Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 2 (483) februarie 2006

CRONICA LITERARĂ

de

Ioan MOLDOVAN

Poeme alese de poet

 

Vasile Dan

Poeme vechi, Editura Dacia, colecția "Poeții Urbei", Cluj-Napoca, 2005

Avem în Poem vechi o selecție a autorului din volumele publicate începând cu Priveliștile (Ed. Facla, Timișoara, 1977) și terminând cu Carte vie (Ed. Mirador, Arad, 2003). Postfața lui Al. Cistelecan este o subtilă lectură a întregii creații lirice a lui Vasile Dan din perspectiva a ceeea ce criticul consideră definitoriu pentru poetica danescă: un balans perpetuu al viziunii lirice între o scriitură a luminiscenței, inefabilului („o epifanie a inefabilui”), grației și euforiei și alta a căderii, suferinței, sacrificialui, dramaticului, în corporalizări poetice având mereu ca principium movens o „dialectică a beatitudinii”.  Prin fervoarea critică și prin rafinamentul hermeneutic al lecturii, postfața lui Cistelecan se constituie ca text esențial în cadrul bibliografiei critice a poeziei lui Vasile Dan.

Poemele primei vârste a acestuia  – cuprinse în volumul de debut și în Nori luminați (1979), Scara interioară (1980) Arbore genealogic (1981) – sunt scrise într-o limbă visătoare, sunt atent caligrafiate pentru a reține imaginea purificată a lumii, în limpidități și transparențe refrigerente, pe o retorică rilkeeană, a peisajului spiritualizat. Lucrurile și mișcările lor sunt citite de poet ca textur㠄dintr-un sfînt vestmînt”. Percepția lirică e programatic eterizată, fragranța și aura lucrurilor reprezintă adevăratele evenimente ale realului, somnia, transparența, locuirea intervalului ambiguu al reveriei, ardența rece a materiei fiind stările predilecte ale viziunii poetice. Într-un asemenea mediu scriptural până și materialitatea literei provoacă un vertij și un rău de ponderabilitate iar  concretețea, fie ea și subtilă și decantată spiritual parvine ca anamorfoză agresivă: „Pe aceeași hîrtie ușor decolorată/ (ți-amintești? culoarea pielii unui poet hindus…)/ literele ca niște insecte negre explorînd suprafața/ aceasta gălbuie,/ scriind cu spinările lor, alături de numele tău, totuși lizibil,/ cîteva versuri impenetrabile,/ parcă în aramaică.” (Poem vechi).

Odată cu Întîmplări crepusculare și alte poeme (1984) și Elegie în grădină (1987) în poezia contemplativ-hieratică a lui Vasile Dan pătrunde „chiar istoria” cu o nouă muzică, a concretului imediat și ea nu va mai părăsi interioarele poemului, supunându-l la munci care, așa cum cu elocvență demonstrează Al. Cistelecan, au rolul de a oferi contrapunctul necesar poeticii inefabilului și euforiei . Se verifică și în acest caz ceea ce spunea undeva T.S. Eliot și anume că dacă un poet vrea să rămână poet și după 25 de ani trebuie să se deschidă spre istorie: „Trezește-te, îmi zise îngerul, bătîndu-mă ușor pe umăr/ E ziuă, e ziuă.” se spune în poemul Cine sunt eu. Poetul practică de-acum gramatica vizibilului și „chipul autorului”  începe să adune semnele unei scriituri „cu o cerneală neagră, acidă”, chiar dacă religia vocației auroral-sacrale a poetului și charisma sa de „tălmaci” al inefabilului continuă să alimenteze viziuni ale sacrului și miticului subzistente realului imediat, cotidianului profan.

„Liturghia luminii” e oficiată de poet, începând cu volumul Drumul cu ființe (1990), continuând cu Pielea poetului (2000) și  Carte vie (2003), în condițiile schimbate ale unei maturități lirice care dă adevărata măsură a valorii poeziei și a vocației lui Vasile Dan. Nu întâmplător partea leului din antologia sa e acordată celor două cărți. Am scris despre amândouă la data apariției lor  și acum nu pot decât să repet că aceast㠄a doua viață a autorului” e scris㠄în limba pe care o vorbește singur” și care îi asigură timbrul original al vocii și dă seama de autenticitatea vocației sale poetice.