Nr. 2 (483) februarie 2006

Un Cuore bănăţean

Costel Baboş

Aş crede în Dumnezeu, Editura Cartea românească, Bucureşti, 2005

De un stil cuceritor prin simplitatea lui, romanul Aş crede în Dumnezeu. Amintiri reinventate semnat de Costel Baboş face parte din acea categorie a cărţilor singulare, apărute din vreme în vreme, care pot bucura generaţii de cititori.

Autorul-narator îşi asumă făţiş factura autobiografică, deşi precizările lui ţin să depărteze autobiografia de ficţiune. Contrapunctic răspunde cumva fratele autorului, Alexandru Baboş, într-o Postfaţă care confirmă autenticitatea celor redate ca „martor şi participant la o parte din evenimentele copilăriei şi adolescenţei surprinse în această carte”. Roman autobiografic, prin urmare, un Bildungsroman cât se poate de firesc la o primă vedere. E cartea unei vieţi ajunsă la maturitatea de unde trecutul poate fi prospectat cu detaşarea înţelepciunii şi a clarităţii pe care numai timpul le poate haşura.

Nu însă timpul este cel care dictează aceste amintiri ale naratorului care se travesteşte în copilul-adolescentul-nubilul de altădată. Memoria dictează momente disparate dar întotdeauna centrifuge care au marcat zig-zagat destinul unui individ care a ştiut să înmagazineze aproape-artistic fapte de viaţă definitorii pentru el şi cei din jurul său. Nu e interesat de discreţie, poate dintr-un pudism al scriiturii. El vrea să câştige de la început încrederea cititorului prin sinceritatea afirmată. Ceremonios, la începutul cărţii se prezintă cu datele ce coincid cu cele ale autorului, modest şi transmiţând o uşoară undă de sfioşenie, ca şi cum s-ar găsi deja în faţa unui spectacol al vieţii infantile şi deja amintirea se corectează în primul capitol. Surprinde, pretutindeni în aceste amintiri „reinventate”, senzaţia că memoria e una încă tânără, „neştearsă” şi cât se poate de recentă. Vocea din text nu e cea a unui bătrân nostalgic care transformă totul într-o poetică a melancoliei şi a timpului, ci a unui copil maturizat care rememorează cu o întipărire crudă.

Defilează în această carte o mulţime de personaje, unele cu importanţa lor adiacentă, altele fiind punctate doar ca prezenţe ale celorlalţi, ca şi cum ar face parte, prin insignifianţa lor, dintr-un lung exerciţiu al memoriei. Protagonistul-copil e un fel de combinaţie de personaj hibrid marca Jules Renard, Dickens, de Amicis şi Salinger. Copilăria lui seamănă cu cea a multor copii din perioada ceauşistă: familia strămutată la oraş, tatăl beţiv indiferent la evoluţia plozilor, o mamă prea preocupată de treburile casnice ca să reacţioneze la dezvoltarea lor şi mai ales o lume îmbibată de false valori şi perspective. Copiii îşi caută de aceea surogate pentru tată (unchiul Mihail), mamă (străbunica, mătuşa Lucica) şi orice altă companie şi îndeletniciri care nu au de-a face cu lumea lor domestică. Universul naratorului oscilează între teama coşmarescă faţă de tatăl castrator şi iluzia târzie a evadării în America. Dincolo de umorul sigur care însoţeşte multe dintre evocările din această carte răzbate un fior al istoriei şi al unui destin aproape-ratat. „Dar dacă nici mama nu mă iubise niciodată?” se întreabă retrospectiv naratorul. Între iubirea politică impusă şi cea a părinţilor inexistentă, aceşti copii au ceva din tristeţea copiilor lipsiţi de iubire. Nu întâmplător Costel se face „frate de cruce” cu Leontin Ciobănaş, este hipnotizat de lumea ţiganilor (Nasta, familia Bănieşilor etc.) de „tribul Zgripţuroaicei” dar şi, mai târziu, de cei care reuşiseră să treacă fraudulos frontiera. Avem de-a face cu nişte memorii din care lipsesc cu desăvârşire visele, cu excepţia celor legate de jucării ( „Căci nici el (Alexandru, mezinul, n.n.) nu avea vreo jucărie după cum nici eu nici Achim n-am avut. Poate în vise”). În schimb, predomină coşmarurile: „De visat visam acelaşi lucru. Fie iadul, fie pe tata”. Există o coalizare a fraţilor împotriva tatălui, stinsă după ani imediat după divorţul întârziat al părinţilor şi degradarea tatălui-opresor. Când Costel pleacă la facultate, nu regretă familia, ci mezinul care rămâne singur; totul este redat în aceeaşi notă umoristică (umor negru!) şi autoironică: „Aşa e. Achim a fost cel mai nenorocos dintre noi. Şi mai năpăstuit. Eu am primit afecţiune de la străbunica şi Alexandru de la mama. Măcar în primii ani de viaţă. Achim a rămas cu bătaia. De la mama pentru notele de la şcoală, de la tata pentru că de la tata o luam cu toţii şi, în plus, îl mai băteam şi eu, pentru că eram mai mare şi trebuia să bat şi eu pe cineva”.  Mereu apar persoane care liniştesc pornirile tatălui dar acestea sunt rare şi pasagere: „Când tata ne închidea în cocină pe mine şi pe Achim, veneau în ascuns şi ne aduceau mâncare (surorile vitrege ale mamei, n.n.), ne-o strecurau prin crăpătura care dădea în jgheabul pentru porci”. Suntem departe de realismul lui Renard şi Dickens? Înduioşătoare apar scrisorile post-mortem adresate mătuşii Lucica, mai ales pentru că sunt scrise de un adolescent în clasa a XII-a dar care par produsul unui copil orfan. Savuroase sunt scenele legate de viaţa şcolară. Nu lipsesc vizitele tatălui beat în timpul orelor, descoperirea vocaţiei naratorului pentru chimie după o introducere făcută de Adriana Babeţi în... alchimie, revenirile emoţionante cu orice început de an la dirigintă, prieteniile felurite şi adversităţile. Memorabil e episodul în care mama caută să scape fiul de exmatriculare: „Vă rog frumos, doamna profesoară, nu-l exmatriculaţi, că-i băiat necăjit (poezia mamei), are un tată beţiv care ne bate pe toţi de ne sar oasele din noi, iar eu sunt bolnavă de Hodki... şi răscolea prin geantă după ieşirile din spital şi reţetele medicale. Doamna Paţac a început să roşească”.

Povestea acestui Cuore bănăţean arată într-un registru ironic povestea posibilă a unei co­pilării sub comunism, cu toate posibilităţile de atunci, care, iată, prinse ficţional de un autor-copil şi apoi autor-matur, capătă un farmec nu doar de epocă, istoric, cât literar. Străbate peste toate aceste amintiri cenuşiul unui timp istoric atroce, prea puţin înregistrat de vârsta fragedă însă foarte uşor de recunoscut prin decorul-ramă al amintirilor: mizeria socială înfăţişată. Copiii poartă haine la nesfârşit, mănâncă te miri ce, asistă la deportările mascate ale etnicilor germani şi atâtea altele. Timpul nu e surprins cronologic, ci prin transfigurările comunismului nou, grotesc. Dispar străzi şi oameni, spaţii verzi şi culori altădată liniştitoare. Drama istorică atinge apogeul prin cele două tentative de trecere a frontierei. Episoadele nu concură tragicul pentru că sunt prezentate în aceeaşi manieră ludică a râsu’-plânsului. O singură dată autorul-narator renunţă la umorul negru şi la autoironie şi devine grav: atunci când rememorează moartea Lucicăi, o victimă a sistemului sanitar comunist: „A fost una dintre puţinele înmormântări la care am luat parte. Iar după înmormântare singurul mormânt pe care l-am mai vizitat. Din când în când”.

Nici schimbările de după ’89 nu scapă analistului-cu-memoria-plină. Alexandru, student, pleacă în Suedia după ce e bătut de mineri şi trimite, peste timp, şcolii care-l avortase teza de doctorat, ţiganii nu mai intră în puşcării ci se apucă de... „călătorii” şi altele alcătuiesc radiografia unei lumi care numai în bine nu se schimbă. Doar amintirile legate de cenaclul „Helion” şi lumea lui mai animă cumva discursul. Şi, într-un plan secund, soţia Camelia.

Costel Baboş scrie o carte despre iubire, până la urmă, deşi e atât de puţină aici, despre un timp paradisiac, deşi avea toate datele unui veac grotesc. Aş crede în Dumnezeu e povestea unei familii, reconfigurată de amintirile unui copil prea introvertit chiar şi pentru fraţii săi, care seduce printr-o sinceritate specifică vârstei inocenţei şi printr-un umor care deturnează înadins atenţia de la aromele dure ale amintirii. O carte despre copilărie dar mai ales o cronică istorică încă atât de vie.