Nr. 2 (483) februarie 2006

Celălalt

Mi-am luat acest chip de om obişnuit, murmură Ulise, stînd liniştit, deoparte, în Infern, după mulţi ani, după ani pe care nu-i mai pot număra, pentru că sînt ani de afară, ani ai altora. M-au iubit cel mai mult zeiţele, în viaţa de dincolo, mi-au dat nemurirea şi uitarea numai să nu mai fiu Călătorul care se întoarce la cetatea lui, la rangul lui, la casa lui, la soţia şi la fiul lui, la slujitorii şi animalele casei lui. Acest chip mi l-am păstrat mereu, al omului obişnuit care-şi înfruntă încercările, chipul care îl doseşte pe cel căutat de vrăjmaş, pe Nimeni care îl ascunde pe Ulise cel vestit de soartă. Nimeni a trecut pe unde nu putea trece regele Itacăi, eroul de la Troia, soţul apărut în plin ospăţ. Oare dintre înfăţişările mele care a murit? Nu mă mai întreb cîţi au murit pentru mine. A muri pentru mine tot una este cu a muri în locul meu? Dacă judecăm după legile numărului, tot una este. A muri pentru rege, ca un soldat, înseamnă a da viaţa ta în locul vieţii lui. Aceasta este datoria lui, morala lui. A-ţi apăra regele cu preţul vieţii tale înseamnă a da preţ morţii tale cît preţ are viaţa regelui. Dar soldatul acela nu are nume, el nu pune în locul numelui meu numele lui. Acolo, în Infern, el va avea locul lui, judecat după faptele lui, se va întîlni cu neamurile lui şi va spune poveştile lui. Şi apoi, dacă ar muri în şir, în fiecare clipă, cîte unul în locul meu, aş rămîne nemuritor? Moartea lui şi clipa mea sînt consecvente. Mai departe, fiecare cu moartea lui.

Dar înfăţişările mele pot muri în locul meu? Ele au cîştigat pentru mine toate bătăliile. În acele înfăţişări eram tocmai eu cînd ei îl căutau pe rege. Şi nu era o faptă vitejească să omori pe Nimeni în locul regelui. Numai regele scînteia în faţa orbirii lor. Celelalte înfăţişări au fost ale zeilor. Ei au fost în locul meu şi zeii sînt nemuritori. Dar dacă zeul şi-ar trimite fiul, cum l-aş trimite eu pe Telemah, să moară în locul meu, plătind cu nemurirea? Înseamnă atunci că a dat moartea lui pe viaţa mea. A muri pentru mine înseamnă a da preţ vieţii mele. A muri în locul meu nu e posibil decît într-un clivaj al timpului, într-o alunecare a clipei. Dar fiul zeului nu moare pentru că el este ca zeul şi zeul ca el, numai prin uitare, numai o înfăţişare a lui este destinată supliciului pentru a nu mai fi uitat. Eu mă asemăn fiului uitat în lume care putea face experienţa nemuririi vii, dar tatăl l-a vrut mai departe asemeni lui, arătîndu-le oamenilor nemurirea de dincolo de viaţă. Eu îi învăţ pe greci cum să trăiască, el îi învaţă cum să moară. Îi mai învaţă că de acum înainte fiecare va muri pentru el însuşi, dar îşi va afla locul pe cealaltă lume doar împreună cu el, călăuzit de el.

Itaca este ca o grădină, Telemah e nerăbdător să ia sceptrul, Penelopa povesteşte, mîndră, încercările ei şi încercările mele, femei, copii şi bărbaţi o ascultă cu evlavie. Numai eu stau şi-mi aduc aminte şi visez alte lumi şi alte încercări şi mă întreb dacă mai sînt acelaşi, dacă altul sînt, dacă altul eram, mă gîndesc. Şi nu pot muri liniştit. Am ieşit din poveste, sînt urmarea faptelor mele, eu sînt acela, pot spune, dar nu mai sînt acela, am fost acela, timpul meu este altul acum, chipul meu este altul, care spune o poveste despre Ulise, eu sînt Nimeni, supravieţuitorul ajuns în acest loc, în acest timp, eu sînt ca acela, dar nu sînt acela, povestea mea e deasupra mea, eu îmi caut vîsla şi braţele mele tremură cu vîsla grea încercînd mişcările pe uscat, în adierea blîndă a brizei. Eu sînt acela care şi-a recucerit locul cu preţul vieţii altora. Acela nu este altul, eu sînt ca acela, eu am fost acela, dar nu mai sînt el.

Multe poveşti se spun despre mine. Eu sînt acela? Cum tîmplarul poate reproduce o masă, o poate copia aşa cum este ea, şi aedul poate reproduce în cuvinte faptele mele aşa cum au fost şi poate descrie chipul meu aşa cum a fost. Eu cel de acolo, din cronica lui sînt un tauton, o tautologie, o copie scoasă la vedere şi arătată de învăţători şi de copii. Sînt eu acelaşi în realitate şi în povestire? Nu pot fi altul, nu este altul cel povestit, tot eu sînt acolo trecînd din încercările reale în închipuirea ascultătorilor. Este un alt eu? Nu este un alt eu, este acelaşi, amintit şi prins în istorisire. Că mi se spune Odiseu, sau Ulise, sau Nimeni, acelaşi sînt. Dar aezii şi poeţii nu istorisesc de multe ori faptele aşa cum s-au întîmplat ele, ci vor să impresioneze, să atragă ascultătorii prin stilul lor, sau se pun în slujba regilor şi înfrumuseţează sau urîţesc eroii. Atunci ei spun poveşti, plăsmuiesc întîmplări care n-au existat, schimbă cuvinte, caută sensuri noi şi creează ambiguităţi. Ceea ce unora li se pare o faptă bună, altora li se va părea o faptă rea. Oricum ceea ce fiului meu Telemah i se pare o faptă bună, lui Eneas şi urmaşilor Troiei li se va părea o faptă rea. Sînt eu acelaşi sau un heteron? Acelaşi sînt, chiar dacă mi-am arătat mai multe feţe, nu sînt în acelaşi timp bun şi rău. De aceea mi se spune că sînt polytropos, cu multe feţe, cu multe întoarceri, de aceea sînt eroul multor scrieri din toate timpurile. Am rămas acelaşi pe tot drumul întoarcerii mele, după toate experienţele, doar mintea mea a mimat mai multe feluri de a fi. Ceea ce nu putea mintea lui Ahile, căci el era monotropos. Mama lui a încercat să-l facă invulnerabil în faţa armelor omeneşti şi a morţii, doar călcîiul i-a rămas vulnerabil dintr-o ironie a sorţii, în timp ce eu am fost în orice clipă vulnerabil, dar am atras vulnerabilitatea spre alte înfăţişări. Dar nu am fost, totuşi, plural, nu am fost altul de fiecare dată, unitatea fiinţei mele şi identitatea ei nu s-au schimbat. Meşteşugul fiinţei mele m-a îmbrăcat altfel, n-a îmbrăcat alt eu, nici nu am fost alt eu, nu am avut alt eu în stăpînire. Expresia celălalt eu este oximoronică, aşa cum ai spune “celălalt acelaşi”. Eu unu nu pot fi doi sau doi unu. Pentru că mie unii îmi spun Odiseu iar alţii Ulise, sau că o dată mi se spune Odiseu iar într-o împrejurare anume Nimeni, ar însemna că dacă pentru un lucru există două denumiri, atunci, de fapt, există două lucruri diferite desprinse dintr-unul iniţial, care nu mai există, sau, dacă există, unul ar fi parte a celuilalt, un fel de realitate fără corp, cum spunea sofistul. Sînt tot mai mulţi  în jurul meu care şi-au pierdut capacitatea de filozofare şi nu mai sînt în stare “să vadă o singură Idee în mai multe care subzistă fiecare separat, să o vadă îndeajuns extinsă peste tot mai multe, deosebite între ele, drept învăluite de una din afara lor, după cum se vede, din nou, una singură stăruind, ca una în mai multe întreguri, ca şi mai multe, definite cu totul separat.”, după cum încearcă să mă înveţe acelaşi sofist, pe mine, dedat tot atît la iuţelile minţii cît şi la ale piciorului, dar nu căzut în filozofare. După limbile pe care le aud aici şi încerc să le învăţ, starea şi mişcarea se exprimă prin acelaşi verb. Înseamnă că verbul compus care arată starea se supune regulii care arată mişcarea şi ele nu sînt fiecare identice în altceva, ci feţe deosebite în raport cu timpul şi locul. Alteritatea dă naştere diversităţii, care se exprimă în formă şi calitate, în înfăţişări, nu în atomi identici cu ei înşişi, pentru că în acest fel dacă ar sta lucrurile toate s-ar prăbuşi în neant. Altul ar fi atunci contrariul care nu-şi poate dobîndi certitudinea decît prin distrugerea celuilalt.

Dacă mă mai gîndesc bine, încă o dată, feţele mele nu creează alteritate. Alteritatea este un fenomen, ca umiditatea. Este un alt fel de a te arăta, cu unele diferenţe, dar nu cu totul altul, dimpotrivă, în aceeaşi idee, chiar dacă cineva o percepe ca identitate diferită, distinctă. O percepe aşa nu pentru că aşa ar fi, ci pentru că aşa ar vrea să fie. Cînd văd peţitorii un amărît slab, zdrenţăros şi murdar aciuat în cămăruţa porcarului, aşa ar vrea cu adevărat să fiu, nu regele învingător. Dar cum l-aş putea considera pe acela care stă, îmi mănîncă viţeii şi caprele şi o peţeşte pe soţia mea? Este peţitorul cu totul altul, se creează astfel o alteritate, sau este şi el o altă faţă a mea? M-aş putea gîndi că există o alteritate la persoana întîi, una la persoana a doua şi una la persoana a treia. Sînt eu celălalt, eşti tu celălalt – adică celălalt însuşi, iar în rîndul trei este el celălalt, adică altul. Aş mai putea spune că astfel se naşte, respectiv, o alteritate apoziţională, una dialogală şi una pasivă. Fiecare nouă calitate care mi se atribuie nu face decît să îmbogăţească atributele după care voi fi mai bine recunoscut oriunde şi oricînd, nu face decît să-mi stabilească şi mai clar identitatea, să mă restrîngă la un singur nume. Tu eşti celălalt, despre care se spune că eşti duşmanul meu, noi sîntem faţă în faţă, plini de ură, cu săbiile sau lăncile gata să taie ori străpungă, dar fiecare dintre noi vrea acelaşi lucru, adică o femeie, pentru o femeie ne-am bătut la Troia, pentru o femeie mă bat cu tine, peţitorule, tu nu eşti altul, tu eşti celălalt ca mine, ne privim ca într-o oglindă şi nu vrem să ne recunoaştem pentru că ne-am privit înainte prea mult în fîntîna lui Narcis. Eu mă cred îndreptăţit, tu, la fel, fiecare ne explicăm prin aceleaşi cuvinte, eu sînt celălalt pentru tine, pînă acum ai păzit locul meu, dacă erai amant mi-ai fi ţinut locul, iar acum am venit eu să recapăt îndreptăţirea mea. Şi lupta este un dialog. Celălalt este în dialog, iar un dialog nu poate fi decît între doi celălalt, între mine şi unul ca mine, mai apropiat sau mai îndepărtat în asemănare. Altul este necunoscutul a cărui figură nu o văd, dar ştiu că este tot unul ca mine, toţi sînt ca mine aici în Infern, deşi pe puţini îi cunosc după înfăţişarea lor, mai mult după faptele lor.

Poate fi altul bulgărele de pămînt, bradul din munte sau cîinele din bătătură? Ele nu pot fi altul în relaţia mea, decît în relaţia fiecărei specii în parte, sau a fiecărui gen. Pentru că altul este cel asemeni mie care nu este prezent şi cu care eu nu sînt în acest moment în dialog, în relaţie, am faţă de el o atitudine pasivă pentru că şi el are faţă de mine aceeaşi atitudine, în acest moment, dar despre el este vorba, îmi esrte cunoscut, şi poate deveni în orice moment celălalt. Dar femeia poate fi altul faţă de bărbat? Nicidecum, pentru că femeia este celălalt prin excelenţă, exprimă dorinţa de celălalt, nevoia de celălalt, devin unul pe care îl lasă în urma lor. Alteritatea este un fenomen sintactic, o funcţie care cunoaşte asemănările şi deosebirile şi le leagă, le coordonează inclusiv subordonîndu-le. De aceea, nici bulgărele, nici bradul, nici cîinele nu pot fi altul. Alteritatea nu se măsoară în distanţă, nu are grade, ea este de grad zero, cum aud că vorbeşte un sofist al noilor timpuri. Dacă toate din afara mea formează cosmosul, pot spune că acesta, cosmosul, este altceva, nu celălalt, nu altul, nu exprimă alteritatea. Uite cum am mai găsit doi termeni, ceva şi altceva, care ţin locul unor nu­me de lucruri între care, de asemenea, sînt ceva diferenţe fără a li se schimba datul originar, ceva esenţial fiind comun care poate primi o altă înfăţişare, dar care sînt îndepărtate de mine, nici nu le cunosc şi-mi sînt chiar indiferente. La fel, cineva şi altcineva, adică oarecine, unul oarecare şi altul oarecare, sau fiecine, care, ca şi fiece, fie oricine sau orice, arată aceeaşi nepăsare a mea şi nu pot fi celălalt sau altul decît atunci cînd ele intră în relaţia mea, în forma mea. Unul sau altul – uite cum toate au antonime – individualizează, chiar dacă eu sînt nehotărît în legătură cu relaţia respectivă, dar cine şi ce lasă în urma lor nedeterminarea, relativitatea.

Şi totuşi, aud într-un cerc, există o „identitate distinctă”, a mea şi a ta, pe care n-o putem exprima logic, ci simţim noi că sîntem altfel, fără să ne dăm seama pînă la mirare. Unul spune :”fiecare este sui generis”. Tot acolo aud, spunîndu-se, „eu sînt tu”. Ce cred eu despre mine, ce crede celălalt despre mine, ce credem noi despre noi, ce credem despre creator şi cum ne consideră el… „Eu sînt tu”, totuşi, nu e bine. Poate că expresia asta vrea să spună „eu sînt cu tine, de partea ta”, printr-o exagerare. Tu nu poţi fi o redundanţă a mea, pentru că atunci lumea nu ar mai avea diversitate, însuşi Zeul cu care ne asemănăm arătîndu-se în mai multe chipuri, necunoscîndu-i chipul adevărat şi poate de aceea porniţi a-l reproduce fiecare dintre noi şi chiar îngerii. Atunci în lume nu ar mai fi dialog.

Dacă omul este măsura tuturor lucrurilor, iar eu sînt om, înseamnă că toţi oamenii sînt socotiţi după aceeaşi măsură, că nu ne distingem decît prin felul în care ne mişcăm, rămînînd identici cu noi înşine şi cu forma de om. Dacă sîntem o măsură pentru toate lucrurile, înseamnă că noi folosim toate lucrurile după nevoile noastre, după ştiinţa noastră sau le multiplicăm după măsura nevoilor şi a ştiinţei noastre. Ce cred eu despre tine sau despre altul sau ce crezi tu sau ce crede el despre mine sau despre fiecine nu are o relevanţă pentru că părerea aceea nu schimbă nimic din măsura noastră, referindu-se doar la mişcarea noastră, mişcare ce poate însemna faptă, cantitate sau calitate, sau, într-un cuvînt, experienţă. Măsura ne-a dat-o creatorul, după măsura lui, iar libertatea noastră este de a îmbogăţi această măsură prin chip, credinţă, limbă şi experienţă. Fără această diversitate, măsura creatorului s-ar fi alterat în redundanţă. Fiecare este celălalt sau altul, iar dacă spunem că este alter ego ar fi o eroare pentru că măsura umană este ego.

Dar, îmi va reproşa cineva, atunci Polifem ce reprezintă?  Oricum privim lucrurile, că el arată altfel decît mine, că a vrut să mă omoare, că i-am scos ochiul cu lancea, nu înseamnă că reprezintă alteritatea. El reprezintă adversitatea. Şi aceasta este o funcţie a alterităţii, alteritatea devenind, în acest moment, funcţia esenţială a diversităţii. Avem, atunci, în forma diversităţii, identitatea şi alteritatea, dar ele sînt funcţiile care o păstrează şi care o perpetuează.