Nr. 2 (483) februarie 2006

Dilemele istorice ale ideii de Europa

(sec. XIX-XX)

Criza reperelor identitare europene

Panorama complexă a Europei contemporane nu se datorează  prezentului cât mai ales istoriei. Europa a fost teatrul unor experienţe istorice care apasă asupra timpului nostru, confruntările dintre mai multe Europe religioase, politice, culturale, cu viteze economice diferite, cu organizări politice diverse, marchează destinul de veacuri al acestui bătrân continent. După secolul al XV-lea Europa desemna vechea creştinătate în raport cu Lumea Nouă, dar şi comunitatea culturală moştenitoare a tradiţiei greco-romane şi a celei creştine. Umaniştii Renaşterii, Petrarca, de pildă, folosea în acest sens termenul de Europa! “Republica europeană”, de care vorbea Voltaire în secolul al XVIII-lea  a însemnat schimburi, corespondenţe, influenţe între popoare, ceea ce l-a făcut pe Saint-Just să afirme că Europa este un singur popor! Europa lui Voltaire era imaginea cuceririlor spirituale contra religiei, pe când romanticii mesianici visau, la începutul secolului al XIX-lea, o Europă a renaşterii şi reconcilierii spirituale şi a afirmării vocaţiilor naţionale. Ideea unei Europe unite a apărut mai clar conturată în secolul al XIX-lea, tocmai ca o replică la diferenţierile politice, economice, religioase care configurau profilurile naţiunilor. În 1826 Novalis pomenea de vremea când Europa era un pământ creştin… locuinţa unei Creştinătăţi, un vast regat spiritual, cu o autoritate supremă care domnea peste marile forţe politice şi le ţinea unite. Victor Hugo, un romantic ce aspira la o fraternitate europeană, vorbea de o unitate superioară a tuturor naţiunilor europene, care aveau propriile calităţi istorice şi o individialitate.1

Visătorul Saint-Simon s-a gândit, la rândul său, la un proiect privind  reorganizarea europeană într-un corp politic (conservând independenţa  fiecărui popor), condus de un Parlament european în sânul unei Europe dominate de Anglia, Franţa şi Germania. În 1815 Congresul de la Viena  a organizat Europa după principiul legitimităţii dinastice, fără să se ocupe de chestiunile naţionale. Sfânta Alianţă, iniţiată în 1815, intenţiona să consacre faptul că  membrii unei singure naţiuni creştine – Austria, Rusia (ortodoxă) şi Prusia (protestantă) –, îşi asumau misiunea, delegată de Providenţă, să asigure pacea şi prosperitatea Europei, să salveze bătrânul continent de sub o ameninţarea comună: Imperiul Otoman!2

 Ca o alternativă la mişcările revoluţionare care anunţau anii 1830, apoi 1848, Auguste Comte se arăta cucerit de ideea unei Republici occidentale în care ar exista educaţie, moravuri, sărbători comune, monedă comună, legislaţie uniformizată şi chiar o uniune de natură religioasă! Tot secolul al XIX-lea  a cunoscut nostalgia unei Europe a rergrupărilor pe criteriul „gintelor”, latină, germanică şi slavă, dar şi o Europă occidentală autodefinită superioară, în contrast cu aşa-numita barbarie orientală. Europa a căpătat în secolul al XIX-lea o perspectivă, nu numai interioară, ci şi exterioară, în raport cu celelalte continente, prin colonizarea altor teritorii, fiind numită cu mândrie de Auguste Comte, avangarda umanităţii. Europeanul creştin, civilizat, cultivat a fost definit în raport cu alterităţile etichetate drept inferioare şi marginale ale spaţiilor extraeuropene.

Pentru Saint-Simon, europenii erau „copiii lui Abel” destinaţi să-i domine pe copiii lui Cain, cum erau denumiţi africanii „sancvinari” şi asiaticii „indolenţi”. La mijlocul secolului al XIX-lea Arthur-Joseph Gobineau (Essai sur l’inégalité des races humaines, 1853-1855) asimila Europa rasei albe, definind-o drept motorul istoriei, atelierul unde se pun cele mai importante chestiuni umane.

Momentul 1848 a cunoscut un ecou european al ideii naţionale, dar ca şi perioada care i-a urmat, a exteriorizat confruntarea dintre aspiraţia marii unitaţi naţionale cu cea a micilor unităţi naţionale. Imaginata ca o totalitate politică securizantă naţiunea a devenit o premiza omniprezentă în conştiinţa colectivă, mai ales prin eforturile ideologiilor naţionale, devenind un important element al relaţiilor internaţionale. Inspirată de gândirea politică a veacului al XVIII-lea naţiunea a devenit locul de naştere al unităţii politice moderne, al unei „religii naţionale” care făcea să se simtă solidari oameni sau grupuri ce trăiau în acelaşi timp şi spaţiu, care îmbrăţişau aceleaşi idealuri, valori şi instituţii. Naţiunile europene s-au format, în ritmuri diferite şi au perseverat în întărirea specificului lor istoric, mitologic, cultural, etnic, teritorial, lingvistic etc.  Dimensiunile etnicităţii s-au asociat cu un mit specific al descendenţei, cu o istorie şi o cultură distinctă, cu o asociere la un vechi teritoriu  şi cu  sens specific al solidarităţii. Sub influenţa romantismului politic şi cultural el au invocat o specificitate lăuntrică, tocmai pentru că au apărut în istorie pe trasee istorice diferite, cu morfologii sociale şi cu memorii istorice diferenţiate, cu nivele de dezvoltare inegale.3 Transferul de sensibilitate patriotică şi naţională în spaţiul românesc s-a produs lent şi în creuzetul tradiţional, încă din secolul al XVIII-lea, pe fondul confruntărilor dintre Imperiul Otoman şi cel Habsburgic dar, odată cu secolul al XIX-lea, apropierea de laboratorul sensibilităţii mo­der­ne europene  avea să fie decisiv şi ireversibil. Efuziunea romantică a secolului al XIX-lea a  îmbogăţit substanţial imaginea naţiunii române, profilându-i biografia din trecut, prezent, dar schiţându-i generos şi un viitor fericit! Aceste accente au fost posibile pentru că Istoria s-a împletit entuziast cu mitologia naţională la sugestiile ideologice. Romanticii au iubit mai mult trecutul, pentru că vedeau în el nu numai o realitate, ci şi un ideal măreţ. Trecutul naţiunii apare ca o istorie  vie – deşi generaţiile şi epocile invocate  nu mai existau – în sensul că toate acestea traiesc doar în memoria istorică într-un prezent perpetuu. „Istoria, spunea Mihail Kogălniceanu în Cuvânt introductiv la cursul de istorie naţională (1843) scoate din morminte pe strămoşii noştri şi ni-i înfăţoşază ca vii înaintea ochilor, cu toate virtuţile, cu toate patimile, cu toate năravurile lor. Ea, dară, ne leagă cu vecia, punând în comunicaţie seminţiile trecute cu noi, şi iarăşi pe noi cu seminţiile viitoare”.4 Un aspect de neglijat, pe care istoriografile romantice le-au încurajat a fost bătălia originilor şi a continuităţilor, tentaţia de a releva eroismul popoarelor-naţiune în faţa unor duşmani ereditari. Istoria nu a încetat să fie un teren de bătălie între istoriografii până astăzi. De două secole încoace asistăm la o curioasă competiţie: fiecare naţiune îşi caută începuturi cât mai îndepărtate şi mai valorizante. Cu cât rădăcinile sunt mai adânc înfipte în trecut şi mai viguroase, cu atât trunchiul naţiunii este mai puternic şi mai rezistent la furtunile vremurilor! Istoria s-a decupat potrivit decupajelor naţionale, naţionalizându-se până şi preistoria. Cultivarea limbii naţionale, a învăţăturilor istorice, ştiinţifice şi filosofice, care vorbeau de legea naturală, de drepturile umane inalienabile, au avut drept scop crearea comuniunii, a solidărităţii naţionale, în detrimentul celor de clasă, dar şi al alterităţilor naţionale. Naşterea istoriografiei sub semnul slujirii naţiunilor, ancorarea culturii în specificul naţional au reprezentat aşadar o moştenire biseculară. Dincolo de un fragil sentiment de apartenenţă la o comunitate intelectuală şi profesională europeană sau mondială, istoricii au slujit de două secole, unui efort istoriografic şi cultural naţional. Miza educaţiei patriotico-naţională a condus la  întărirea naţiunilor, dar a  pus în umbră identitatea de european, sublinia  Le Grand dictionnaire unuiversel du XIXe siécle, pe la 1870 în volumul VII, articolul L’Europe.5

Între 1870- 1914 exacerbarea sentimentului naţional a încurajat intoleranţa naţională şi disputele teritoriale. În centrul Europei mişcările naţionale zdruncinau Imperiul Austro-Ungar, iar cele de independenţă împotriva Imperiului Otoman au deschis calea libertăţii unor state-naţiuni  precum România. Cele două conflagraţii mondiale au  atâţat disputele naţionaliste, fiind cea mai tragică experienţă a confruntării violente între naţiunile lumii, o adevărată Apocalipsă cu urmări materiale, dar şi morale. După 1945 divizarea Europei în cele două regimuri politice (capitalism şi comunism), dar şi prăpastia dintre învinşi şi învingători a lăsat deschisă problema concurenţei şi violenţei între naţiunile Europei. Un fenomen vinovat de perpetuarea unor complexe naţionaliste l-a constituit efuziunea occidentalocentrismul. Naţiunile est-europene s-au simţit marginalizate în contextul culturii europene occidentale şi aceste complexe de inferioritate au marcat puternic atitudinile naţionaliste postbelice. De asemenea, politica europeană occidentală a ridicat  stindardul democraţiei şi al republicanismului, folosind cu timiditate apelativul naţional, tocmai pentru că modelul democratic era opusul celui naţional-comunist, ce a cuprins până în 1989 centrul şi estul continentului! Rezervele legate de ideea de naţiune au venit de pe poziţii ideologice, comuniste sau democratice postbelice care vizau alte forme de solidaritate politică. Implozia sistemului comunist în 1989 a descompus statele multinaţionale, mai ales, URSS, Yugoslavia, Cehoslovacia, care regrupau mai multe etnii, fiecare considerându-se naţiuni distincte! Popoarelor răsăritene şi-au regăsit atunci identitatea pierdută sub cizma ideologiilor comuniste. Din perspectiva eurocraţilor interesul pentru identitatea naţională apărea depăşit, compeţiţia între identităţi diferite etnic fiind considerată izvorul unor puseuri violente. Febra identităţii naţionale  a fost simulată  de dispozitivul afectiv al mentalităţilor naţionale în climatul de deconstrucţie generalizată, economică şi politică post-comunistă şi în atmosfera concurenţială şi de insecuritate care a urmat prăbuşirii regimului comunist central şi est-european.6

Naţionalismul răsăritean post-comunist sau total-naţionalismul (Edgar Morin) a fost considerat, însă, ca un stadiu  final sau suprem al comunismului, o cădere în trecut ! Tratarea caricaturală şi ostracizantă a pasiunilor naţionaliste din vechiul spaţiu comunist a alterat analiza fenomenului naţional! Prejudecata că estul Europei este un „Orient mental”, o alteritate culturală şi spirituală inferioară occidentului a făcut ca acest spaţiu să fie valorificat negativ şi concurenţial în analiza naţionalismului. Diferenţa mentală, culturală, religioasă, văzută din punctul de observaţie occidental a fost prea lesne etichetată drept înapoiere, arhaism, tradiţionalism, o cultură în care naţionalismele îşi pot găsi uşor ingredientele! Aluziile merg până acolo în a considera că Europa centrală şi răsăriteană s-a despărţit de secolul XX, pentru a intra în secolul al…XIX-lea ! Unii analişti occidentali nu ezită să vădă în Europa unită o soluţie pentru a pune capăt Europei… triburilor! Se afirmă că Europa naţiunilor ar aparţine trecutului, ar fi anacronică, iar statul-naţiune, care a fost pilonul modernităţii, ar fi asediat iremediabil, din interior şi din afară, de noul tip de civilizaţie, care este globalizantă. Numai că naţiunea, această figură stranie, apendice mitologic, trimis de unii la muzeul antichităţilor îşi manifestă virulenţa şi azi, fiind înrădăcinat în peste două secole de istorie.

Procesul de integrare europeană a declanşat o aprigă dispută în legătură cu raportul de identitate şi mecanismele integratoare. Noile principii de organizare a instituţiilor comunitare şi a spaţiului european, transferul competenţelor naţionale spre instituţiile supranaţionale şi principiul subsidiarităţii au afectat vechile reprezentări despre identitate şi suveranitate naţională. Nu poate fi ignorat faptul că „cele trei Europe,” de vest, centrală şi de est, s-au hrănit fiecare dintr-un imaginar naţional distinct, care a fost matricea identităţilor specifice. Tratatul de la Maastricht (1991) a devenit un serios subiect de controverse: vizează acesta descentralizarea, sau dezintegrarea naţională a Europei? Unele curente naţionaliste îl consideră o lovitură de graţie dată statelor-naţiuni. Adversarii Uniunii Europene prezintă acest proiect ca un cal troian care introduce imperativele comerţului mondial în sânul vechilor state/naţiuni şi le ruinează suveranitatea.7 Dacă din punct de vedere economic, monetar, politic şi cultural Marea Europă este un proiect realist, sub aspect comunitar este greu de surmontat mecanismul mental naţional, pentru că aspectul lingvistic, religios, teritorial este puternic înrădăcinat în conştiinţa colectivă. Adepţii Uniunii Europene consideră că aceasta nu înseamnă ştergerea sentimentului naţional, ci, mai degrabă echilibrarea acestuia prin alte valori, precum cele ale individului, ale drepturilor omului etc! Dar aparteneţa la un teritoriu continental, acceptarea comună a democraţiei şi a principiilor drepturilor omului sunt ele suficiente în cristalizarea acestei mari identităţi şi solidarităţi? Nu este suficient să gândim naţiunile doar ca „entităţi” politico- democratice şi economice, ci şi prin  profilul istoric identitar, prin registrul sensibilităţii lor specifice.8 Europa nu poate reprezenta doar o simplă formă de unitate politică, un  pol de putere şi apărare, ci şi unul de comuniune, un ferment de civilizaţie. Unitatea europeană a fost proiectată  pe o schemă politică, administrativă, economică şi juridică, subestimându-se mecanismul istoric al identităţilor etno-culturale. Dacă ar fi să reîncep, aş începe cu cultura, ar fi exclamat Jean Monnet, iniţiatorul comunităţii economice.9

Dimensiunea culturală este cea care are un rol cheie în crearea unei identităţi europene, care să însemne valori, simboluri, educaţie, instituţii comune. Numai că post-modernitatea apare drept o criză a ideologiilor, a instituţiilor care îşi  pierd coerenţa şi autoritatea, ceea ce face din ce în ce mai dificilă stabilirea unor ierarhii convingătoare de valori sau a unor valori colective comune. Referirile la patrimoniul cultural şi spiritual european sunt adeseori un exerciţiu retoric, deşi suportul fundamental al unităţii europene stă în ansamblul de valori comune.

Dincolo de diversităţi, concurenţe şi rivalităţi limba comună a Europei (Fernand Braudel) a fost cultura  istoria şi nu în ultimul rând creştinismul, care până în secolul al XIX-lea ( când s-a accelerat secularizarea şi laicizarea în spaţiul european), a jucat rolul de liant al popoarelor continentului. Deşi creştinismul a reprezentat de două milenii un factor civilizator şi unificator pretextul divizării confesionale şi al pluralităţii religioase contemporane este folosit apăsat în justicarea marginalizării reperului creştin în profilul Uniunii Europene. Naţiunile istorice ale Europei au propria limbă, istorie, teritoriu, dar, în ciuda pluralităţii confesionale, toate sunt creştine, toate au printre reperele identitare istorice pe cel creştin, chiar dacă locul acestui criteriu nu mai este prioritar, pe fondul secularizării politice şi culturale. Chiar dacă mesajul lui Christ s-a adresat tuturor popoarelor de pe Pământ, Europa reprezintă în privinţa faptului religios o originalitate indiscutabilă, fiind singurul continent în întregime creştinat.10

Contra voinţei divine, democraţiile au devenit favorabile ateismului, agnosticismului, prevalenţei voinţei umane, principiul democratic însemnând ca cetăţeanul să se supună lui însuşi, în funcţie de interesele şi preferinţele pe care tot el le alege şi le defineşte. Cultura şi civilizaţia europeană contemporană este practic dominată de moştenirea umanistă, raţionalistă şi laicistă, căci memoria creştină a suferit treptat un proces de decolorare, ca urmare a unui proces îndelungat de secularizare şi decreştinare. O retrospectivă istorică oferă cel mai limpede câteva paradoxuri ale ideii europene, în raport cu mentalităţile naţionale, dar mai ales, oferă imaginea dramatică  a contradicţiei sfâşietoare între pluralizarea valorilor morale, politice, culturale şi nevoia unor valori comune care ar trebui să stea la baza unei identităţi, cum este cea europeană. Asistăm indubitabil la o criză a identităţii europene, iar analiza ei trebuie să fie ancorată în istorie, fără a se disimula dificultăţile moştenite din trecut.

Una dintre caracteristicile istoriografiei contemporane este pluralitatea practicilor, înţeleasă ca pluralitate a priorităţilor culturale, inspirate de specificul naţional, dar aceste priorităţi nu trebuie să devină un donjon care să despartă rigid, să facă incomunicabile dimensiunile unei istorii mai ample, să facă greu de pătruns în inima unor traiectorii istorice ce leagă oamenii dintr-un spaţiu mai larg, cum este cel european! Cu toate ritmurile şi organizările politice specifice pe care le-au îmbrăcat, în funcţie de mentalităţi şi aere culturale, societăţile moderne şi contemporane europene au traversat toate un versant antropologic (prioritatea individului, remodelarea familiei şi a solidarităţilor colective), un versant religios (demagnificarea, confesionalizarea, secularizarea, laicizarea), altul politic (ascensiunea Statului modern, declinul autorităţii instituţionale în deceniile postbelice), versantul cultural (laicizarea educaţiei, formarea elitelor intelectuale şi profesionale) etc. Şi totuşi nu puţini sunt istoricii care refuză sau ignoră perspectiva unei istorii ample, comparatiste, o dimensiune care nu este neapărat de suprafaţă, evenimenţială, ci de profunzime, cum sunt mentalităţile, aspectele culturale, demografice, educaţionale, care au trăsături comune în întreg spaţiul modernităţii europene. Europa se construieşte. Iată o mare speranţă care se va înfăptui numai da­că va ţine seama de istorie. O Europă fără istorie ar fi orfană şi nenorocită. Pentru că ziua de azi se trage din cea de ieri.. (J. Le Goff).

NOTE:

1. Jean -Claude Caron, Michel Vernus, L’Europe au XIXe siècle. Des nations au nationalismes 1815-1914,Paris, Armand Colin, 1996, p.10.Évelyne Pisier, dir., Istoria ideilor politice, trad. I. Iaworski, Timiºoara, Ed. Amarcord, 2000, p.370-371.

2. Guy Hermet, Histoire des nations et du nationalisme en Europe, Paris, Éd.du Seuil, 1996, p. 144. Dominique Schnapper, La communauté des citoyens. Sur l’idée moderne de nation, Paris, Éditions Gallimard, 1994, p. 45-59.

3. Gérard Noriel, État, nation et imigration. Vers une histoire du pouvoir, Paris, Éditions BELIN, 2001, p. 88.Cf. Christophe Jaffrelot, Câteva teorii despre naþiune, în “Naþiuni ºi naþionalisme”, coord S.Cordellier, É. Poisson, trad. B. Prelipceanu, Buc., Ed Corint, 2002, p. 59.

4. Simona Nicoarã, Naþiunea modernã, Mituri, simboluri, ideologii, Cluj- Napoca, Ed. Accent, 2002, p. 197.

5. Lucian Boia, Douã secole de mitologie naþionalã, Buc., Humanitas, 1999, p. 36, 55-56. S. Nicoarã, op. cit., p. 118-119.

6. Georgiu, Grigore, Naþiune, Culturã, Identitate, Buc., Ed. Diogene, 1997, p. 18-19, 50-54. Vezi Alain Minc, La vengeance des nations, Paris, Grasset, 1990, p. 32- 35; 40-49. Marcel Gauchet, La religion dans la démocratie. Parcours de la laïcité, Paris, Gallimard, 1998, p. 89-90.

7. Gil Delannoi, Sociologie de la nation. Fondements théorique et expériences historiques, Paris, Armand Colin/HER, 1999, p. 182. Benedict Anderson, L’imaginaire national. Réflexions sur l’origine et l’essor du nationalisme, Paris, La Découverte, 1996, p.18.(Introduction). G. Hermet, Histoire des nations, p. 20. G. Georgiu, op. cit., p. 50-54, 68-71.

8. L.Boia, op. cit., p.110-111. D. Schnapper, op. cit., p. 75, 116. G. Hermet, Les populismes dans le monde. Une histoire sociologique XIX-e-XX-e siècle, Paris, Fayard, 2001, p. 160.

9. G. Georgiu, op. cit., p. 50-54, 68-71, 89-92.

10. René Rémond, Religion et Société en Europe. La sécularisation aux XIX et XX siècles, 1780-2000, Paris, Éditions du Seuil, 1998/2001, p. 280. Jean-Paul II, Mémoire et Identité. Conversation au passage entre deux millénaires, trad. par François Donzy, Paris, Flammarion, 2005, p. 111-130. Jean-Paul Willaime, Europe et Relgions. Les enjeux du XXIe siècle, Paris, Fayard, 2004, p.84. M. Gauchet, Le désenchantement du monde. Une histoire politique de la religion, Paris, Gallimard, 1985, p. I. J.-P. Sironneau, Sécularisation et religions politiques, p. 15-16, 75-79, 94-95.