Nr. 2 (483) februarie 2006

Fişele unui memorialist (66)

Nichita Stănescu: pe jumătate poet, pe jumătate farseur. Numai că şi farsa i se împarte în două: o jumătate a ticluit-o el însuşi, alta i-a jucat-o Destinul.

*

Emoţia, orice emoţie e, într-un fel, aşteptare.

*

Exclama cineva: „Camil Petrescu? De profesie, om inteligent!”.

*

Petre Got mi-a relatat o apreciere auzită de la N.Steinhard: „Deosebirea dintre un tip care face pe nebunul şi un nebun adevărat e următoarea: pe cînd cel dintîi sparge ferestrele locuinţei vecinului, cel de-al doilea sparge ferestrele propriei sale locuinţe”.

*

Moralistul: „Estet al sufletului” (Cocteau).

*

Aflu că într-o clinică din Buenos Aires medicii vin la consultaţii inveşmîntaţi în clovni, unii din ei luînd chiar lecţii de actorie. Oare epoca noastră, psihanalitică prin excelenţă, e gata a înlocui vechiul slogan, pîine şi circ, cu medicină şi circ?

*

O vîrstă ideală. Îmi spunea bătrînul moşier Pleşoianu, a fost prefect de Gorj, ajuns nonagenar: „Eh, ce n-aş da să am acum 70 de ani! Pe atunci nu-mi rezista nici o cucoană!”.

*

„Stilul : chestiune nu de tehnică, ci de viziune” (Proust).

*

Într-un mediu mizer, poezia poate trece drept sibaritism. Într-un mediu opulent, are aerul unei asceze.

*

Ce e viaţa? Ce e fericirea? Desigur, întrebări pentru albumul şcolăriţelor sentimentale! Dar cît de teribile pot fi naivităţile! Sub pojghiţa lor se află genunile... Răspuns de scriitor: viaţa, fericirea în viaţă sînt cel mult un şir de prefeţe promiţătoare foarte, după care nu mai urmează nici un text.

*

Modestia? Faţa socială a umilinţei, care, ca orice fenomen adus în planul extrovertirii, poate fi cu uşurinţă mimată.

*

„Căci prin speranţă ne-am mîntuit; dar speranţa care se vede nu numai e speranţă. Cum ar spera cineva ceea ce vede?” (Rom 8, 24-25).

*

Îmi amintesc de ironia subţire cu care Ovidiu Cotruş îmi povestea despre relaţiile lui  cu Mircea Zaciu. Ca student mai tînăr cu cîţiva ani, cel de-al doilea se ploconea de la distanţă în faţa celui dintîi, socotit un fel de guru al studenţimii. După ieşirea lui Ovidiu Cotruş din închisoare, Mircea Zaciu, coşcogeamite prof.univ., se făcea a nu-l vedea...

*

Sînt titluri de cărţi care se prind ca scaiul de numele autorilor lor, putîndu-le de fapt înlocui: Porcec, Pizdeţ, Băgău. Bună ziua, domnule Porcec, bună ziua domnule Pizdeţ, sărut mîna domnişoară Băgău!

*

Din păcate, sîntem recunoscători mai curînd femeilor pe care le-am iubit decît femeilor care ne-au iubit.

*

„M-am bucurat aflînd că Chirac l-a numit prim-ministru pe inclasabilul Dominique de Villepin, după aşa-zisul „eşec” al referendumului pentru proiectul de constituţie europeană. Fost ministru al Afacerilor Externe în timpul crizei irakiene, trecut apoi la Interne, în locul lui Sarkozi, De Villepin face figură  aparte nu doar în lumea politicii franceze, ci şi în cea a lumii politice europene. Deşi absolvent al celebrei Şcoli de administraţie, el e un poet din cap pînă-n picioare, un retor desăvîrşit, un as al cuvîntului scris şi vorbit. Volumele lui de poeme, scrise în răstimpul misiunilor din străinătate, ca funcţionar al Ambasadei franceze în diferite ţări, nu au nivelul poeziei de geniu, dar trădează o înzestrare autentică. Eseurile po­litic-patriotice (adunate în două culegeri — Le cri de la gargouille — Strigătul monstrului şi Le requin et la mouette — Rechinul şi pescăruşul) te cuceresc prin rafinamentul frazei şi lirismul ( uneori potetic, dar nicioadată ridicol) formulărilor şi imaginilor. Nu poţi să treci ne­pă­sător pe lîngă asemenea izbînzi retorice, care amintesc discursurile de odinioară ale unui Bossuet, în registru religios, sau ale unui Victor Hugo, în registru laic. Într-o conferinţă pe care a ţinut-o cu cîţiva ani în urmă la Biblioteca Naţională a Franţei, De Villepin şi-a mărturisit public pasiunea pentru operele lui René Char şi Borges, autori exotici, profunzi, dificili, pe care nu ştiu cîţi politicieni de astăzi i-au deschis măcar o dată în viaţa lor” (Cristian Bădiliţă).

*

Ştie în mult mai multă măsură ce vrea să primească decît ce merită să primească.

*

Micul mister al muzicii uşoare cîntate într-o limbă pe care n-o cunoşti deloc sau care nu-ţi este familiară. Cuvintele străine cîntă ele însele necunoscutul, netrăitul, pura aşteptare...

*

Victor Hugo spunea despre Paris că este un oraş a cărei periferie este Franţa. Să ne bucurăm că Bucureştii n-au ajuns încă la o atare megalomanie!

*

Nu o dată o femeie „hetairică” poate dovedi incontestabile virtuţi pe linia unei legături preferenţiale: omenie, tandreţe, dispoziţie iertătoare, pe cînd femeia „virtuoasă” poate cădea uşor în păcate precum rigiditatea, opacitatea, ţîfna, dorinţa de răzbunare.

*

De la o vreme neîmplinirea e mijlocul tău fundamental de autodepăşire.

*

Neîmplinirea: sacrificiul adus zeului în chip aşa-zicînd obiectiv, prin mijlocirea Destinului.

*

„Consider că o anume suspendare a judecăţii în privinţa tuturor gîndurilor, oricare ar fi ele, fără excepţie, constituie virtutea umilinţei în domeniul inteligenţei” (Simone Weil).

*

Binele, frumosul, adevărul nu se află niciodată în exces. Răul, urîtul, minciuna — totdeauna.

*

Dacă cineva îmi întoarce spatele, prefer să rămînă în poziţia aceasta, nu să mai revină cu faţă cînd interesele i-o cer, aşa cum am păţit cu V.L., un om pe care l-am socotit cel mai important prieten al vieţii mele.

*

„Simţim în noi revărsasarea divinităţii cînd durerea ne-a îngenuncheat. În momentul cînd prima înfruntare a durerii ne provoacă o mişcare de bucurie, de recunoştinţă, de aşteptare... ajungem a ne dori durerea” (Cesare Pavese).

Infinitul nu poate fi perceput decît imaginar. Contaminată parcă de această tulburătoare temă, imaginaţia poartă mereu un reflex al infinitului.

*

Indivizii care ne amărăsc viaţa sînt de trei feluri. 1) Cei ce-şi exprimă pe faţă lipsa de înţelegere, reaua voinţă, relele intenţii în raport cu tine, neangajîndu-se în nici un joc al disimulării, nelăsînd nici un dubiu asupra atitudinii lor. Sînt adversarii aşa-zicînd „cinstiţi”, amestecînd totuşi în mîlul aversiunii şi al denigrării un dram de cavalerism. 2) Persoanele de-o bunăvoinţă forţată, de-o amabilitate factice, cu un surîs ipocrit, sub care nu e greu să discerni indiferenţa rea, calculul rece. Ele îi pot păcăli în special pe neofiţi, pe naivi. O experienţă ceva mai avansată în politica relaţiilor interurmane nu poate a nu sesiza contrafacerea unui asemenea comportament. 3) Ipochimenii care dispun de-o mare dibăcie, de-o veritabilă artă de a-şi ascunde gîndul real şi intenţiile inavuabile, prestidigitatori ai nuanţelor, iluzionişti ai virtuţilor, fabricatori ai unei carisme care anevoie se distinge de cea autentică. Măcar în unele cazuri, ei pot juca pe degete aproape pe oricine. Îţi trebuie nu doar o penetraţie psihologică exersată, ci şi sînge rece pentru a-i înfrunta, pentru a smulge masca lor atît de „simpatică” încît, la prima vedere, respingerea ei pare o nedreptate şi un grobianism. Se întîmplă să nu-ţi dai seama decît foarte tîrziu ori să nu-ţi dai seama niciodată pe deplin de ascunzişurile morale ale acestor abili, aşa cum în dosarele justiţiei rămîn fărădelegi cu autori necunoscuţi.

*

„Datoria ineluctabilă a autoobservaţiei: dacă sînt observat de altcineva din afară, trebuie, fireşte, să mă observ eu însumi, dacă nu sînt observat de nimeni altcineva, trebuie să mă observ cu atît mai atent” (Kafka).

*

Unele subiecte se cer scoase periodic „la aer curat”, aidoma unoe aşternuturi, unor veşminte.

*

Ţăranii ştiu bine că un pămînt cultivat mereu cu aceeaşi plantă, după un timp se secătuieşte, putîndu-se reface printr-o altă cultură. Artiştii nu ştiu adesea că preocupările lor creatoare îi epuizează, fiinţa lor putîndu-se regenera prin clipele nule, prin acele clipe în care ai simţămîntul penibil că „pierzi timpul”, aparent sterile, dar asigurînd în obscurităţile sufletului o nouă fază a rodniciei.

*

„Norocul e o brută”, afirmă prietenul meu G. Cum l-aş putea contrazice?

*

„Timpul probabil”: improvizaţiile naturii, variaţiunile ei pe tema statorniciei perindării anotimpurilor. Într-un fel, poezia naturii.

*

Unii se impun în viaţa literară, alţii doar pe piaţa literară. O chestiune de diviziune a muncii.

*

O autocaracterizare a lui André Marlaux, prin intermediul baronului Clappique, din La condition humaine : „Cînd spunea că se va omorî, el nu credea asta, însă pentru că ea îl credea, intra într-o lume în care adevărul nu mai exista. Nu era nici adevărat, nici fals, ci trăit. Şi pentru că nu exista nici trecutul său pe care tocmai îl inventase, nici gestul elementar presupus atît de aproape pe care se bazau raporturile sale cu această femeie, nu mai exista nimic. Eliberat, el nu mai trăia decît în universul romanesc pe care îl crease”.

*

Camil Ressu, după cum îşi amintea elevul său, Alin Gheorghiu, avea obiceiul de-a distruge desenele studenţilor. Aşa făcea el corectura. Motivaţia: „O să-l faci a doua oară. Dacă ţi-a reuşit doar din întîmplare, nu-i nici o pagubă, dacă există în tine talentul, o să-l faci bine şi a doua oară”.

*

„Trei picturi realiste de cimpanzeul Congo, care au fost scoase la licitaţie la Londra alături de tablouri de Renoir, Fernand Léger şi Andy Warhol, au fost adjudecate luni contra sumei de 14.400 de lire sterline (21.600 de euro). Estimate la sume cuprinse între 600 şi 800 de lire sterline de case de licitaţie Bonham, cele trei tablouri au fost achiziţionate de americanul Howard Hong, care se vrea a fi  un mare amator de pictură modernă şi contemporană. Su­pranumit  „Cézanne-ul lumii maimuţelor”, Congo a realizat peste 400 de desene şi picturi în anii 50, încurajat de antropologul Desmond Morris. Devenit celebru pentru cărţile şi emisiunile sale de televiziune despre lumea animalelor, cercetătorul a expus tablourile lui Congo la Londra în 1957, convins că cimpanzeii au o sensibilitate artistică. Se spune că însuşi Picasso ar fi atîrnat pe perete în atelierul său un tablou de Congo, al cărui stil l-ar fi apreciat ca fiind «un expresionism abstract» (Adevărul, 2005).

*

Diversele amărăciuni ale vieţii trec una după alta pentru a rămîne pur şi simplu amărăciunea de-a trăi. O epură.

*

Infinitul, din punctul de vedere al creaturii: o disperare a finitului (a formei).

*

„Cea mai bună apărare împotriva unei iubiri este să-ţi repeţi pînă la bourrage că această pasiune e o nerozie, că nu merită atîta pentru ea etc. Dar tendinţa unei iubiri e tocmai aceea de-a ne da iluzia că e vorba despre un mare eveniment, şi frumuseţea ei constă tocmai în permanenta impresie că s-a întîmplat cu noi ceva nemaipomenit, ceva namaiauzit” (Cesare Pavese).

*

Ideile: probleme pietrificate, problemele: idei fluide.

*

Indiferent de natura lor, amintirile sînt în sine dezastruoase. Dacă le-am luat tale quale, ele ar putea să ne distrugă fiinţa. Din care pricină le transformăm în ficţiune, adică le „dezamorsăm”. Întregul trecut nu e decît o vastă ficţiune ce sporeşte mereu prin „decesul” momentelor succesive ce compun prezentul — unicele „reale”.

*

Omul înţelept este mereu egal cu sine prin sinceritate. Omul inteligent, este, într-un anume grad, înclinat spre afectare, spre teatralitate. Nesinceritatea este un ingredient care, în cantitate mică, dă inteligenţei un gust picant.