Nr. 2 (483) februarie 2006

Stimate scriitor,

E clar: ceva nu funcţionează bine la noi când vine vorba de literatură. E-o ruptură pe undeva. Scriitorului băştinaş să-i aparţină vina? Cititorului să nu-i convină ceva? Şi, totuşi, cititorului ăstuia pare să-i convină scriitorul de aiurea. Care nici măcar nu s-a gândit la el – nu la el ca individ, sigur că nu! – când a turnat în laptop textul cu pricina. S-a gândit la ai lui. Care-l citesc, îl apreciază, îi cumpără cărţile, iar el trăieşte bine. Îşi permite, deci, să fie profesionist; adică, să pape zilnic pâinea scrisului său şi să-i mai rămână destul şi pentru o vacanţă în zone greu accesibile. Şi scriitorul băştinaş îl gustă pe cel de-aiurea, nici vorbă! Se crede coleg de... suferinţă cu el. Crede că geniul i-a lovit pe-amândoi la naştere şi că asta e de-ajuns să-i unească şi-n destin (literar, fireşte). Şi totuşi, se întreabă scriitoraşul nostru, cum se face că pe acela dau oamenii bani – la propriu –, iar mie nu-mi dau nici măcar bineţe? Sigur, el n-ar fi niciodată în stare să coboare „atât de mult” ştacheta, să-şi umilească inteligenţa cu tot felul de reguli de dezvoltare a acţiunii (acţiune? pfui!), de captare a „benevolenţiei”. El e deschizător de drumuri, e one of a kind, e irepetabil, e Totul.

Că veni vorba de Tot. Ştiaţi, nu?, că în noiembrie anul trecut a apărut, în sfârşit, şi-n limba engleză, în ţara lui Bush (Jr.), „Nostalgia” lui Mircea Cărtărescu.  Poate aţi şi văzut coperta pe Amazon.com sau pe site-ul New Directions Publishing Corp, editura gazdă. Sincer, în ciuda tuturor vorbelor din ţară, coperta mi se pare potrivită. Grotescă, faţa roş-grena cu gura schimonosită de-un ţipăt disperat atrage. Atrage şi prefaţa lui Andrei Codrescu, voce importantă în State, după cum bine ştiţi. „...a writer who has always had a place reserved for him in a constellation that includes the Brothers Grimm, Franz Kafka, Jorge Luis Borges, Bruno Schulz, Julio Cortázar, Gabriel García Márquez, Milan Kundera, and Milorad Pavic”, zice prefaţatorul. Adică, un scriitor hărăzit dintotdeauna a sălăşlui printre numele sus-pomenite. Ei bine, toate astea s-ar fi pretat unui succes de proporţii, nu  credeţi? Eh, nu chiar.

La trei luni de la lansare, singurele semnale de găsit în presa americană sunt două. Şi anume, unul în Publisher’s Weekly, preluat şi pe Amazon.com, care, printre altele spune şi: „Given the author’s pedigree, it’s disappointing that the book, extracted from its cultural context, loses much of its power.” Anume, că, dat fiind pedigriul autorului, e dezamăgitor faptul că romanul (categorie în care cu greu cred cei de la PW că se încadrează cartea), scos din contextul său cultural, îşi pierde mare parte din forţă. Eh, lucru cunoscut deja în privinţa scriitorului băştinaş pe care şi colegii de naţie întâmpină greutăţi să-l înţeleagă. Mai departe, PW spune: “Cartarescu employs postmodern effects […] without enlarging in a meaningful way on the experiments of Kafka, Borges or Garcia Marquez (all invoked by the book’s narrators).” Cred că şi necunoscătorii de engleză au priceput din asta că autorul nostru nu iese tocmai bine din încercarea de postmodernizare a naraţiunii. Lucru greu de înghiţit când ne gândim că obiectul criticii este tocmai „talismanul postmodernismului românesc”.

Nu stărui cu comentarii. Altceva urmărim aici, acum.

A doua semnalare se petrece în Kirkus Reviews. După prezentarea pe scurt a cărţii (din nou, acceptând cu greu „încartiruirea” ca roman), KR conchide: „Cartarescu’s phantasmagorical world is similar to Dali’s dreamscapes, but long blocks of prose with minimal breaks make it hard to enter.” Lumea fantasmagorică a lui Cărtărescu se aseamănă cu peisajele onirice ale lui Dali, însă proza monobloc cu pauze puţine face pătrunderea dificilă.

Bun, exemplul a fost dat. Nu de alta, dar nu vreau să pară că vorbim despre floricele pe câmpii. Scriitorul nostru (Cărtărescu la fel de bine ca oricare altul – şi excepţiile sunt puţine) trăieşte o mare dilemă existenţială. De-a dreptul existenţială! Iar rădăcinile acestei dileme sunt vechi şi, deci, adânci. Scriitorul român nu este, nu poate fi decât cu mari sforţări, un cititor adevărat. E mai degrabă un critic, un lector studios de texte scrise. Căci orice carte – şcoala l-a învăţat – trebuie să ofere o lecţie, o morală, o învăţătură. Plăcerea lecturii e indicată, dar nu neapărat necesară. Cam aşa cum e orgasmul în viziunea creştină a procreării. Prin urmare, tot ce (pro)creează El pare „lucru de om mare”, serios şi grav, doldora de înţelepciune şi accesibil numai iniţiaţilor. Genul acesta de scriitor român nu-i vede cu ochi buni pe sărmanii... povestaşi, cei neatinşi suficient de aripa geniului încât să se poată desprinde de banala şi tradiţionala poveste cu cap şi coadă şi să acceadă la adevărul esenţial al fiinţei şi al existenţei stelei fiinţei şi al fiinţării Universului absolut, transcendental, bla-bla... Nici cititorul de astfel de cărţi nu-i este pe plac, prin urmare nici nu-l ţint(ui)eşte.

E-o ruptură undeva în literatura română. Avem cititori puţini. Şi, dintre aceştia, şi mai puţini scriitori adevăraţi. Căci nu e de ajuns să fi citit câte-n lună şi-n stele. Mai trebuie s-o fi făcut şi cu o reală plăcere. Stimate scriitor, când ai citit ultima carte pe nerăsuflate, fără pauze de mâncare şi somn, fără să deschizi televizorul şi fără să-i auzi pe cei din jur?