Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 2 (483) februarie 2006

SERTARELE EXILULUI

de

Norman MANEA

Sertarul 82

(Dialog epistolar cu Leon Volovici)

V. Proba inițiatică

Leon Volovici: Cu puțin timp în urmă, citeam (parcă nu e potrivit cuvîntul) volumul al 3-lea despre Transnistria, din „Cartea Neagr㓠a lui M. Carp, și încercam să-ți dau de urmă, să-mi închipui prin ce ai trecut și ce ai simțit a c o l o – avîn ca reper cele cîteva nuvele ale tale care descind din acest㠄proba inițiatică“. Ai putea să evoci perioada aceea? Știai de ce te afli acolo? Mă gîndesc cum ar arăta acest episod dacă ai fi (poate că ai și fost) în situația de a compune o autobiografie (neliterară) ceva mai amănunțită. Așa, ca o depoziție...

Norman Manea: Ajung la această întrebare astăzi, 2 iulie 1982. O senină zi de vară  Oa­menii ascultă, la posturile străine, știri despre Liban, unde  israelienii, în fața Beirutului, cer evacuarea palestinienilor înarmați. Amatorii de fotbal urmăresc campionatele mondiale prin antene speciale, care să prindă Bulgaria, deoarece România — în pofida marelui interes popular — nu transmite evenimentul.

Acum cîteva zile a apărut un nou decret privind scumpirea combustibilului și interdicția de a încălzi, iarna, locuințele peste o anume temperatură. Deja, frigul în case și locuințe a dominat iernile ultime. Se vorbește despre elaborarea unei legi privind alimentația „științific㔠a populației, care să limiteze și mai mult consumul, în funcție de vîrstă și de ocupație. Sînt zvonuri și în legătură cu o altă lege, în pregătire, pentru pedepsirea „huliganismului politic” (vociferări la cozi, scandaluri în săli de spectacole, glume cu substrat politic, zvonuri etc.).

Ieri după-amiază am fost în vizită la mama Cellei, care locuiește  deasupra magazinului Unic. Spunea, printre altele, că apocalipticele cozi la carne, cu durată de chiar 10 ore în așteptarea mașinii de aprovizionare, au lipsit în această săptămînă, pentru că miraculoasa dubă cu carne nu a mai apărut deloc. Perechea care era în vizit㠗 el, inginer, pensionat chiar în acea zi, la 62 de ani, ea mai tînără cu vreo 10 ani, casnic㠗 se pregăteau de o călătorie în Germania. Obsedați de tragica dilemă de-a nu se mai întoarce și de a trebui s-o ia, la asemenea vîrstă, de la început... Nu puteau înțelege de ce noi ezităm, cînd este atît de limpede ce ne așteaptă.

Seara, întorși acasă, televizorul transmitea discursul Președintelui la mitingul de la Botoșani, întrerupt, ca de obicei, de lozinci și urale. Acum cîteva zile, fostul președinte Nixon (poreclit aici Kixon), aflat în vizită în România, l-a elogiat pe actualul Președinte român ca pe unul din marii înțelepți contemporani. Părea evident că îl invidiază pentru puterea absolută pe care și-a asigurat-o... Termenii în care se exprima politicianul american, acum pensionat, erau asemănători cu cei rostiți de membrii P.C.R., de la tribuna recentului Congres al Culturii și Educației Socialiste. După ora 23, am ascultat, transmisă din occident, scrisoarea unui poet român, Mihai Ursachi (rămas, probabil, în America) prin care cerea președintelui țării eliberarea disidentului român Virgil Tănase, dispărut la Paris acum mai bine de o lună, și o politică de toleranță față de scriitori.

Azi dimineată, m-am sculat mai devreme, să cumpăr revista Săptămîna (tot mai mult, o variantă socialistă la Porunca Vremii din urmă cu jumătate de secol; de data asta, însă, organ oficial de partid). Știam că apare un nou atac, răspuns la răspunsul (acesta, surprinzător...) al lui Adrian Păunescu, din urmă cu vreo 2 săptămîni, în România Liberă. Într-adevăr! Articolul din „Săptămîna” nu se cheam㠄Porcul, halca și tricolorul”, cum auzisem că era în manuscris, ci Valoarea prin discernămînt. O replică la Valoarea prin adăogire (titlul lui Păunescu). Articolul a fost oprit de cîteva ori, pentru că părea, pînă și cenzorilor, excesiv. În cele din urmă, argumentul pentru a-l publica (pretextul, adică) a fost, se pare, tocmai partea care s-a scos din text. A slujit, drept justificare grupului de la Săptămîna, aflat în legătură cu personaje suspuse din Securitate și ierarhia politică. Insinuarea, adică, privind traficul de devize al lui Păunescu. În cazul meu, s-a folosit, se pare, o frază dintr-o nuvelă, unde astenicul personaj închide, enervat, televizorul... adică, o jignire la adresa singurului Speaker al Țării. Semnatarul denunțului de azi, redactat în termeni politici duri, nu este altul decît autorul vestitului editorial antisemit Idealuri, cel ce l-a acuzat pe clasicul Lovinescu de „xenofilie” (într-o revistă ce mai păstrează, totuși, pe frontispiciu chemarea: „Proletari din toate țările, uniți-vă!”) și ajutor al cucernicului poem de Bobotează, „Potyre pe sticlă”, din 8 ianuarie 1982, unde exista și prea puțin codificatul vers: „jivinele mozaviriei pier”...

Cella a reacționat, de data asta, cu mai puțină seninătate ca altă dată: „Ce așteptăm, să fim duși spre abator? Măcar nenorociții ăia n-aveau nici o altă soluție!...”

Iată în ce fel se colorează, azi, întrebarea pe care mi-o pui, sub cerul încărcat al acestei aparent pașnice zile de vară.

Rezumînd cartea mea, Săptămîna reamintește chiar de Transnistria: «O eroină, Maria, fusese judecată înainte de 1944, pentru ajutorarea ilegală a trădătorilor străini păgîni păduchioși, care trebuiau stîrpiți fără milă, întru sănătatea prosperitatea puritatea neamului țării credinței», afirmație primejdioasă din care reiese că românii s-ar fi purtat bestial cu fiii celorlalte naționalități”. Gradații de la Săptămîna  decupează citatul din prima nuvelă a volumului meu Octombrie, ora opt. Cuvintele reproduceau, evident, limbajul legilor și propagandei antonesciene, nicidecum al eroinei, judecată de autoritățile române tocmai pentru a fi înfruntat aceste legi. Afirmația „primejdioas㔠pe care mi-o transferă discipolul așa-zis socialist de azi al dascălilor săi de ieri, pentru a-mi face, în numele actualilor săi șefi și camarazi, amenințător, cu degetul, privește, firește, autoritățile militare antonesciene din timpul războiului. Deloc întîmplător, comentatorul le identifică pe aceste autorități cu poporul român.

Implicațiile acestei „suprapuneri” le percep cu deosebită acuitate, mărturisesc, de multă vreme. Inutil de menționat că eroina nuvelei are ca „model” o tînără țărancă cinstită și curajoasă, cunoscută îndeaproape, ca pe un adoptat membru al familiei noastre, după care a venit pînă în bezna necunoscutului, pentru a încerca să ne salveze.

Proba „inițiatic㔠s-a produs la 5 ani, dar inițierea continuă, cum vezi, zi de zi. Parcă mai important chiar decît inițiala, abrupta prăbușire se dovedesc tocmai reactualizările.

Aveam 5 ani în octombrie 1941, cînd am fost zvîrliți în vagoanele de vite care aveau să ne ducă în teritoriile de dincolo de Nistru. Aveam aproape 9 ani, în aprilie 1945, cînd am fost „repatriați”.

Nu cred că depoziția mea ar fi deosebit de importantă. Reacțiile la asemenea vîrstă... efectele inevitabil melodramatice ale rănilor copilăriei? Poate tocmai faptul că totul s-a imprimat incoerent, ca un șir rupt de imagini obsesive, mi-a permis, ulterior, „transfigurarea” literară.

Cum atît de exact spunea Paul Georgescu recenzînd ultimul meu volum: „la nord-est de eden”, lumea în care m-am trezit semăna, într-adevăr, „leit poleit cu iadul”. Începutul vieții, „nu în rai deci, dar în cel mai infernal infern inventat de om”. Iar „fisurile adînci” „suie” într-adevăr, cum observă criticul, „mult dincolo de adolescență”. Adică, de-a lungul unei existențe, pînă în amiaza ei amară”.

Săptămîna trecută am fost la Suceava, să-mi revăd părinții, bătrîni și bolnavi. Am sfidat împrejurarea apăsătoare în care ne revedeam și l-am rugat pe tatăl meu să-și reamintească acea perioadă. Cum a fost ziua plecării și noaptea sosirii pe podul de la Ataki, cîți au murit în primii zeci de kilometri de drum pe jos, pînă la primul popas, ce se mînca, unde se dormea, cum a trecut primul an, al doilea, cîți au murit de mizerie, cîți de boală, cîți împușcați, cum de am scăpat, totuși. Cîndva ar fi eventual de sintetizat un asemenea raport. Dar nu ar spune, probabil, mai mult decît Cartea neagră la care te referi.

Părinții mei aveau în 1941 în jur de 30 de ani. Cînd au fost scoși din casă, n-au luat cu ei nimic. Fuseseră avertizați că vor avea mult de mers pe jos, trebuiau să-și poarte în brațe copiii, un băiat de 5 ani, o fetiță de 3 ani. Au luat însă banii pe care îi aveau în casă. O sumă relativ importantă, economisită ani de-a rîndul pentru a-și clădi sau cumpăra o casă, domestic ideal de normalitate și înrădăcinare. „Chiar în dimineața aceea, croitorul îmi adusese o frumoasă scurtă de blană, pe care i-o comandasem mai demult. N-am mai luat-o. Deși ar fi prins bine în gerurile care ne așteptau. Am lăsat-o, să nu am nimic prea greu de dus” își amintea tatăl meu.

Cînd am fost în Israel, o mai tînără soră a tatei mi-a povestit că, prin 1946, cumpărase bi­lete de vapor și pentru noi, să plecăm, cu ea și soțul ei, în Israel. „Abia am despachetat, n-am putere să împachetez iar”, i-a răspuns tata. N-avusese ce „despacheta”, bineînțeles, la revenirea din lagăr și n-avea ce „împacheta”, pierduse agoniseala de-o viață.

În Israel, supraviețuitorii lagărelor au primit, cum se știe, despăgubiri din partea Germaniei Federale. Ar fi putut și ai mei, cu siguranță, să-și refacă astfel o gospodărie, în Israel sau chiar în Germania, unde ar fi obținut cetățenia, ca și ceilalți bucovineni... Au preferat să ia totul de la început în același loc. Opoziția mea la plecarea în Israel a venit mai tîrziu, cînd începusem să fiu obsedat de literatură.

Nu știu dacă pentru cei morți există diferență între Auschwitz, Transnistria, Babii Iar sau trenul morții de la Iași. Pentru supraviețuitori, însă, este greu de suportat încercarea unora de a șterge, pur și simplu, ceea ce a fost și cum a fost.

În legătură cu tristul episod al Transnistriei, m-aș întoarce la un interviu acordat scriitorului Mihai Sin în 1980, pentru revista Echinox.

Spuneam, în acest text: „Am citit stupefiat, acum cîțiva ani, într-o publicație, un articol semnat Nicolae Minei, în care se spunea, textual: «deportările dincolo de Nistru, efectuate de autoritățile antonesciene, nu au avut drept scop, fie el mărturisit sau ascuns, exterminarea celor în cauză». Scopul „ascuns” care să fi fost, oare? A trebuit să-mi amintesc amurgul înmiresmat pe acele nesfîrșite întinderi fumegoase, tulburarea zorilor, densa noapte tînguitoare, lirica apelor melancolice pentru a mă întreba dacă nu cumva, cine știe, la «vilegiatură» or fi fost trimiși, fără să bănuiască, bieții nevrozați de spaima morții... Mi-ar fi imposibil să urmez speculațiile publicisticului de azi și cînd menționează: în 1943 și 1944 un alt fapt unic în analele celui de al doilea război mondial: readucerea în țară a tuturor (s.n.) supraviețuitorilor.» Realitatea, fiind, de data aceasta, regăsibilă în „arhiva” familiei, sînt obligat să privesc actul de „repatriere” a ceea ce mai rămăsese din familia mea și care certifică, printre destule ștampile: primăvara lui 1945.”

După cîte știu, în cazul articolului din Magazin istoric, ca și în cazul celelbrului articol Idealuri, din Săptămîna, am fost primul, dacă nu și singurul, în România, care am protestat în presă. Amintesc aceasta nu pentru a-mi aduce singur elogii, ci pentru a reaminti împrejurările înseși.

Reacția mea mi s-a părut, de altfel, absolut firească. Mă desolidariza, e drept, încă o dată de tăcerea acelor evrei cu funcții și autoritate „comunitar㔠care ar fi trebuit să întreprindă o acțiune publică de respingere a trucajelor și minciunilor „istorice”, ca și a noilor tendințe naționalist-antisemite, din presa oficială.

Să notăm — nu numai pentru pitorescul situației — că dl. Nicolae Minei, care a transcris cu atîta zel, semnînd cu propriul nume, noua teză de partid privind politica guvernului antonescian față de minorități (conținînd, de altfel, și alte falsificări) este, se spune, evreu. Caz nu chiar așa de rar, cînd autoritatea găsește chiar printre victime (fie și doar potențiale) pe cei gata s-o servească și să-i confere un jalnic spor de credibilitate.

Mi-am amintit, întîlnind articolul lui Nicolae Minei din Magazin Istoric, de un episod din cartea de memorii a soției poetului idiș Pereț Markiș, mort într-un lagăr stalinist. Esther Markiș se referă și la perioada postbelică, de după desființarea faimosului „Comitet evreiesc antifascist”, manipulat de sovietici pentru a cîștiga opinia publică americană. Cum se știe, odată cu suprimarea Comitetului de către chiar autoritățile care îl înființaseră, s-a declanșat o violentă campanie antisemită, concretizată rapid prin arestări. În Statele Unite, presa americană a făcut multă vîlvă în jurul noului val de represiune. În această perioadă a sosit la Moscova Paul Robeson, celebrul cîntăreț negru și luptător pentru pace, a cărui soție era se pare evreică. Întîmpinat cu toate onorurile prin care sovieticii s-au specializat a-și deruta oaspeții, Paul Robeson s-a interesat, intrigat, la gazdele sale atît de cordiale, în legătură cu reprimarea antisemită. A întrebat, se pare, și despre un oarecare poet Fefer, aflat cîndva în conducerea Comitetului, despre care se spunea că a dispărut. Interlocuitorii săi păreau perplexați de calomniile propagandei imperialiste. Pentru a-l convinge asupra realității, i-au promis că însuși Fefer îi va vorbi, în detaliu, despre situația fericită a evreilor sovietici.

Încă în aceeași după masă, la domiciliul lui Fefer s-au prezentat funcționari ai securității care au cerut familiei înspăimîntate să le scoată din dulap costumul cutare, cămașa, cravata, pantofii cutare. Familia s-a luminat: era un semn că dispărutul trăia! Într-adevăr, poetul Fefer s-a prezentat, a doua zi, bărbierit și elegant, deși cam slăbit, la hotelul unde se afla Paul Robeson. Deținutul n-a ezitat să-i repete celebrului oaspete, cuvînt cu cuvînt, textul cu care fusese instruit. Întors seara în celulă, bietul Fefer spera că, drept răsplată pentru că îl convinsese pe american asupra ticăloaselor minciuni ale presei burgheze, va fi, cum i se promisese, probabil, eliberat. Ziua următoare, în zori, Fefer cel cu conștiința datoriei îndeplinite, a fost împușcat.

VI. Asimilarea și societatea monolită

Leon Volovici: Există puncte comune între evoluția ta spirituală și cea a generației lui Fundoianu și Sebastian. Anii tăi de formare (am în vedere adolescența) aparțin etapei „eliberării” anii marii iluzii că evreii au scăpat definitiv de suferințe, că sînt stăpînii vieții lor, se vor integra perfect, demn și în deplină egalitate, în noua Românie... Nunțile, nuvela ta, surprinde splendid această euforie, inclusiv notele ei false și idilice, ca și înfiriparea unei noi mitologii demagogice.

Care crezi că sînt deosebirile esențiale dintre situația ta (a generației tale) și aceea a intelectualilor (scriitorilor) evrei de dinainte de război? Prin ce te desparți de ei?

 

Norman Manea: N-am scris poezii cu daci și romani sau cu Ștefan cel Mare, ca Fundoianu, dar am „debutat” la 13 ani, copil fiind, cu poezii despre... Cravata Roșie și despre Pace. Deosebirea, aparent minoră, spune (deja) multe despre alte deosebiri.

Există și situații de „tip Sebastian”, experiențele sale existențiale și spirituale legate de asimilare și de coreligionari îmi sînt mai apropiate decît proza sau teatrul său.

Reacțiile publice la interviul meu din Familia și tot ceea ce a urmat apoi pot constitui, cum ai observat, materialul unei cărți de genul Cum am devenit huligan, o semnificativă radiografie a momentului. Dar o astfel de carte, chiar dacă s-ar limita la reproducerea doar a textelor deja apărute în presă (renunțând la comentarii, chiar și la cele cîteva minime precizări despre personajele intrate în joc) tot n-ar putea să apară. Ceea ce, să recunoaștem, nu este o deosebire lipsită de interes.

Nu este neimportant nici faptul că nu mai poți pleca, oricînd, la Paris să cercetezi corespondența lui Proust sau să-l vezi pe Chagall, cum făcea Sebastian.

Iată și o întîmplare de „serie Sebastian”, în care aproape că nu mai descopăr vreo deosebire importantă: solicitat insistent de prim-redactorul „Revistei Cultului Mozaic” din București să colaborez în vreun fel la această publicație, am scris, după destule ezitări, un articol despre ultima traducere în românește din opera lui Giorgio Bassani. Textul n-a stîrnit mare entuziasm redacției. „Așa ceva ar fi putut să scrie și Eugen Barbu”, mi s-a spus. Era un mod de a exacerba obiecția — previzabilă, de altfel — că privesc  problemele evreiești ale cărții din perspectivă strict literară (ceea ce, în paranteză fie spus, nici măcar nu era cu totul exact). Articolul a zăcut vreo 6 luni. Cînd, în sfîrșit, a apărut, a fost primit, bineînțeles, de actuala dreaptă românească printr-o violentă înjurătură în, firește, Săptămîna lui Eugen Barbu. I se reproșa, bineînțeles, „ideologia” (iudaică).

Dacă ar fi supraviețuit, Fundoianu ar fi putut spune lucruri importante despre condiția de poet evreu în limba română, dar și într-o limbă adoptivă. El ar fi dat, cu siguranță, o particulară expresivitate perspectivei post-Holocaust, preocupat cum a fost de exilul existenței și de exilul său românesc („În București începuse să mi se urască de sentimentul propriei mele superiorități”, se spune că ar fi declarat Fundoianu unui amic, la Paris) sau francez sau oricare ar fi fost.

Războiul l-a „menajat”, relativ, pe Sebastian, dispărut apoi într-un absurd accident, ferit astfel de experiențele perverse prin care aveau să treacă, sub socialism, prea mulți dintre prietenii săi rămași în țară, deveniți ulterior academicieni sau miniștri sau deținuți politici.

Realitatea postbelică a adus două mari schimbări pe care predecesorii mei nu le-au apucat: România, în lagărul socialist, în violent contrast cu temperamentul latin-oriental al populației, și Israelul, devenit dintr-o promisiune mesianică un stat recunoscut de lumea civilizată, în luptă pentru o existență normală și stabilă.

Dacă Holocaustul l-am suportat la o vîrstă mai curînd inconștientă, aceste realități postbelice m-au confruntat cu o inedită și mereu reînnoită somație a opțiunii.

Problema asimilării sau refuzului asimilării, la care au vibrat atît de intens și Fundoianu și Sebastian și Sebastian a căpătat, în noile condiții, alte coordonate. Fraza lui Bellow: „asimilarea a fost un eșec; la ce te poți asimila în această era decadentă?” sună cu adevărat dramatic, mai ales pentru Estul socialist.

A te asiila sau nu într-o democrație care acceptă, prin definiție, diversitatea ca însuși principiul de bază este cu totul altceva decît a te întreba ce înseamnă, de fapt, noțiunea de asimilare într-o lume care uniformizează, nepermițând decât duplicitate sau supunere. Wechsler și Hechter, nume ce n-ar fi mult deosebite de Blecher, au devenit prin pseudonim, Fundoianu și Sebastian...

Bunicul, dacă nu cumva străbunicul meu, m-a scutit de asemenea foarte curentă operație; n-am mai avut nevoie de pseudonim, dar am avut de suportat o absolut nouă definire a termenilor.

Într-un stat de tipul socialismului din Est, adaptarea la rigorile uniformizatoare, problema centrală pentru toți cetățenii, indiferent de religie, sex, convingeri, echivalează cu un soi de „asimilare” generalizată. Un normativ pe cît de rigid, pe atît de demagogic. În aceste condiții, asimilarea „național㔠devine doar o componentă, deviată, însă, pînă la deformare.

Refuzul asimilării, pentru un evreu tradiționalist din Estul socialist, n-are azi altă soluție logică și practică decît plecarea în Israel. A refuzat asimilarea și a te adapta, totuși, societății ce se vrea „monolită”? Este imposibil. Sînt activiști ai oraganizațiilor evreiești oficiale ce susțin, totuși, contrariul. Adaptabilii găsesc mereu motive să creadă că orice este posibil, în echivocul și compensațiile adaptării. În parte, este adevărat: cînd te oferi, ți se și plătește, eventual, ți se îngăduie, măcar din cînd în cînd, capricii, aparent surprinzătoare.

A te asimila, a te adapta... dar dacă adaptarea devine proba de acceptare a opresiunii, drastică și persistentă, pentru toți?

Asimilare, refuz al asimilării acestea vin în considerare mai curînd pentru evreii care practică efectiv tradiția. Noțiunile sînt mult mai relative pentru intelectualul sau meseriașul evreu, fără o practică ferventă și cotidiană de evreu. Greu de vorbit, poate, despre o perfectă asimilare sau de un absolut refuz.

O particulară tensiune apare, însă, din nou, în cazul scriitorului. Scrii, gîndești, citești, te-ai format într-o limbă căreia îi aparții; inevitabil ești conectat la realitatea spirituală pe care această limbă o reprezintă și o investighează.

Problema scriitorului depășește cea a asimilării. Adaptabilitatea dobîndește în cazul său altă acuitate. Cînd impasul social atinge o conjunctură grav㠗 uneori, însă, numai atunci — scriitorul este pus în situația de a reevalua întreaga precaritate a situației sale. Revin multele întrebări privind rostul, apartenența, inclusiv sporul incomod, datorat condiției de dublu minoritar, ca scriitor și ca evreu. Uneori, lucrurile acestea ți se și reamintesc.

„În articolul care deschidea noua campanie am citit o frază ca aceasta: Ce poate înțelege A.Gurvici din caracterul național al unui rus în epoca sovietică? Două zile mai tîrziu, într-un articol, se cita cu litere mici, deci ca niște substantive comune, numele de alde gurvici și iuzovski... Două săptămîni mai tîrziu a început compania de demascare a «cosmopoliților apatrizi» care-și ascund numele adevărate sub pseudonime”.

Este un citat din memoriile lui Ehrenburg în care printre rînduri se pot găsi, cu toate precauțiile abil întrețesute ale autorului (la Ehrenburg e greu să stabilești cît spune și cît ascunde) numeroase sugestii pentru un tablou al antisemitismului rus și sovietic. Fragmentul la care mă refer privește anul 1949, în plină teroare stalinistă. Dar și despre mine s-a scris, acum doar cîteva luni, în 1982, în Flacăra, că sînt „extrateritorial”, că scriu într-o limbă care nu e a mea. Iar numele mi-a fost tipărit cu litere mici!... Ca să nu mai spunem c㠄protocronismul” despre care se tot vorbește în presa română actuală este gîndit, bineînțeles, împotriva cosmopolitismului. Nimic nu e chiar nou sub soare...

Nu numai adaptarea, asimilarea capătă în Estul socialist altă pondere, dar și raportul între etic și estetic. Atena și Ierusalism? Adaptarea implică o evidentă culpă de oportunism, nu doar o înstrăinare de exigențele firești artistului. Soluția plecării, pentru a evita martirizarea? Este mai riscantă scriitorului decît celor cu îndeletniciri comune...

Scriitorul are nevoie încă mai mult decît un inginer sau un șofer de libertate. Libertatea este chiar condiția muncii sale și nu o premisă pentru a cîștiga mai bine, a călători sau chiar a vota liber. Dar tocmai scriitorul este pus în situația de a obține o libertate cu care să nu mai poată face nimic, de vreme ce este deposedat de limbă și desrădăcinat. Au probat-o, cîndva, în Israel, și Arnold Zweig și Else Lasker Schüller. Kafka era dispus să devină fericit prin renunțarea la scris, în schimbul unei identificări cuasi-religioase cu spiritualitatea iudaică. Moartea sa ne-a împiedicat să știm dacă scrisul, așa cum îl practica, cu o ascetică religiozitate, putea fi înlocuit prin religia la care aspirase.

Am citit de curînd un volum de interviuri cu scriitori, pictori, muzicieni, ziariști, actori, stabiliți în Israel prin emigrarea din România. Cele mai descurajante în această carte intitulată Generația de sacrificiu sînt opiniile scriitorilor.

Chiar dacă nu pleci în Israel, ai de suportat — de fapt — „acas㔠nu doar umilința ta de evreu român sau rus sau bulgar, ci și o tulbure, dar inevitabil acută, relație cu Israelul. Prin 1970 am avut în mînă un volum apărut la Paris, conținînd convorbiri cu un număr de scriitori ai „primăverii de la Praga». Doi se declarau evrei (unul era Goldstücher, președinte atunci al Uniunii Scriitorilor din Cehoslovacia). M-a șocat opinia lor. Pentru scriitorul evreu din Est existența statului Israel ridică spuneau, indiferent de opțiunile sale și chiar dacă este cu totul opac la această realitate, o problemă nouă, aproape independentă de voința sa.

Complicate sînt lucrurile... Complicată este și opțiunea artistică, opțiunea morală, în genere, pentru scriitorul din Est. Eticul și esteticul, cum spuneam... față de care interesul scriitorului evreu este cu atît mai puternic.

Eseul lui Fundoianu despre Iudaism și elenism în succesiunea de foiletoane din ziarul evreiesc Mântuirea, din iulie pînă în decembrie 1919 (autorul n-avea, la acea dată, decît 21 ani...) atinge miezul unei problematici care mă preocupă de multă vreme.

Ceea ce separă cele două mari focare spirituale ale antichității revine, azi, ca o interogație de extremă importanță pentru artist. Eticul este implicit creației valoroase, dar imprecația moralizatoare nu prea are ce căuta în artă. În condițiile unei societăți care cenzurează, dirijează și își subordonează arta, este un adevărat examen etic pentru artist să-și rămînă fidel sieși. Personalitatea sa și, în același timp, ambiguitatea funciară creației sînt premise inevitabile unei opere care ar fi să potențeze „lunecoasa” perenitate a textului apt să scape viclenelor mecanisme de „recuperare”, pîndind la fiecare pas, ascunse sau vizibile, în retorica Puterii.

Se întîmplă, nu de puține ori, mai ales la noi, că artistul consideră că nu are datorii decît cel mult față de „Operă”... În rest, ca persoană publică, își poate permite toate compromisurile și căderile. O scindare înjositoare — aș vrea să cred — care, sper, nu rămîne fără consecințe asupra însuși actului de creație. Dar chiar dacă nu se întîmplă totdeauna așa, opțiunea mea a fost clară. Chiar și în grelele condiții ale unui stat ce controlează și ia în proprietate totul, inclusiv ființa însăși — cred că trebuie să rămînem, în operă, fideli esteticului, fără de care creația artistică n-are valoare. În același timp, ca persoane sociale și ca individualități, să ne păstrăm o conștiință etică. Nu este prea simplu, probabil, în nici o societate, realizarea acestei aspirații. Cu atît mai mult în regimurile totalitare, unde piedicele și primejdiile au altă anvergură. Un soi de eroism aparte, un martiraj cotidian? În trudnice fracțiuni însumate, asemenea solitară înfruntare a conjuncturilor solicită dar și alimentează, uneori, dincolo de limita omenescului, puterea de rezistență spirituală. Nu e ușor să ferești esteticul nici de derivatul didactic „intransigent” al comandamentului moral pe care ți l-ai impus. Un exces pasional, vecin sentimentalismului și un păcat intolerabil, al vulgarizării.

Artistul se apără, așadar, în lucrarea sa, de propria „angajare” etică, a cărei retorică pare, în artă, totdeauna, păgubitoare. Cum spune Barthes, spre deosebire de preot, „artistul se miră și admir㔠pentru a putea crea.

Atena și Ierusalim, cele două mari propuneri spirituale ale vechimii, Frumusețea și Etica. Azi, arta pare multora frivolă, neputicioasă și depășită. Ideologiile par, la rîndul lor, pernicioase slujind, în vuietul confuz al istoriei, strălucirii simplificatoare și feroce a Utopiilor.

Fundoianu a schițat această problematică mult înaintea prietenului său Șestov (al cărui excurs filosofic din Atena și Ierusalim avea să apară în Franța abia în 1938) și cu vreo 60 de ani înainte ca rapidul eseu al lui Bernard Henri Lévy s-o racordeze, juvenil, la actualitatea politică a vremii noastre. Problematica acestei confruntări este anunțată, de fapt, încă în unele studii teologice din evul mediu.

Somațiile epocii noastre violente, pe care predecesorii doar au presimțit-o, obligă la asumarea noii conjuncturi. Pentru că mai toate întrebările venind spre mine par a se învîrti în jurul condiției de evreu, să spun că nu am ascuns și nu am afișat ostentativ apartenența.

Pentru mine, condiția de evreu înseamnă a rămîne om, în pofida prea multor adversități. Poate o maximă potențare, ca evreu și ca artist, a exilului existenței? Solitar și solidar simultan, cum spunea un contemporan. Arta nu anulează ci, dimpotrivă, substanțializează, dar și aureolează contradicțiile și contrastele, ca și misterioasa esență integratoare.