaliptică, nu?) și românul nu mai face față i­zolat (la margine de imperiu european) în fața „imanenței unei rațiuni universale”... Te doare capul. Că nu diferențele (ne asigură structura nativă de român diferența, cu specificitățile do­bân­dite într-o viață), ci decalajele sunt pentru români o problemă la integrarea europeană, observă Mihai Șora. Asta, dacă românul e animat de ideea binelui comun! În poezie, decalajul între poetul de limbă română (fără circulație internațională) și poetul de limbă franceză sau germană e imposibil de cuantificat: va trebui poetul român să scrie într-o altă limbă? O dată integrat în cadrul Uniunii Europene, poetul român va scrie în limba ei oficială (sic!), nu în limba română? Identitatea poetului român e oricum periferică în cadrul UE și dacă vrea să fie european, „va trebui să fie occidental” (cu atât mai mult cu cât instituțiile europene vor fi în Occident)? Va bântui o „rațiune universală, standard” peste toate țările membre Uniunii Europene și poetul român va avea și o conștiință europeană, nu numai o conștiință ro­mânească? E clar că va exista o „ordine europeană a lucrurilor” (Mircea Martin), care va re­prezenta noua identitate europeană în sens ontologic – bun: și tradiția identității (naționale sau individuale, construcțiile ei mentale) se va risipi în neant? Merită să ne batem capul? Sincer, deja mă deranjează că am ajuns la un tipar mental, al „europenismului” gol de semnificații, și că dimensiunile sufletești se pun deja cap în cap: sentimentul vastității (al ieșirii sufletului din trup și al alergării prin Europa după cai verzi) și sentimentul grotei (al trupului în care s-a născut, cu o determinare explicită, care-i ajunge, dar care e contestat de tradiția cos­mo­polită de tip european). Pe mine, unul, repet, nu mă interesează deloc să recuperez gradul de civilizație materială european㠖 sunt fatalist, atâta mi-a dat Dumnezeu, „ca român”, mi-e de-ajuns cât sunt, crescut la umbra culturii române și a canonului occidental-european, că am asimilat, după puteri, literatură franceză sau germană, fără să-mi fi bătut capul că voi de­veni mâine și cetățean european, nu doar român.

Care va să zică, de fapt și de drept: „Ce (mai) poate spune astăzi Europei poezia ro­mâ­nă?” Versus: Ce (mai) poate spune astăzi României poezia română? În condițiile în care poezia română e pe picior de excludere din viața publică, ignorată până și de critica literară de autoritate – semn că ne europenizăm din mers. Fiindcă nici Uniunea Europeană nu fi­nanțează proiecte cu profil strict cultural (și cu atât mai puțin carte sau revistă de poezie). Nu mai are nimeni nevoie de poezia originală românească. De anul viitor, după integrare, poeții ro­mâni vii se vor regionaliza. Vă convine? Uitați-vă: poeții se citesc ei între ei, dacă se citesc (sau mai iau un ban la cârciumă, recitând); banul public nu mai e pus în slujba apariției de carte originală de poezie, noul organism AFCN (de pe lângă Ministerul Culturii și Cultelor) a tăiat în carne vie în acest sens; apoi, revistele literare (lipsite de susținere cu bani publici și ele) nu mai publică poezie decât cu titlu informal, câte o pagină, acolo, la derută (vezi până și săptămânalul-fanion România literară, care publică o pagină, din cele 32, cu poezie; las la o parte faptul că sunt considerate reviste de impact numai cele care nu publică poezie, de tip Di­lema, Observator cultural, Cultura, „22”, Suplimentul de cultură, să dau exemplul săptă­mâ­nalelor). Așa stând lucrurile, ce poezie română ar putea să-i spună astăzi Europei ceva? Aceea mortificată?

 8 octombrie 2006. București